Mişcarea naţionalistă în Transilvania, 1860-1914

Autor 4181 vizualizări


Etimologic, termenul provine din latinescul natio(naştere), indicând, în antichitatea romană, un grup demarcat prin origine. În Evul Mediu timpuriu, prin termenul nationeserau desemnaţi păgânii şi triburile barbare[1].

Ulterior, prin extindere semantică, termenul de naţiune a înglobat, alături de înţelesul mai vechi şi sensul de comunitate determinată de un anume teritoriu, de patrie, adică ţara strămoşilor. Mai târziu, a ajuns să desemneze elita privilegiată a societăţii feudale, aşa cum s-a întâmplat cu stările din Transilvania. Formarea statelor în apusul Europei, confruntarea cu alteritatea, rolul limbilor vernaculare, mai ales după Reforma protestantă, apartenenţa confesională, toate laolaltă au determinat un proces acut de identificare, care a dus la formarea „naţiunilor” („medievale”, cum le numeşte Ioan-Aurel Pop).

În ziua de astazi conceptul de natiune a început să fie asemuit cu comunităţi entice, cu mituri ale originii (neavând neapărat aceeaşi origine), cu o istorie şi o cultură comună, locuind un anumit teritoriu şi fiind legate prin sentimente de solidaritate, dar constituirea în comunităţi conştiente s-a produs în epoca modernă, ca urmare a unor factori externi[2].

În ceea ce ne priveşte, apreciem că naţiunea reprezintă o comunitate umană (etnică sau plurietnică) care aspiră să-şi formeze un stat, în mod voluntar. Aşadar, considerăm prioritar aspectul politic, latura civică, dar nu neglijăm componenta etnică, adesea esenţială în crearea solidarităţilor naţionale. Procesul aparţine epocii moderne, mai precis “secolului naţionalităţilor”. Curios este faptul că cele două tipuri distincte de naţiune (politică, respectiv etnică) sunt considerate ca aparţinând celor două zone geografice diferite:prima, Europei de Vest, iar cea de-a doua, originară din spaţiul german, ar fi proprie Europei Centrale şi de Est. Dar, într-un studiu recent, M. Seymour arăta că o naţiune nu poate fi definită doar politic sau cultural, pentru că grupul respectiv, având sau nu o descendenţă comună, este însufleţit de scopuri politice[3].

Din punct de vedere european nationalismul şi liberalismul au avut acelaşi drum în secolul al XIX-lea. În partea Europei răsăritene, aceste două concepte s-au dezvoltat mai ales în interiorul celor doua imperii care se luptau pentru hegemonie în Balcani şi anume Imperiul Austro Ungar şi Imperiul Ţarist. Datorită tendinţelor represive, ele au reusit să provoace apariţia unor puseuri de sentimente naţionaliste ale populaţiilor din zona balcanică  care au început să se  materializeze în mişcări de eliberare naţională.

Cazul Transilvanean este un pic mai complicat deoarece de soarta acestuia era direct interesată Ungaria şi prin intermediul ei, Austria. Pentru românii din Transilvania, menţinerea autonomiei însemna mai mult decât libertate, ea însemna  identitate naţională.   

Începand cu 1870, printre fruntaşii românilor din Transilvania încep să se distingă două tendite în legatură cu implicarea Austro-Ungariei în politica internă a Transilvaniei. În timp ce “activiştii” lui Andrei Şaguna cereau autonomia Transilvaniei şi egalitatea în drepturi cu naţiunile privilegiate  în interiorul Coroanei şi avea încredere în sprijinul împaratului Franz Joseph, “pasivistii”,  conduşi de la început de Ioan Raţiu şi George Bariţiu, visau la o Transilvanie cu iniţiative politice, doreau să-şi creeze propriile instituţii politice şi să-şi asume răspunderea pentru conducerea treburilor propriei naţiuni. Au acţionat prin promovarea idei în presă.

