Misterul Legiunii a Noua
Dispariţia celei de-a noua legiuni a Romei este de multã vreme un mister care îi intrigã pe istorici, dar sã fie oare revolta scoţilor cea care a distrus-o şi a condus la fãurirea unei graniţe consistente în nordul insulei britanice? Legenda ne spune cã una dintre cele mai bine pregãtite unitãţi militare ale Imperiului a fost rãvãşitã şi umilitã de o adunãturã de rãzboinici barbari, pierind în negurile întunecate ale Caledoniei. Triumful improbabil al populaţiei inferioare a contribuit la formarea conştiinţei naţionale a scoţienilor şi englezilor. Pentru englezi, masacrul legiunii este povestea de succes a unor mici “David” care doboarã un “Goliath” asupritor. Pentru scoţieni, este o expresie a libertãţii supreme, imperialismul roman simbolizându-l şi pe cel englez. Dar cât adevãr rezidã în legenda faimoasei Legio IX Hispana?
Legenda a cãpãtat o formã coerentã graţie romancierei Rosemary Sutcliff, care publicã în 1954 lucrarea devenitã imediat bestseller “The Eagle of the Ninth”. De atunci se tot perpetueazã mirajul şi fascinaţia din jurul tânãrului ofiţer roman Marcus Aquila, care îndrãzneşte sã treacã dincolo de zidul lui Hadrian pentru a descoperi adevãrul despre tatãl sãu care piere odatã cu legiunea şi pentru a recupera stindardul, vulturul de bronz. Mulţi istorici au contestat romanul, susţinând mai degrabã cã legiunea este de fapt victima unui transfer strategic în Orientul Mijlociu, unde ar fi fost anihilatã într-un rãzboi cu perşii. Dovezile privind mutarea sa din Britannia sunt însã puţine, rezumându-se la trei cãrãmizi ştanţate gãsite la Nijmegen, Olanda. De fapt, ultima dovadã certã care atestã existenţa legiunii o avem din York, datatã la 108 p.Hr. când se realizeazã o listã cu toate legiunile la mijlocul secolului al II-lea, aceasta nu mai figureazã. Povestea legiunii este totuşi ceva mai complicatã şi mai nefericitã de atât.
Creatã de Pompei în 65 a.Hr. în timpul rãzboaielor din Hispania, ajunge sub comanda lui Iulius Caesar patru ani mai târziu, care o transferã în Gallia şi o implicã în lungile sale campanii de cucerire. Comandantul o menţioneazã în contextul bãtãliei împotriva triburilor belgice. În rãzboiul civil se luptã în Hispania la Ilerda. Legiunea trebuie sã fi fost impresionatã de general, pentru cã I se alãturã la traversarea Rubiconului şi contribuie la victoria de la Pharsalus. Drept recompensã, Caesar demobilizeazã trupele şi îi stabileşte pe veterani în Italia de vest. Primul nenoroc al unitãţii survine la moartea lui Caesar, pentru cã Octavian, în cãutare disperatã de trupe, reface legiunea pentru a înãbuşi în Sicilia o revoltã condusã de fiul lui Pompei. Dupã aceea este trimisã în Macedonia şi ia parte la bãtãlia de la Actium (31 a.Hr.). Eforturile nu aduc mari beneficii, pentru cã trupele pornesc iar cãtre Hispania, unde participã la campaniile lui Augustus împotriva cantabrilor, apoi ajung la graniţa cu Germania unde ar fi activat sub comanda lui Marcus Vipsanius Agrippa şi, dupã dezastrul de la Pãdurea Teutoburgicã, în Pannonia.
În 43 p.Hr. legiunea este chematã pentru a participa la invazia Britanniei ordonatã de împãratul Claudius şi de aici începe legãtura fatidicã cu regiunea. 17 ani mai târziu, tribul Iceni condus de regina Boudicca se rãscoalã, ţintind Camulodunum (Colchester). Localnicii fac apel la guvernatorul Catus Decianus, care trimite nişte trupe auxiliare, prea puţine ca sã facã faţã inamicului. Deşi Decianus fuge în Gallia, este foarte posibil sã fi ordonat legiunii aflate sub comanda lui Quintus Petilius Cerialis sã vinã în ajutorul oraşului ai cãrui supravieţuitori se adunaserã în templul lui Claudius. Dar legiunea, ca multe altele, era împrãştiatã prin forturi şi tabere, Cerialis nefiind capabil sã adune mai mult de o cohortã şi bucãţi din alte douã. Doar cavaleria face faţã tribului.
