„Mineriada“  lui Cuza: Preludiul unei abdicări anunţate jpeg

„Mineriada“ lui Cuza: Preludiul unei abdicări anunţate

Penumbrele cu care adeseori istoria învăluie evenimentele trecutului incită imaginaţia amatorului şi stimulează spiritul critic al cercetătorului, primul încercând să descopere senzaţionalul şi misterul, al doilea, adevărul obiectiv. Şi, cel mai adesea, ambii rămân dezamăgiţi. Căci altfel cum ne-am putea explica de ce şi astăzi, la zeci sau poate sute de ani de la desfăşurarea unui fapt istoric, nu suntem capabili să dăm nişte răspunsuri certe. De la interogativ-patetica dilemă:unde erau românii când a fost ucis Mihai Viteazul, trecând prin enigmele asasinatelor unui Tudor Vladimirescu sau Barbu Catargiu, ne putem opri asupra controverselor pe care încă le suscită actul de la 23 august, sau, mai aproape de zilele noastre, misterul teroriştilor din decembrie 1989 ori diversele interpretări date reprimării manifestaţiei din Piaţa Universităţii, din 13-15 iunie 1990.

O răzmeriţă discret ocultată de către istoriografia comunistă

Un astfel de fapt istoric este şi mişcarea – dar nu neapărat revoluţionară – din 3/15 august 1865. Puţin cunoscută şi cercetată, această răzmeriţă a fost discret ocultată de către istoriografia comunistă, deşi, evident, nici înainte nu s-a bucurat de o atenţie deosebită din partea istoricilor, excepţiile notabile fiind reprezentate de contribuţiile lui A.D. Xenopol şi, mai cu seamă, de cea a lui Alexandru Lapedatu. Este evident că Alexandru Ioan Cuza a beneficiat de un regim favorizant din partea istoriografiei şi propagandei comuniste.

Citeşte şi "Mineriada lui Cuza"

Român, domn unificator, autorul unei reforme agrare şi al secularizării averilor mânăstireşti, debarcat de la putere de o coaliţie, monstruoasă, după cum am fost învăţaţi, compusă din burghezie şi moşierime (victimele de serviciu ale ideologiei comuniste), mort în exil, Cuza putea fi cu uşurinţă contrapus „neamţului“ Carol I, adus pe tronul ţării de către aceiaşi oameni politici (I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, Ion Ghica, Lascăr Catargiu) care-l răsturnaseră pe domnul Unirii. De acelaşi tratament a beneficiat şi o altă personalitate a istoriei noastre moderne, şi anume, Nicolae Bălcescu. Aflat în tabăra radicalilor în timpul Revoluţiei de la 1848, mort de tânăr (33 de ani) în exil, sărac (deşi nu era), Bălcescu putea oferi o profitabilă şi facilă – pentru propaganda comunistă – contrapondere „tovarăşilor“ săi întru revoluţie (Brătienii, Goleştii, Ion Ghica, C.A. Rosetti), toţi ajunşi prim-miniştri, miniştri sau preşedinţi de corpuri legiuitoare în domnia de „tristă amintire“ a aceluiaşi Carol I.

Revenind la Cuza, trebuie spus că slăbiciuni omeneşti, precum o viaţă privată agitată şi dezordonată, tolerarea unei camarile corupte, în frunte cu directorul Poştei, aventurierul belgian Cezar Librecht, un soi de ranchiună faţă de personalităţile care-l puneau în umbră (exemplul cel mai elocvent fiind chiar Mihail Kogălniceanu) nu pot ţine dreaptă cumpăna marilor calităţi ale principelui (patriotism, demnitate în relaţiile externe, spirit reformator, dezinteres faţă de propria persoană), dar pot explica multe dintre acţiunile sale sau ale Opoziţiei, inclusiv mişcarea din 3/15 august 1865 sau abdicarea din 11 februarie 1866.

Ce se întâmplă, de fapt, pe 3/15 august 1865?