Se numeau “activiştii” şi “pasiviştii” datorită atitudinii lor faţă de dietă. Ideile celor două partide se puteau deduce din participarea celor doi la alegeri:“activistii”, în frunte cu Şaguna, participau la alegeri considerând că era singura modalitate de a îndrepta înspre bine soarta poporului român, “pasivişti”, în frunte cu Bariţiu şi Ioan Raţiu, nu acceptau ideea de a participa la alegeri pentru că asta ar fi însemnat ca sunt de accord cu integrarea Transilvaniei în Ungaria.

Începutul  pasivismului şi activismului

Un moment ce ilustreaza bine aceste atitudini este Conferinţa de la Sibiu din 20 aprilie 1863, unde Andrei Şaguna îi îndemna pe delegaţi să accepte Diploma din octombrie (prevedea încetarea regimului militar din Transilvania, iar Marele Principat al Transilvaniei a redevenit stat autonom în cadrul imperiului) şi Patenta din februarie, ca temelie a noii lor constituţii .

N-a prea existat opoziţie la toate cele spuse de Şaguna. Toate cuvântarile şi discuţiile au dovedit aceeasi loialitate faţă de Austria şi aceeaşi dorinţă de a incorpora Diploma şi Patenta în legea fundamentală a Transilvaniei. A existat însa o oarecare împotrivire din partea lui Bariţiu, a lui Raţiu şi a altora în a accepta tot ce dorea Curtea, inclusiv trimiterea de deputaţi în parlamentul imperial, înainte ca aceasta să-şi fi îndeplinit promisiunile cu privire la autonomia Transilvaniei şi la egalitate naţională. Ei  aminteau colegilor delegaţi că văzuseră cu toţi prea multe schimbări bruşte în ultimii 15 ani, ca să-şi angajeze irevocabil naţiunea pe vreo altă cale, înainte de a fi obţinut mai întâi garanţii serioase ale dreptului ei la existenţă. Pe Bariţiu îl neliniştea acceptarea necondiţionată a Diplomei şi a Patentei, căci nici una nu cuprindea o lista cu drepturile omului şi nu menţiona nimic despre libertatea individului, inviolabilitatea căminului, libertatea cuvântului şi a presei şi libertatea religiosă. El cerea ca aceste drepturi civice fundamentale să fie menţionate în mod expres în orice cerere ar adresa conferinţa tronului.[4]

Deşi, în a doua sedinţă a Dietei de la Sibiu  din 23 mai-29 octombrie 1864, încorporarea Diplomei din octombrie şi a Patentei din februarie în legea pământului şi alte acţiuni ale deputaţilor românilor şi saşilor în vederea organizării noii administraţii, a justiţiei şi finanţelor, părea să asigure autonomia Transilvaniei [5]. Intransigenţa maghiară, îmbinată cu împotrivirea cehilor şi a croaţilor a făcut ca sistemul iniţiat prin Diploma din octombrie şi Patenta din februarie să fie inaplicabil. Franz Joseph a revenit la ideea unei împacari cu maghiarii.

O importanţă deosebită a avut conferinţa ţinută în august la Viena, în urma careia Franz Joseph a decis unirea Transilvaniei cu Ungaria. Astfel, el dizolva Dieta de la Sibiu la 1 septembrie 1865 şi a ordonat să se ţina alegeri pentru o noua Dieta, prevazută să se întalnească la Cluj la 19 noiembrie. Datorită măririi censului electoral, presiunii autorităţilor maghiare asupra populaţiei române  şi disputelor dintre cele două grupări transilvănene, au fost aleşi 14 deputaţi români, împreună cu 24 de regalişti. După ce că erau puţini la sesiunea de deschidere a Dietei de la Cluj, au fost prezenti doar 30 neavând nici o şansă în faţa celor 195 de maghiari şi secui, care au cerut recunoaşterea urgentă a Unirii. Franz Joseph a acceptat unirea, dar declara că trebuie înfăptuită într-un mod care să satisfacă cele două ţări direct interesate şi în armonie cu interesele imperiului.          

