„Mineriada“ lui Cuza

Autor 2737 vizualizări


Două evenimente istorice care au avut loc la o distanţă de 125 de ani suscită controverse aprinse între istorici din pricina numeroaselor similitudini dintre ele. Poate fi comparată revolta din timpul lui Cuza, din Bucureşti, 3/15 august 1865, cu evenimentele care au avut loc în acelaşi oraş la 13-15 iunie 1990? Răspund la această întrebare istoricii:Dan Falcan, Adrian Cioroianu şi Alin Ciupală, iar istoricul Tiberiu Tănase face o scurtă analiză a rolului pe care l-au jucat serviciile secrete din Principatele Unite în revolta de la Bucureşti. Pentru „recrearea“ atmosferei din timpul rebeliunii din 1865 vom publica studiul realizat de academicianul Alexandru Lapedatu, iar fostul consilier al preşedintelui Ion Iliescu, Ioan Mircea Paşcu, va dezvălui cititorilor revistei „Historia“ amănunte despre atmosfera ce domnea în sânul Puterii, în iunie 1990.                                                 

 

 

                                  Preludiile Căderii lui Cuza-Vodă*

 

Obiectivul comunicării mele de astăzi este să arăt că, mai mult decât lovitura de Stat dela 2/14 Mai 1864, mişcarea revoluţionară din Bucureşti dela 3/15 August 1865 a contribuit la pierderea domniei lui Alexandru Ioan I şi că, din acest punct de vedere, ea poate fi considerată ca preludii ale căderii, răsturnării sale.

Aşa privit evenimentul, cea dintâi chestiune ce ni se impune este să vedem ce a fost această mişcare? Azi o ştim mai bine decât o ştia A. D. Xenopol, când îşi publica cunoscuta sa monografie asupra lui Cuza Vodă(1).

Mai citeşte:

Preludiul unei abdicări anunţate

Serviciile secrete şi «mineriada» lui Cuza

Căci avem la îndemână câteva serii de documente, pe care ilustrul istoric nu le putea avea atunci. Avem mai întâi corespondenţa, în legătură cu mişcarea şi urmările ei, a cancelariei domneşti din Bucureşti cu Agenţia noastră dela Constantinopol(2). Avem, apoi, dosarul cercetărilor administrative şi judecătoreşti întreprinse asupra rebeliunii de autorităţile cu cădere din Capitală(3). Şi avem, în fine, ceea ce e mai important, rapoartele Consulilor generali, acreditaţi ca Agenţi ai Puterilor garante pe lângă Guvernul român, -rapoarte unele tipărite între timp (4), Iar între aceste din urmă, rapoartele, aşa de bine informate, ale Baronului Eder, Consulul general austriac, singurele, pe acre, în împrejurările actuale, mi le-am putut procura (5) şi care ne dau, asupra mişcării, relaţiuni uneori mai ample şi mai precise decât chiar comunicatele oficiale ale Guvernului din acea vreme (6)şi decât scrisoarea Generalului Ion Em. Florescu, Ministrul de Interne al acelui Guvern, către Baligot de Beyne, Secretarul particular al lui Cuza-Vodă, în care-i face o amănunţită dare de seamă asupra modului cum a început, a decurs şi a fost sufocată răscoala (7).

                                                          1.

După toate aceste mărturii, iată pe scurt ce s'a petrecut la 3/15 August 1865, în Bucureşti. În lipsa Domnului din ţară, plecat, pentru căutarea sănătăţii, în străinătate, la Ems (8), - vexaţi şi iritaţi de măsurile pe care Municipalitatea Capitalei le luase pentru prevenirea epidemiei de holeră (9), de a-şi desface marfa numai în barăcile construite de Primărie şi impuse lor preţuri insuportabile, precupeţii din piaţa mare îşi manifestaseră sgomotos şi turburător, nemulţumirea(10).Lor li se alătură şi celelalte categorii de negustori din aceeaşi piaţă (11) în frunte cu debitanţii de tutun, păgubiţi prin aplicarea (12) tocmai atunci, a legii pentru monopolul tutunului.