Domnitorul este plecat la Ems, încă din data de 6/18 iulie, pentru obişnuita cură de băi, în absenţa sa delegând puterea guvernului condus de Nicolae Kretzulescu. Lipsa lui Cuza din ţară pare a fi mai degrabă un argument în favoarea tezei că mişcarea nu a fost pusă la cale de autorităţi cu acceptul domnitorului. E improbabil ca principele să fi pus în aplicare un plan prin care să discrediteze Opoziţia, după care să plece în Germania, lăsând în seama apropiaţilor săi realizarea acţiunii. Exista, de asemenea, riscul ca planul să nu funcţioneze şi ca evoluţia evenimentelor să reclame prezenţa sa. Pe de altă parte, poate fi invocat şi argumentul – mai slab după opinia mea – că absenţa din ţară îl putea deroba pe Cuza de eventuala răspundere pentru urmările mai puţin fericite ale acţiunii autorităţilor.

Harta Buc 0 jpg jpeg

(Centrul Bucureştiului, zona în care s-au desfăşurat evenimentele din 3/15 august 1865)

Oricum ar fi fost, în dimineaţa zilei de 3 august, precupeţii din Piaţa Mare a oraşului, iritaţi de hotărârea Primăriei care le impunea să-şi desfacă produsele doar în gheretele construite de municipalitate, acest lucru implicând evident şi o cheltuială în plus, îşi manifestă zgomotos nemulţumirea. Lor li se alătură şi alţi negustori, în special cei de tutun, afectaţi de proaspăta lege a monopolului tutunului. Şi cum pescuitori în ape tulburi se găsesc imediat, răzmeriţa ia amploare prin aportul „unor bande de turburători, care se formaseră în diferitele puncte ale oraşului“ (Al. Lapedatu). În replică la încercarea agenţilor Primăriei de a pune în aplicare hotărârile mai sus-menţionate, aceştia sunt agresaţi, iar localul municipalităţii, luat cu asalt şi devastat. Mai mult chiar, unul dintre liderii Opoziţiei anticuziste, Eugeniu Carada (viitorul director al Băncii Naţionale şi al Ocultei liberale), este recunoscut, potrivit propriilor afirmaţii, de către una dintre bandele de zurbagii, constituită în zona Pasajului Român (aflat pe locul actualului magazin „Muzica“ de pe Calea Victoriei), şi agresat.

Câteva asemănări între 3/15 august 1865 şi 13-15 iunie 1990

Curios este faptul că fruntaşul liberal îi indică pe câţiva poliţişti drept coordonatori ai acţiunilor respectivei bande. Aproape instinctiv, imaginaţia istoricului remarcă similitudinea dintre mărturia lui Carada şi acţiunile minerilor din zilele de 13-15 iunie 1990, când aceştia au fost conduşi la sediile partidelor istorice sau la locuinţele liderilor Opoziţiei (cazul lui Ion Raţiu) de către foşti ofiţeri de Securitate, identificaţi ulterior. Nu este însă singura asemănare dintre cele două evenimente. Represiunea în ambele cazuri e dură. În august 1865, generalul Ioan Emanoil Florescu, ministrul de Interne, aruncă în lupta împotriva răzvrătiţilor întreaga garnizoană a Bucureştilor (artilerie, infanterie şi cavalerie). Liniştea este restabilită cu preţul vieţii a 20 de oameni şi a mai multor răniţi. Nu diferit stau lucrurile în iunie 1990.

Douăzeci de mii de mineri năvălesc asupra Capitalei la instigarea şi cu sprijinul autorităţilor, lăsând în urmă 6 morţi (după unele surse, mult mai mulţi), edificii devastate, iar imaginea României, serios deteriorată. Deşi în ambele situaţii ordinea revine rapid la normal, consecinţele evenimentelor vor fi extrem de grave, în special pe plan extern. Guvernul Kretzulescu, în 1865, asemenea guvernului Roman, 125 de ani mai târziu, se confruntă cu aceleaşi acuzaţii de inabilitate, indecizie şi, mult mai grav, de provocare intenţionată a tulburărilor în scopul compromiterii sau chiar anihilării Opoziţiei.

În august 1865, unii dintre liderii coaliţiei anti-Cuza (cei liberali-radicali) sunt de altfel arestaţi, printre ei aflându-se I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, Al. Golescu-Albu şi Eugeniu Carada, dar acuzaţiile îndreptate împotriva lor nu au putut fi dovedite, fapt ce a ştirbit o dată în plus imaginea unui guvern incapabil să gestioneze o situaţie de criză şi să identifice responsabilii pentru aceasta. În final, Cuza dădu de ziua sa onomastică (30 august) un decret de amnistie a celor aproximativ 150 de persoane implicate în rebeliune şi arestate, singurele „victime“ administrative ale tulburărilor rămânând prefectul poliţiei Capitalei, Mihail Marghiloman, destituit (paralela cu Mihai Chiţac, eliberat din funcţie pe 14 iunie 1990 vine de la sine), şi membrii Consiliului Comunal care a fost dizolvat.