Momentul 1867

Pasivişti români au încercat să lupte şi în afara Dietei pentru combaterea unirii  dintre Transilvania şi Ungaria. La sfârşitul anului 1866 Ioan Raţiu, prin eforturile şi încurajările mai multor oameni importanţi din Transilvania, ajunge la Viena pentru a discuta personal cu împaratul. Întrevederea dintre cei doi a fost scurtă, Ioan Raţiu a avut foarte puţin timp ca să explice opoziţia românilor faţă de unirea cu Ungaria. Revendicarile lor nu au fost băgate în seamă de  Curtea de la Viena. La jumatatea lunii ianuarie, Ioan Raţiu s-a întors cu nimic mai mult decât avea când a plecat. După încoronarea lui Franz Joseph ca rege al Ungariei la 8 iunie, acesta a dizolvat dietele progamate la Sibiu şi Cluj şi a declarat că legislaţia primei era nulă şi neavenită. La jumătatea lunii august fruntaşii români s-au întalnit la Cluj în cadrul sesiunii anuale. Supăraţi pe Şaguna, îl demit din postul de preşedinte al Astrei.

Deşi loviţi de evenimentele curente, ei nu au renunţat să credă în autonomia Transilvaniei, aşa că au început să boicoteze împotriva unirii, considerand-o  ilegală. Pasiviştii au recunoscut necesitatea convocării unui congres naţional sau a unei conferinţe a intelectualităţii cu o condiţie preliminară a refacerii unităţii naţionale, precum şi crearea  unei organizaţii politice permanente.

Când guvernul maghiar a refuzat să le ia în considerare cererile, au declanşat o serie de proteste locale, dintre care cel mai cunoscut a avut loc la Blaj în 15 mai 1868 (20 de ani de la adunare de la Blaj).

Ioan Raţiu pare să fi fost iniţiatorul a ceea ce avea să devină o serie lungă de “cauze celebre” în problema naţională cu Ungaria. La începutul lui mai a vizitat Blajul şi i-a convins pe intelectualii de acolo să organizeze o demonstraţie adecvată ocaziei şi le-a promis că el şi Bariţiu îi vor sfătui asupra conţinutului oricărei declaraţii pe care vor vrea să o facă. În consecinţă, unii profesori şi canonici, au elaborat un manifest-declaraţie intitulat “Pronunciamentul”, în care cereau  reconvocarea  dietei Transilvaniei (organism în măsura să decidă viitorul cetaţenilor principatului), recunoaşterea autonomiei Transilvaniei pe baza documentului “Diploma Leopoldina”, reactivarea legilor promulgate de dieta din Sibiu.

“Pronunciamentul” a fost publicat în întregime de Iacob Mureşanu în “Gazeta Transilvaniei”. Deşi autorii au respectat autoritatea imperiului, documentul a fost considerat “ofensator”  şi ei au fost chemaţi în faţă Curţii superioare de la Târgu Mureş, acuzaţi pentru că au provocat agitaţie împotriva securităţii şi unităţii statului[6]. Ministerul de interne maghiar,  Boldizsar Horvath, le-a atras atentia ca uniunea e inviolabilă şi irevocabilî şi că guvernul îi va considera duşmani pe toţi cei care o atacă.   Ioan Raţiu era hotarat să meargă până la capat (închisoare), spre deosebire de ceilalţi intelectuali care au sprijinit “Pronunciamentul”. Cea mai importantă consecinţă a acestui eveniment a fost că ecourile problemei românilor din Transilvania au ajuns şi în străinătate.

Cauza lor a primit ajutor moral susţinut din partea Principatelor române. În 30 octombrie 1868, peste 150 de români, din “Romania liberală, au adresat o telegramă redactorului de la “Gazeta Transilvaniei” din Braşov, exprimându-şi solidaritatea cu autorii şi semnatarii “Pronunciamentului”:“îi felicităm pentru curajul pe care l-au dovedit întru apărarea cauzei naţionale. Suferinţele se vor sfârşi şi vor fi încoronate de triumful unei cauze drepte. Trăiască Transilvania libera şi independentă de Ungaria! Glorie eternă celor care suferă pentru independenţa ei!”