În 77 legiunea este transferatã la York, unde trebui sã apere frontiera nordicã şi înlocuieşte Legio II Adiutrix. Cerialis revine la comanda sa dupã o campanie în zona renanã şi luptã împotriva brigantilor conduşi de Venutius, pe care îl învinge şi cu ajutorul legiunii XX Valeria Victrix. În 83 Agricola porneşte cu armata dincolo de zid în urma unui raport conform cãruia triburile caledoniene şi-au fragmentat fortele. El însuşi împarte trupele în trei forturi. Unii cercetãtori sunt de pãrere cã legiunea a IX-la a staţionat în Castra Pinnata, care a fost invadatã de caledonieni. Tacitus ne spune cã santinelele adormiserã…Douã treimi din legiune piere, dar este refãcutã.
Legenda spune cã noua armatã care avea sediul la Eboracum/York a mai întreprins acţiuni la nord de zid şi brusc a fost ştearsã din istorie, probabil anihilatã de scoţi în 117/18. Teoria este argumentatã prin transferul la York a celei de-a şasea legiuni şi absenţa din documente începând cam cu anul 160. Totuşi excavãrile de la Nijmegen ne aratã ştampile ale legiunii datate în anul 121, iar câţiva ofiţeri sunt activi dupã 117:Lucius Aemilius Karus devine guvernator al provinciei Arabia în 142. La fel de posibil este şi cã legiunea a fost într-adevãr distrusã în Scoţia şi cã ofiţerii sau cãrãmizile nu ar reprezenta decât rãmãşiţe dupã transferul legiunii. Alte ipoteze spun cã ar fi fost distrusã în timpul revoltei evreieşti a lui Simon ben Kosiba (132-36) sau în Cappadocia în 161, sau în timpul unei revolte pe Dunãre în 162. Oricum, inscripţia din vremea lui Marcus Aurelius care listeazã toate legiunile nu o pomeneşte pe IX Hispanica.
Ultima inscripţie care îi documenteazã prezenţa, cea din 108, se referã la un proiect de construcţie din timpul lui Traian. Emil Hűbner, care îl ajutã pe Mommsen sã întocmeascã Corpus Inscriptionum Latinarum, introduce inscripţia în Inscriptiones Britanniae Latinae în 1873. tot în vremea lui Mommsen, un text clasic despre Britannia romanã era “Britannia Romana:The Roman Antiquities of Britain”, scris de anticarul John Horsley în 1732. acesta reuşeşte sã identifice legiunile romane din Britannia. Ştie despre Legio XIV Gemina care pleacã în 70, despre Legio II Augusta, XX Valeria Victrix, şi este surprins cã despre cea de-a noua nu se ştia nimic de la Tacitus pânã la Hadrian. Dar el ne mai aminteşte şi despre Legio VI Victrix, care conform unei inscripţii recuperate despre cariera lui Marcus Pontius Laelianus, consul în 144 şi tribun legionar 7 ani mai devreme, ar fi venit în Britannia cam în 120, când ajunge de altfel şi noul guvernator, Aulus Platorius Nepos. Ce s-a petrecut cu ce-a de-a noua?
Şi Horsley spune cã a fost nimicitã, doar cã nu era documentat un astfel de eveniment, cum s-a întâmplat de pildã cu legiunea distrusã de parţi. Ca şi Horsley, anticarul Bartolomeo Borghesi este mirat de dispariţia unitãţii şi propune ipoteza revoltei, acceptatã şi de Mommsen care îi citeazã pe biograful lui Hadrian cu menţiunea cã britonii nu puteau fi ţinuţi sub control, şi pe Marcus Cornelius Fronto când îi scrie lui Marcus Aurelius despre pagubele provocate de britoni şi evrei. Datele cu privire la un potenţial rãzboi britanic sunt incerte, iar dovezile interpretabile:implicã existenţa unui rãzboi unele monede din vremea lui Hadrian care o înfãţişeazã pe Britannia personificatã? La fel de bine acestea ar putea fi aluzie la vizitele împãratului aici. Când Emil Ritterling publicã studiul despre legiunile romane în 1925 în Realencyclopädie, este în general acceptatã teoria unui sfârşit brutal al legiunii a IX-a, dar cercetãtorul observã cã transferul celei de-a VI-lea nu implica neapãrat o anihilare a celei precedente. Si dovezile privind campania britanicã din 119 sunt firave. Sosirea noilor trupe poate sã aibã legãturã cu dorinta împãratului de a ridica zidul.