 Agenţii Primăriei, căutând să execute, în chip samavolnic, măsurile Municipalităţii, negustorii recalcitranţi se opuseră. De aici încăierări şi bătăi, care se transformară într'o adevărată rebeliune. Barăcile fură sfărâmate, localul Primăriei invadat şi ocupat, iar autorităţile alungate şi maltratate. Totul înlăuntru fu jefuit, distrus şi aruncat afară (13).

Era răspunsul de aşteptat la procedura brutală a funcţionarilor comunali sau, cum se exprima în stilul său pitoresc, Cesar BoLLiac, în Trompeta Carpaţilor:«la astfel de cap, astfel de chiulaf – medicii Municipalităţii au dat pe gârlă coşurile cu prune ale precupeţilor, iar conducătorii acestora au dat pe gârlă dosarele de socoteli ale Municipiului» (14)

(Foto:Alexandru Ioan Cuza-instantaneu realizat de Carol Popp de Szathmari)

Aşa începu mişcarea. Între timp numărul răzvrătiţilor crescu considerabil prin bandele înarmate de turburători, care se formaseră în diferitele puncte ale oraşului (în faţa Pasagiului Român, în strada Poliţiei, etc.) şi care se îndreptară spre locul rebeliunii. Într'o jumătate de ceas, sub privegherea personală a Ministrului de Interne, Generalul Florescu, armata ocupă, toate intrările şi ieşirile uliţelor ce duceau la piaţa unde se concentraseră răsculaţii, cuprinzându-i astfel din toate părţile.

După somaţiunile legale, trupele primiră ordin să atace şi să împrăştie mulţimea. Întâmpinate cu o ploaie de pietre şi focuri de armă, ele răspunseră cu salve în aer. Departe însă de a se fi intimidat, răzvrătiţii dădură un şi mai viguros atac, aşa că trebui să se tragă în plin şi să se ordone şarje de cavalerie. Refugiindu-se şi închizându-se în casele din jurul pieţii, dinspre uliţa Beilicului şi în Hanul Manuc, ei continuară lupta, aruncând cu pietre şi trăgând focuri de armă pe ferestre. Numai când porţile caselor fură sfărâmate cu tunurile şi oastea pătrunse înlăuntru, alungând cu putere pe rebeli, numai atunci rezistenţa încetă.

Lupta ţinuse trei ore. După relatările oficiale, trupa avu 1 ofiţer şi şapte soldaţi răniţi, iar rebelii 7 morţi şi 30 de răniţi. Peste 150 de persoane fură arestate ca autori sau părtaşi la rebeliune. Prin alegerea făcută de procurori, numărul lor se reduse însă la 100. Între aceştia: Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti, Alex. Golescu-Albu, C. Brăiloiu, Eug. Carada, Cor. Lapati, Radu Rosetti, Serurie şi alţii ce « nu merită a fi numiţi», scrie Generalul Florescu. În noaptea de 3/4 August trupele rămaseră, din precauţiune, pe loc. Ziua următoare însă, ordinea fiind complet restabilită, ele fură trimise în casarme. Lumea se liniştise. Afacerile îşi reluară cursul normal. Orice urmă a turburărilor din ajun dispăruseră (15).

Consiliul de Miniştri, întrunit în localul Ministerului de Războiu şi ţinut, tot timpul, în curent cu mersul operaţiunii de reprimare, înştiinţă, telegrafic, pe Domn, de cele petrecute în Capitală (16). Cuza-Vodă răspunse a doua zi, aprobând măsurile luate, dând ordin să se mulţumească armatei şi din parte-i pentru modul cum îşi făcuse datoria şi cerând relaţiuni mai amănunţite, să vadă dacă trebue sau nu să întrerupă cura şi să se întoarcă în ţară (17). După alte două rapoarte primite dela Generalul Florescu (18)şi dela Nic. Kretzulescu (19), el se hotărî să plece. Din Viena telegrafie Preşedintelui de Consiliu că ia calea prin Galiţia (20) iar Doamnei Elena că vine, prin Lemberg, direct la Rugionasa (21), unde, de fapt, sosi, la 13/25 August, întâmpinat fiind de Prefectul Judeţului şi Mitropolitul Moldovei (22) şi unde se prezentă peste puţin timp şi Primul Ministru.