La sfârşitul lui octombrie guvernul terminase cercetarile, dar înainte de a-i aduce pe acuzaţi în instanţă, la 16 decembrie, împaratul a ordonat închiderea cursului[7]. Intervenţia împăratului s-a datorat neliniştii pe care cazul o crease în Transilvania, precum şi reacţiile nefavorabile în celelalte parţi ale monarhiei.

Curtea de la Viena a răspuns indirect argumentelor  românilor la 6 decembrie 1868, când Franz Joseph  a sancţionat două legi votate de parlamentul ungar:legea XLII, care prezenta condiţiile care guvrenau unirea Transilvaniei cu Ungaria, şi legea XLIV, legea naţionalităţilor, care definea statutul juridic al popoarelor nemaghiare în noua Ungarie. Chiar dacă ultima lege menţiona numeroasele drepturi de care urmau să beneficieze românii, mai cu seamă în domeniul vieţii religioase şi culturale, le refuză autonomia politică, pe care ei ajunşeseră să o vadă ca pe temelia existenţei lor ca naţiune modernă[8].

Au urmat câţiva ani de întâlnire a fruntaşilor români în conferinţe naţionale, în cadrul cărora idea de autonomie şi egalitate în drepturi a fost de fiecare dată dezbătută.  Ei s-au întrunit în 1869 la Mircurea şi după aceea, în 1872 de  trei ori. Prima întalnire a fost în 5-6 mai la Sibiu, a doua oară la Alba Iulia, la 27 iunie unde au dominat pasivişti. Cu două zile mai târziu, un mic grup de fruntaşi pasivişti s-au întâlnit la Blaj cu mitropolitul unit Ioan Vancea ca să discute mesajul primului-ministru ungar Meyhert Lonyay, care le cerea să caute căi pentru a realiza un compromis între români şi guvern. La 3 iulie i-au dat acordul, deşi nu credeau că ar fi posibil, un compromis pentru simplul fapt că nici una dintre părţi nu era de acord să renunţe la propriile cerinţe. Autonomia Transilvaniei pentru ei însemnă de fapt o nouă constituţie pentru principat, ca să stipuleze împărţirea teritoriului în conformitate cu realităţile etnice şi prin aceasta să înlocuiască hotarele “greoaie şi nefireşti” ale trecutului. Ei mai doreau şi ca româna să fie recunoscută ca una din limbile oficiale, să se voteze o nouă lege electorală care să desfiinţeze privilegiile legate de averi şi rang şi să garanteze autonomia bisericilor şi şcolilor româneşti mai mult decât ce se stipula în Legea naţionalităţilor. Ca prim pas spre un aranjament cu guvernul, ei au insistat să se convoace un congres naţional român, unde să se poată redacta un răspuns autorizat faţă de propunerea lui Lonyay. Schimbul de vederi nu a continuat pentru că nici una din parti nu a reuşit să facă nici un compromis. Conferinţele naţionale din 1875 şi 1878 au ajuns la aceleaşi concluzii cu privire la autonomie, ca şi primele întruniri[9].

            Partidul Naţional Român

În 1881 are loc un moment important în istoria nationalismului transilvanean:formarea partidului Naţional Român împreună cu români din Banat şi Bihor.

La 30 aprilie-2 mai/12-14 mai 1881, cercurile electorale ale românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, întrunite la Sibiu, au hotărât unificarea Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria cu Partidul Naţional Român din Transilvania într-un singur partid, sub numele de Partidul Naţional Român din Transilvania. Directia partidului a alcătuit , , Memorialul” pentru a fi distribuit în Transilvania şi în străinătate. Acest document conţinea o lungă justificare a independenţei  Transilvaniei de Ungaria.