Motivaţia lui Ritterling se bazeazã pe prosopografie, el remercând cã apogeul carierei unora dintre ofiţeri se petrece prea târziu pentru ca serviciul lor în legiunea a IX-la sã se restrângã la domnia lui Traian. Unul dintre aceştia este mai sus-menţionatul Lucius Aemilius Karus, al cãrui serviciu în legiune ar fi fost simultan celui al lui Laelianus în legiunea a VI-a. De asemenea, un alt tribun, Lucius Novius Crispinus Martialis, consul în 150 dupã ce pãrãseşte postul de legatus Augusti pro praetore provinciae Africae, nu ar fi putut servi în legiune mai devreme de 123, ceea ce face un rãzboi britanic din 119 o realitate cam improbabilã.
Arheologul Eris Birley propune douã scenarii:fie legiunea a IX-a a fost transferata din Britania în contextul rãzboiului cu parţii în vremea lui Traian, fie legiunea a VI-a a fost adusã pentru a completa efectivele militare. În acest caz a IX-a Hispana ar fi putut suferi un transfer în contextul rãzboaielor iudaice ale lui Hadrian. Ian Richmond, pe de alta parte, în lucrarea “Roman Britain”, este cel care a conturat mitul, susţinând cu tãrie dispariţia completã a legiunii dupã o mare bãtãlie care ar fi avut loc în 119. rosemary Sutcliff alimenteazã legenda şi mai mult, deşi ea a fost mai mult inspiratã de Cambridge Ancient History şi Rudyard Kipling.
În 1959 arheologii scot la luminã ţiglele cu sigiliul legiunii din tabãra de la Nijmegen, dar se mai gãseşte sigiliul şi pe obiecte ceramice la De Holdeurn, la 5 km. de tabãrã. Pânã atunci în regiune era documentatã doar legiunea a X-a Gemina, care este obligatã sã abandoneze tabãra de Hunerberg din cauza rãzboaielor dacice. Apare inscrioţia Vex(illatio) Brit(annica), dar pare improbabil ca o vexilaţie sã se fi semnat cu numele legiunii. Este posibil ca fortul sã fi fost ocupat de trupe trimise din Britannia şi ca legiunea sã se fi stabilit în Germania Inferioarã, dupã cum sugereaza şi un altar dedicat lui Apollo de lângã Aquae Granni (Aachen), care a fost ridicat de Lucius Licinius Macer, primus pilus (principalul centurion) al legiunii, promovat ca praefectus castrorum. Nu poate fi vorba doar despre cineva care serveşte într-o vexilaţie.
O ipotezã a ceramologului Brian Hartley propune o prezenţã a legiunii în Carlisle în primii ani de domnie ai lui Hadrian. Ţigle ştanţate se produc la Scalesceugh, aproape de Carlisle, cu însemnele LEG VIIII HISP, ca la Nijmegen, nu LEG IX HISP ca la York, deci se prea poate sã fi existat o continuitate de producţie în Germania Inferior. Acest fapt este susţinut şi de un alt mic indiciu:ştampila legiunii pe un pandantiv ataşat unui harnaşament de cal. Apar între timp şi alţi ofiţeri ale cãror cariere susţin continuitatea legiunii:Lucius Aninius Sextius Florentinus devine din legat de legiune proconsul al Galliei Narbonensis în 127, iar Quintus Numisius Iunior, alt legat de legiune, devine consul în 161, deci nu şi-ar fi putut începe cariera mai devreme de 119.
Dezbaterile continuã în ceea ce priveşte soarta legiunii, chiar dacã existenţa ei se pare cã se întinde mai mult de 119 p.Hr. Sã fi pierit în rãzboaiele iudaice? Sã fi pierit cu Severianus la Elegeia în 161? Tot ce putem face este sã aşteptãm noi indicii epigrafice.
Bibliografie:
E.B. Birley, "The fate of the ninth legion", in:R.M. Butler (ed.), Soldier and Civilian in Roman Yorkshire(1971) 71-80;
Duncan Campbell, “The fate of the ninth”, in:Ancient Warfare4.5 (2010) 48-53;
J.K. Haalebos, "Römische Truppen in Nijmegen", in:Yann Le Bohec, Les légions de Rome sous le Haut-Empire(2000 Lyon) 465-489;