La Ruginoasa, Domnul nu rămase decât câteva zile pentru odihnă. Evitând Iaşul, unde era aşteptat şi, trecând prin Bacău, unde nu fu primit tocmai călduros (24),   el merse direct la Bucureşti. Însoţit de Ministrul de Interne, care-i ieşise întru întâmpinare, Cuza-Vodă intră, la 22 August (3 Septemvrie), în Capitală, primit fiind, ca în tot decursul drumului de altfel, cu aclamaţiuni însufleţie de populaţiune. Armata îl aştepta la Cotroceni, unde se făcu primirea oficială (25).Dela 24 până la 27 August (5-8 Septemvrie) vizită spitalele cu răniţi şi casarmele (26). Luă apoi diferite măsuri în legătură cu  rebeliunea: Prefectul Poliţiei, Mihail Marghiloman, fu înlocuit cu Prefectul de judeţ, Alex. V. Beldiman (27), iar Consiliul comunal fu dizolvat şi înlocuit printr'o Comisiune interimară (28).

Erau satisfacţiile ce se dădeau opiniunii publice, care acuza Poliţia că nu şi-a ştiut face datoria şi Primăria că, prin măsurile arbitrare şi nechibzuite ce luase, provocase răzvrătirea. La 30 August (II Septemvrie) în fine, de ziua numelui său, Alexandru Ioan I, ţinând seama cum vom vedea, de sfatul cuminte al devotatului său sfetnic şi prieten, Nic. Rosetti-Bălănescu, dădu un decret de amnistiere generală a tuturor celor arestaţi şi implicaţi în rebeliune (29).

                                                           2.

Cu acesta Guvernul consideră chestiunea mişcării dela 3/15 August închisă, deşi marile dificultăţi, politice şi diplomatice, ce aveau să-i urmeze, abia începură. Căci, departe, de a fi lămurit şi limpezit lucrurile cum îşi închipuiau factorii răspunzători, ele se complicară şi se agravară tot mai mult. Şi iată pentru ce:

1.Mai întâi, nemulţumirile ce frământau ţară în acea vreme şi pe care se altoise, numai în parte însă, rebeliunea din Capitală, erau aşa de mari şi de întinse, că atingeau mai toate clasele sociale şi categoriile profesionale. Ne-o mărturiseşte chiar un membru al Guvernului, Nic. Rosetti-Bălănescu, într'o scrisoare confidenţială către Domn (30) şi într'o circulară, dată, în calitatea sa de Ministru al Afacerilor Străine, către Agenţii noştri dela Constantinopol şi Paris (31), arătându-ne, în ambele aceste documente, cauzale lor, ale nemulţumirilor, care, după, dânsul erau:

La proprietari, exproprierea moşiilor, deprecierea rentelor, date în schimb şi lipsa de credit pentru exploatarea pământurilor rămase;la săteni, despăgubirea la care fuseseră impuşi şi lipsa mijloacelor de cultivare a ogoarelor pe care le primiseră în proprietate;la arendaşi, aceleaşi lipsuri în lucrarea moşiilor ce luaseră în arendă, în posesie;la negustori, lipsa de afaceri de pe urma crizei de producţiune agricolă, pe care o provocase, pe lângă cauzele mai sus arătate, vremea rea, cu secetă, inundaţii, epidemii, epizootii, etc.;la contribuabili, imposibilitatea de a-şi plătii impozitele;la toată lumea, în fine, noianul de legiuiri şi reforme, necesitate de stabilirea noului regim politic, social, şi economic şi puse în aplicare grăbit şi fără socoteală. La toate acestea se adăuga – după alte mărturii-suferinţele funcţionarilor pentru plata, cu mari greutăţi şi întârzieri a lefurilor, dintr'o visterie permanent deficitară (32).