În zilele de 8-9 ianuarie/20-21 ianuarie 1892, fruntaşii Partidului Naţional Român (PNR) s-au întrunit într-o conferinţă extraordinară la Sibiu, alegând ca preşedinte al partidului pe doctor Ioan Raţiu. Totodată, s-a hotărât elaborarea unui Memorandum al românilor, adresat împăratului de la Viena, Franz Joseph. Personalităţile politice care au scris “Memorandumul” au fost Ioan Ratiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Eugen Brote. Miscarea memorandului s-a desfasurat în jurul ziarului “Tribuna” din Sibiu.

Memorandumul a susţinut revendicările românilor din imperiu şi a denunţat politica de asuprire naţională şi intoleranţă practicată de guvernul de la Budapesta. Împăratul Franz Joseph a refuzat să primească delegaţia "memorandiştilor", iar semnatarii şi conducătorii acţiunii au fost trimişi în judecată. Între 25 aprilie şi 25 mai 1894, s-a desfăşurat la Cluj "procesul memorandiştilor", în urma căruia 15 membri ai Comitetului Central al PNR, în frunte cu Ioan Raţiu, au fost condamnaţi la închisoare. La 16/28 iulie 1894, guvernatorul ungar a interzis activitatea Partidului Naţional Român, invocând drept pretext lipsa unui statut şi existenţa unor legături cu elemente din străinătate (a doua interdicţie a PNR). Răsunetul internaţional, favorabil "memorandiştilor" a făcut ca împăratul Franz Joseph să hotărască amnistierea acestora.
           

Abandonarea pasivismului

În baza noului program însuşit de partid la Congresul de la Sibiu (10/23 ianuarie 1905), a fost abandonată tactica „pasivismului”, fiind adoptată cea a luptei parlamentare – „activismul”. Drept urmare, fruntaşii partidului au candidat în alegerile din 1905, când au fost aleşi opt deputaţi români, iar în 1906 au obţinut 15 locuri de deputaţi în Parlamentul de la Budapesta, printre care Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida-Voievod. Tratativele duse de PNR cu primul-ministru al Ungariei, contele Tisza, pe baza programului adoptat la Sibiu, s-au izbit permanent de refuzul acestuia de a acorda românilor drepturile legitime solicitate. Tratativele s-au rupt definitiv la 17 februarie 1914, când PNR a respins categoric concesiile nesemnificative oferite de guvernul maghiar. După începerea primului război mondial, guvernul Tisza a încercat, într-o primă fază, să obţină sprijinul populaţiei româneşti, solicitând liderilor politici să facă declaraţii de fidelitate faţă de Austro-Ungaria. La refuzul imensei majorităţi a conducătorilor români de a accepta acest demers, contele Tisza a trecut la contra măsuri, emiţând în iulie 1914 un număr de 33 de ordonanţe prin care se suprimau, parţial sau total, o serie de libertăţi cetăţeneşti:libertatea presei, a întrunirilor etc. În faţa acestor acţiuni, pentru a-şi feri membrii de represiune şi pentru a nu se angaja faţă de guvern, Comitetul Executiv al PNR a hotărât la începutul lui august 1914 să-şi suspende activitatea (a treia întrerupere a activităţii PNR). La 14 septembrie 1914, într-o întrevedere cu Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida-Voievod, contele Tisza a făcut ultima încercare de a obţine cooperarea românilor în schimbul unor concesii politice. Tentativa s-a soldat cu un eşec, iar ca măsură punitivă, pe baza Legii nr.18/1915 (a „trădătorilor de patrie”), Maniu a fost mobilizat şi trimis pe frontul din Italia (de unde a dezertat în 1918).

NOTE


[1]Dinu Balan, “Etnie, etnicitate, natiune si nationalism”, pg 96-97

[2]Ibidem, pg 97

[3]Ibidem, pg 97

[4]Keith Hitchins;“Afirmarea natiunii:miscarea nationala romaneasca din Transilvania 1860/1914”, pg 70

[5]  ibidem, pg  73

[6]Ibidem, pg.235-236

[7]Ibidem, pg.237

[8]Ibidem, pg.230

[9]Ibidem, pg.234