S-a aflat sau nu opoziţia în spatele tulburărilor din 3/15 august 1865?

În primul rând, este cert că liberalii radicali şi conservatorii reuşiseră, după o serie de tatonări şi pertractări, să se coaguleze în jurul obiectivului comun:înlăturarea lui Cuza de pe tron. Aveau de altfel şi acoperirea legală şi programatică pentru acest lucru. Divanurile ad-hoc, alese în Muntenia şi Moldova în 1857, ceruseră Marilor Puteri unirea Principatelor sub un domn străin dintr-o dinastie europeană, autonomie şi neutralitate. Însuşi Cuza îşi considera domnia provizorie, luând în considerare posibilitatea renunţării la tron pentru a permite îndeplinirea ultimului deziderat al Divanurilor ad-hoc. Reformele întreprinse de domnitor, în special cu sprijinul lui Mihail Kogălniceanu, deşi necesare, fuseseră adoptate într-un ritm susţinut şi afectaseră toate domeniile vieţii sociale, politice, administrative şi economice în acelaşi timp.

Bucurestiul din Dealul Mitropoliei jpg jpeg

(Bucureştiul la 1866 văzut din Dealul Mitropoliei)

Evident, ele nu putuseră să-şi arate roadele într-un răstimp atât de scurt şi, de aici, o anumită stare de nemulţumire generalizată. Unele dintre reforme, insuficient gândite şi pregătite, adeseori aplicate cu rea-voinţă (cea agrară), nu vor reuşi nici peste ani să-şi atingă scopurile pentru care fuseseră promovate. De exemplu, legea învăţământului primar obligatoriu, adoptată în 1864, nu va putea împiedica faptul ca, 80 de ani mai târziu (1945), peste jumătate din populaţia ţării să nu ştie să scrie şi să citească. Iar meritul alfabetizării celeilalte jumătăţi pare mai degrabă a aparţine reformelor elaborate şi aplicate la începutul veacului al XX-lea de către Spiru Haret. Mai grav, legea rurală – „perlă a Coroanei“ între reformele lui Cuza – nu va reuşi să dezamorseze „bomba“ socială existentă în relaţiile agrare româneşti. Răscoalele din 1888 şi, mai ales, cea din 1907 vor evidenţia limitele legii din 1864, aruncând România, ca manifestare a unui fenomen social, înapoi în Evul Mediu.

Cu atât mai mult bucureştenii anului 1865 nu aveau cine ştie ce motive de mulţumire faţă de politica dusă de domnitor. Entuziasmul din ianuarie 1859 trecuse. Rămăseseră, în schimb, proasta administraţie, fiscalitatea excesivă, neplata salariilor, cărora li se adăugaseră în ultimii ani inundaţiile şi epidemiile. Pe acest teren fertil, propaganda Opoziţiei, bazată de altfel pe fapte reale (relaţia extraconjugală a principelui cu Maria Obrenovici, corupţia tolerată a unei camarile de proastă calitate în frunte cu Cezar Librecht, tendinţele autoritariste ale lui Cuza, suprimarea publicaţiilor contestatare), a început să câştige teren.

Existau zvonuri privitoare la o eventuală încercare de debarcare a domnitorului încă dinainte de 3 august. De altfel, I.C. Brătianu, într-o scrisoare adresată prefectului poliţiei, Mihail Marghiloman, confirmă că a venit în Capitală adus de veştile privitoare la o eventuală lovitură de stat. Să nu uităm că ne aflăm în plină epocă nu doar a Misterelor Parisului, ci şi a Misterelor Bucureştiului (popularul roman, azi uitat, al lui George Baronzi, apărut în 1862-1864). Graniţele dintre conspiratori, oameni politici, gazetari, tribuni populari şi poliţişti sunt destul de fluide. Răzvrătitul de astăzi poate fi mâine ministru, iar poimâine, închis la Văcăreşti. Nu fusese oare bănuit, şi nu fără temei, prefectul poliţiei, Nicolae Bibescu, că s-ar fi aflat în spatele asasinării primului ministru Barbu Catargiu, la 8 iunie 1862?