Neputând remedia sau atenua aceste multiple şi greau suportabile lipsuri şi neajunsuri, Guvernul se mulţumea a le explica şi justifica ca consecinţe ale stării de transiţie, dela regimul cel vechiu, feudal şi oligarhic al Regulamentelor organice, la regimul cel nou, liberal şi democratic, al Convenţiunii. În schimb însă, opoziţia, membrii Coaliţiei, le exploatau cu succes împotriva Domnului şi a Guvernului său. Se crease astfel, înlăuntru, în ţară, o atmosferă atât de agitată şi turburată, că fu de ajuns, cum văzurăm, o scânteie – incidentul din piaţă cu precupeţii- ca focul revoluţionar să se aprindă, dând pe faţă şi pe înafară- la puterile garante  şi la Curtea suzerană – racilele de care suferea populaţiunea şi, în acelaşi timp, incapacitatea conducătorilor ţării de a putea domina această tristă şi grea situaţiune... 

 

2.În adevăr, Guvernul avusese cunoştinţă, cu zile înainte, de pregătirea şi izbucnirea răsvrătirii. O mărturiseşte atât Ministrul de Interne (33), cât şi preşedintele de Consiliu (34). Lucrul îl ştia de altfel toată lumea. Ioan C. Brătianu spunea, în scrisoarea deschisă ce adresă Prefectului de Poliţiei al Capitalei, că venise în Bucureşti, în toiul muncilor agricole, adus de svonul public că o revoluţiune se pregătea aici (35). Aceeaşi ştire o avea Eder dela colegul său, Consulul general al Rusiei, baronul Offenberg, şi dintr'o scrisoare anonimă pe care o primise tot atunci(36). Mai mult. Cu două zile înainte de izbucnirea mişcării, se placardară pe uliţele Capitalei manifeste, îndemnând lumea să se înarmeze împotriva unei bande de răufăcători, de tâlhari, care, sub protecţia Poliţiei şi conducerea a doi cunoscuţi aventurieri (Bogathy şi Havanioti), sparg magaziile, jefuiesc casele, ucid oamenii...(37). Populaţiunea se alarma. Supuşi străini cerură intervenţia şi protecţia Consulilor(38), iar Primăria solicită stăruitor, dar fără rezultat, dela Guvern, gardă armată pentru paza localului şi averii sale (caselor de bani)(39).Ecoul acestor evenimente ajunsese şi în presa dela Viena, care anunţase de altfel, cu o săptămâna înainte, izbucnirea revoluţiei(40). O ştia Generalul Florescu însuşi şi o aflase chiar Domnul, la Ems, unde se găsea(41). Şi cu toate acestea, Guvernul – afară de consemnarea, în ultimul moment, a trupelor în casarme – nu făcu nimic pentru preîntâmpinarea mişcării(42), care, după părerea lui Nic. Rosetti-Bălănescu, cu puţine măsuri preventive, putea fi uşor evitată (43). Ba încă Ministrul de Interne şi Preşedintele de Consiliu declarau, în urmă, Domnului că, deşi ştiuseră de pregătirea şi izbucnirea mişcării, nu luaseră,   într’adins, măsuri, ca să vadă până unde va merge îndrăsneala instigatorilor (44).

Avea dreptate deci Nic. Rosetti-Bălănescu să scrie lui Cuza-Vodă că Guvernul anunţa şi prezenta mişcarea ca întâia reprezentaţiune a unui teatru ce-şi face reclamă... (45)

(FOTO:Centrul Bucureştiului, zona în care s-au desfăşurat evenimentele mdin 3/15 august 1865)

Evident, această stranie atitudine trebuie să dea loc la tot felul de confuziuni şi suspiciuni, printre care, cea mai răspândită, că mişcarea s’a făcut cu ştirea dacă nu chiar cu concursul organelor la dispoziţia Guvernului. Aşa Eder spune că Liebrecht, faimosul curtizan, ar fi cel care a pus-o la cale, cu concursul Poliţiei, fără ştirea Miniştrilor, ca să prindă în cursă pe adversarii Domnului, opoziţia (46), şi că tot el, ca să deruteze opinia publică din ţară şi străinătate, dăduse o circulară oficiilor postale şi telegrafice de sub conducerea sa, să facă declaraţiuni cum că instigatorii mişcării au fost agenţi moscoviţi(47).

Aceeaşi versiune – prinderea în laţ a opoziţiei – o împărtăşi Nic. Golescu scriitorului rus Danielevschi, cu deosebire că atribuia iniţiativa nu lui Liebrecht, ci Ministrului de Interne şi Preşedintelui de Consiliu(48).

În fine, la Viena se vorbea că  mişcarea fusese organizată cu ajutorul Poliţiei lui m. Marghiloman de Nic. Kretzulescu şi Ministrul de Războiu, Savel Manu, ca să aresteze pe Generalul Florescu (49). Cum vedem, din toate aceste ştiri nu lipseşte bănuiala despre amestecul Poliţiei. Şi cu drept cuvânt. Căci mărturii necontestabile, nu presupuneri numai, arată că în fruntea rebelilor erau agenţi poliţieneşti deghizaţi. Astfel mărturia funcţionarilor Municipiului aflaţi la serviciu în momentul când Primăria fu invadată şi ocupată de insurgenţi (50). Mărturia lui Eug. Carada că banda de bătăuşi care-l ridicase cu forţa de acasă, ducându-l, silit, până în Pasagiul Român, unde abia scăpă, bătut şi însângerat, din mâinile ei, era condusă de cunoscuţi poliţişti (51).

În sfârşit, mărturia, cu adevărat sensaţională, a lui Nic. Rosetti-Bălănescu că cei dintâi care au atacat localul Primăriei au fost agenţi ai Poliţiei (52).

Faptul de altfel – scria fostul ministru – e de notorietate publică şi se confirmă – adăugăm noi – prin înlocuirea Prefectului Marghiloman, recomandă lui Cuza, ca sancţiune inevitabilă, de acelaşi Rosetti Bălănescu(53).

E greu, fireşte, pentru cercetător să se descurce şi să se orienteze în acest labirint de ştiri, care, dat fiind împrejurările, oamenii şi metodele după care aceştia lucrau atunci, pot fi perfect adevărate, după cum pot fi conjecturate. În tot cazul un lucru rămâne stabilit pe urma lor, că Guvernul nu numai că nu luă nicio măsură pentru prevenirea mişcării, despre care ştia bine că se va produce, dar că, prin atitudinea sa, şovăelnică şi incoherentă, dădu naştere la toate aceste svonuri, care n’au rămas neexploatate de adversarii săi.

3.Dar mai mult. Alarmat de proporţiile pe care le luă mişcarea, Guvernul scoase împotriva răzvrătiţilor, după mărturia Ministerului de Interne însuşi, întreaga garnizoană a Capitalei – infanterie, cavalerie şi artilerie (54).După ziarele austro-ungare, câteva mii de soldaţi împotriva a câtorva sute de răsculaţi! (55) Afară de aceasta, se pare că, în adevăr, represiunea fu necruţătoare. O arată numărul însemnat de morţi şi răniţi dintre rebeli şi o spune, pe lângă Eder în rapoartele sale(57), chiar ziarul românesc Concordiadela Budapesta, într’un editorial al său cu privire la mişcare, ca opinie curentă şi generală la Bucureşti (57).Cum apoi, printre cei arestaţi şi maltrataţi de armată se aflau şi supuşi străini(58), funcţionari ai Consulatelor chiar (ai celui austriac bunăoară (59), cruzimea cu care s’a procedat la represiune fu şi mai mult exagerată şi calomnios prezentată în rapoartele Consulilor şi ale corespondenţilor de ziare, adresate Guvernelor şi presei străine. Dacă toate aceste ştiri ar fi adevărate, scris Concordia, cu referire la relaţiile asupra mişcării  publicate în ziarele din Viena şi Budapesta, atunci Bucureştiul a trebuit să fie în ziua de 3/15 August o adevărată cetate cucerită cu asalt (60).