Liderii Opoziţiei doreau desigur răsturnarea lui Cuza, dar revolta spontană a pieţarilor din 3/15 august pare mai degrabă a-i fi luat prin surprindere. Tocmai de aceea participarea forţelor de şoc ale Opoziţiei, celebrii tăbăcari manevraţi de N.T. Orăşanu, cu un rol major în 1848 şi 1859, este anemică. Răzvrătiţii mai fac şi greşeala tactică de a se aduna toţi la un loc, în jurul pieţei şi a Hanului lui Manuc, facilitând intervenţia forţelor de ordine, care, după o luptă de trei ore, reuşesc să-i anihileze. Relaxarea şefilor liberali arestaţi putea fi şi consecinţa faptului că se ştiau nevinovaţi. Nu în raport cu intenţiile lor de a-l debarca pe domn, ci în privinţa acuzaţiilor de a fi organizat răzmeriţa.

Cine a încercat să profite de pe urma răzmeriţei?

Nu e exclus ca, în realitate, nici adversarii lui Cuza, dar nici partizanii săi să nu fi fost instigatorii direcţi ai revoltei, ci, mai degrabă, să fi încercat să profite de conjunctura creată. Autorităţile, ca să compromită Opoziţia, lucru care nu le-a reuşit, iar contestatarii domnului, ca să demonstreze slăbiciunea regimului în plan intern, dar mai cu seamă în exterior. Era esenţial pentru coaliţia anti-Cuza să demonstreze Puterilor Garante că principele nu se mai bucură de încrederea populaţiei şi nici nu poate ţine situaţia sub control. Scrisoarea foarte dură pe care marele vizir Fuad-Paşa, la presiunile Rusiei şi Angliei, o adresează domnitorului la 2 septembrie 1865, este o dovadă că, măcar din acest punct de vedere, Opoziţia îşi atinsese scopurile. În misiva înaltului demnitar turc se vorbeşte despre mişcarea populară din 3/15 august ca despre o „expresie brutală a nemulţumirii generale“.

Deşi răspunsul lui Cuza la scrisoarea marelui vizir este extrem de demn şi de bine argumentat, el e tardiv şi inutil. Tardiv, deoarece e trimis două luni mai târziu, inutil, deoarece răul fusese deja făcut. Şi aici ne alăturăm întru totul opiniei lui Alexandru Lapedatu expusă în comunicarea ţinută în faţa Academiei în 1943:„Prin aceasta (scrisoarea lui Fuad-Paşa, n.a), chestiunea ajunse în domeniul public şi în ţară… Celor ce duceau însă lupta împotriva Domnului, li se oferea un şi mai eficace mijloc de agitaţie, sub cuvânt că Cuza-Voda căzuse în dizgraţie şi fusese părăsit atât de Curtea suzerană, cât şi de Puterile Garante, de Franţa îndeosebi, considerată până atunci ca susţinătoare fără rezerve şi în toate împrejurările a Domnului român“.

Într-adevăr, una dintre cauzele majore ale căderii lui Cuza o reprezintă pierderea sprijinului francez, împăratul Napoleon al III-lea suspectându-l pe domnitorul român, pe nedrept de altfel, că ar fi devenit protejatul Rusiei. Dacă adăugăm la aceasta neputinţa lui Cuza de a-şi asigura un sprijin politic solid în ţară, avem principalele premise ale prăbuşirii sale din februarie 1866. Liberalii îi reproşau autoritarismul şi lentoarea reformelor, conservatorii, dimpotrivă, radicalismul acestora. În acest context, viaţa sa privată şi corupţia celor din jurul principelui nu au făcut decât să furnizeze muniţie propagandistică adversarilor săi şi să cimenteze provizoriu o alianţă altfel de neconceput.

Cât priveşte mişcarea din 3/15 august, atât acţiunile Opoziţiei, cât şi cele ale autorităţilor poartă pecetea tradiţionalului „tembelism“ românesc, caracterizat prin improvizaţie, indecizie şi dezinteres faţă de detalii. Nu altfel au stat lucrurile la 23 august 1944, în decembrie 1989 sau în timpul evenimentelor din iunie 1990. Revolta populară din vara anului 1865 a fost provocată, pe fondul unei nemulţumiri generalizate, de măsurile abuzive şi pripite ale administraţiei locale, dar, în plan istoric, ea nu a fost decât preludiul unei abdicări, nu doar forţate, ci şi anunţate.