Nu e de mirare deci, că, în atari îmrejurări, se formase, la Constantinopol şi în alte Capitale ale Europei, convingerea că mişcare dela Bucureşti era justificată prin nemulţumirile legitime ce au provocat-o şi că mijloacele prin care s’a înnăbuşit rebeliunea au fost mult mai crude decât era necesar. Este, cum vom vedea, imputarea, acuzarea de căpetenie, care s’a adus de către Curtea suzerană şi Puterile garante Guvernului român.

4.Dar ceea ce a agravat şi mai mult situaţiunea acestui Guvern, a fost faptul că, cu toate cercetările stăruitoare ce s’au făcut de organele cu cădere, nu s’a putut stabili cine au fost organizatorii şi conducătorii răzvrătirii dela 3/15 August.

Căci, deşi Ministerul de Interne atribui, din primul moment, opoziţiei, partidului liberal, pregătirea mişcării şi participarea şefiilor săi – a Brătienilor şi Goleştilor – la desfăşurarea ei (61), deşi Consiliul de Miniştri dispuse, în noaptea de 2/3 August, arestarea lui Ion C. Brătianu, ca aţâţător la rvoltă prin scrisoarea adresată în ajun Prefectului de Poliţie şi publicată în ziarul Sentinela (62), , deşi apoi fură arestaţi direct în acţiunea de rebeliune, mai toţi prietenii lui politici (63), deşi justiţia întreprinse, timp de două-trei săptămâni, serioase şi zeloase cercetări împotriva lor, cu percheziţiuni domiciliare(64), deşi, în fine, era de un suprem interes politic pentru Guvern ca ei să fie prezentaţi ca promotori şi conducători ai mişcării, – totuşi nu se dovedi nimic, absolut nimic, contra lor şi nu li se putu puse în sarcină niciun fapt culpabil.

O arată raportul Prefecturii de Poliţie, care ni s’a păstrat şi care cuprinde rezultatul cercetărilor pentru fiecare acuzat în parte(65). Şi o mărturiseşte, fără nicio rezervă, Nic. Rosetti Bălănescu în scrisoarea sa către Cuza-Vodă. «Chiar contra celor închişi – spunea el Domnului – nu este nicio dovadă, nici cel mai mic indiciu de vreo înţelegere cu mişcarea. Până azi Ministerul public n’a putut formula vreun act de acuzare contra acestor oameni şi orice proceduri s’ar întrebuinţa, cred lucru mai mult decât greu» (66). O declaraţie mai categorică nu se poate.

Neamestecul opoziţiei, al şefilor partidului revoluţionar, în mişcare, reiese de altfel şi din stare de spirit, dispoziţia lor sufletească, în timpul închisorii. Erau de un desăvârşit calm şi seninătate, cum reiese, de pildă, din scrisorile lui Ion C. Brătianu către soţia sa, în care-i spunea să nu aibă nici o grijă, deoarece «nefiind făptaş» nu poate fi condamnat şi o mustra că nu s’a supus dela început autorităţilor de a deschide casa dela Florica pentru percheziţia ordonată (67), percheziţie pe urma căreia nu se găsi, fireşte, nimic din ceea ce se spune – nici subterane, nici arme, nici acte compromiţătoare(68).

În aceeaşi dispoziţiune se aflau şi ceilalţi tovarăşi ai lui Ion C. Brătianu – Al. Golescu-Albu, C.A. Rosetti, Eug. Carada etc (69).

Iată pentru ce Nic. Rosetti Bălănescu se arăta foarte îngrijorat că, dacă, în faţa justiţiei, prin dovezi de nevinovăţie, acuzaţii vor fi achitaţi, ei vor ieşi din această afacere adevăraţi eroi, ca C.A. Rosetti, în procesul Românului, tot sub un Guvern Kretzulescu. Înfăţişând deci toate inconvenientele, de ordin politic şi personal, ce ar urma, pentru Cuza-Vodă, în o atare eventualitate, îi recomanda, ca singur mijloc de a scăpa de asemenea neplăceri, amnestierea acuzaţilor. «Să facă – scria aşa de frumos Nic. Rosetti Bălănescu – din necesitate o virtute». O amenstie generoasă e cel mai cuminte lucru. Să o facă însă din iniţiativă proprie. Altminteri – insista credinciosul amic al Domnului – le daţi o însemnătate fatală, nu numai înlăuntru, dar şi afară. Căci străinătatea – rău dispusă în întregul sens pentru noi – ar găsi, în condamnarea lor, un nou pretext de supărări şi reclamaţiuni» (70). Şi, în adevăr, cum am văzut, Cuza-Vodă făcu din necesitate o virtute. Împotriva părerii celorlalţi sfetnici ai săi, care cereau, stăruitor, judecarea şi condamnarea, el dădu decretul amintit, de amnistie generală a acuzaţilor (71).

Dar prin acesta, situaţia politică a Guvernului ieşi, cum am spus, grav atinsă, întru cât se dovedea că a inculpat şi arestat, pe nedrept şi fără vină, atâta lume, fără să fi fost în stare să afle pe cei ce au pus la cale şi au condus rebeliunea şi nici dacă vreunul din ei a avut legături măcar cu mişcarea.

Căci, evident, membrii opoziţiei, ai Coaliţiei, conservatori şi liberali, au căutat să profite de mişcare ce se pregătea să o întrebuinţeze în scopurile politice ce urmăreau – răsturnarea Domnului(72).

N’au putut-o face însă. Ne-o mărturiseşte tot Eder, într’un raport prin care comunica la Viena că, în prsarea mişcării, oamenii politici din ambele partide – Roşii şi Albi – se întruniră la Butculescu, unde desbătură chestiunea succesiunii lu Cuza-Vodă, dar că nu se putură înţelege, întru cât, pe când partidul revoluţionar-liberal cerea ca chestiunea să rămână deschisă, o parte a boierilor ţineau să se leagă un Domn pământean din cele patru familii domnitoare, recunoscute, în Principate, iar altă parte propunerea proclamarea Principelui de Leuchtnberg(73).

(FOTO:Parlamentul Principatelor Unite)

Relaţiunea aceasta e confirmată de Nic. Rosetti Bălănescu, cu care scria Domnului:Ei – membrii Coaliţiei – au socotit momentul – pentru detronare – potrivit, Măria Voastră lipsind din ţară şi germenii nemulţumirilor fiind înmulţiţi prin măsurile nechibzuite ale Guvernului. Totuşi, după informaţiunile ce am putut culege, Roşii şi Albii n’au putut să se înţeleagă asupra zilei următoare şi n’au găsit (printre răzvrătiţi) nici instrumente de înfăptuire. Mişcarea dela 3/15 August s’a făcut fără voia lor, spunea textual fostul Ministru de Externe al lui Cuza-Vodă(74).

Aceeaşi declaraţie, numai cât în altă formă, o face, ca constatare finală a investigaţiilor asle, Agentul austriac:mişcarea n’a avut nici plan, nici conducători (75).

                                                           3.

Am stăruit, d-lor Colegi, mai de aproape asupra acestor chestiuni, spre a vă învedera atmosfera politică, defavorabilă, de neîncredere şi ostilitate, pe care Guvernul însuşi şi-o crease prin actele sale în legătură cu rebeliunea dela 3/15 August, – atmosferă de care aveau să profite înlăuntru adversarii Domnului, iar înafară Agenţii puterilor garante şi corespondenţii presei străine.

În adevăr, adversarii declaraţi ai lui Alexandru Ioan I, membrii Coaliţiei, ne mai putând duce, sub regimul instaurat de 2/14 Mai 1864, lupta, pe căi deschise şi cu mijloace legale, în Parlament şi în presă (76),

adoptară, pentru ajutarea scopului lor – înlăturarea lui Cuza-Vodă – căile oculte şi mijloacele complotiste, la modă şi în onoare chiar pe acea vreme.

O pătimaşă şi înverşunată campanie de defăimare a Domnului Unirii începu prin  ziarul Clopotulal lui Eug. Carada, tipărit de Lausanne şi introdus clandestin în ţară, în plicuri închise, prin posta austriacă(77).

Nimic nu fu cruţat, ca violenţă şi expresie, pentru a acuza pe Cuza-Vodă în faţa ţării şi totul fu exploatat pentru compromiterea lui – scăderile personale, vieaţa sa privată şi abuzurile curtizanilor, camarilei sale, fără a slăbi bine înţeles intrigile şi unelterile de tot felul, pe care aceeaşi Coaliţiei le întreţinea, în acelaşi scop, în străinătate(78).

Alăturea de această acţiune veneau rapoartele reprezentanţilor Puterilor garante şi corespondenţilor presei străine, asupra situaţiei create în ţară pe urma rebeliunii din Bucureşti, care rapoarte, trase din aceeaşi ambianţă politică, erau la fel de defavorabile conducerii – Domnului şi guvernului său (79).

Efectele se văzură îndată. Întâi, natural, în presa din Budapesta şi Viena, care, pe lângă tot felul de amănunte, exagerate şi tendenţioase, în legătură cu mişcarea dela 3/15 August, publică o sumă de ştiri false, inventate, cu scopul vădit de-a indispune şi alarma opiniunea publică şi Cancelariile politice ale Puterilor europene, faţă de primejdia ce putea rezulta pentru întreg Orientul balcanic, se zicea, din anarhia ce domnea în Principate.

Între aceste din urmă ştiri, cea mai sensaţională era că răzvrătirea din Capitala României e numai începutul unei mişcări revoluţionare generale, cu planuri foarte mari şi legături foarte întinse, prin Bosnia, Bulgaria, Serbia şi Grecia – planuri şi legături care urmăreau alungarea Turcilor din Europa şi constituirea, în locul stăpânirii lor, a trei mari State naţionale:unul român, altul slav şi al treilea grec (80),

aşa dar spectrul de care de o bucată de vreme, dela războiul Crimeei încoace, se nelinişteau tot mai mult cercurile diriguitoare ale Monarhiei habsburgice.

Iată pe ce totală neîncredere şimanifestăostilitate faţă de ţara noastră, se suprapunea acţiunea Cabinetelor europene, provocată de rapoartele alarmante ale reprezentaţilor lor din Bucureşti, -rapoarte mai prompte şi mai ample decât acele pe care ar fi trebuit să le trimită, de îndată, Guvernul român Agenţilor săi din străinătate, spre a fi opuse celor dintâi.Dar asupra chestiunii acestea voiu mai reveni. Deocamdată ţin să arăt numai că rapoartele de care vorbescau fost, în cea mai mare parte, tipărite şi comentate în cunoscutele scrieri istorice ale d-lor Paul Henry şi Raoul Bossy (81)din care reiese, neîndoios, sdruncinarea poziţiei Domnului român, atât faţă de Curtea suzerană cât şi faţă de puterile garante-toate de una şi aceeaşi părere, că el nu s’ar mai putea menţine în domnie, dacă o radicală şi neîntârziată îndreptare a situaţiei din ţară nu se va produce (82). Ar fi oţiosdeci să revin aci şi să insist asupra unei chestiuni aşa de bine cunoscută, lămurită şi prezentată, cum este aceasta. Ceea ce-mi rămâne mie de făcut este să arăt şi să dovedesc că, contrar de ceea ce credea şi susţinea A. D. Xenopol(83), şi înlăuntru, nu numai înafară, poziţia Domnului fu adânc sdruncinată prin consecinţele politice şi diplomatice ale mişcării dela 3/15 August, ceea ce pentru chestiunea noastră e mult mai important, decât felul cum era privit, judecat şi considerat Cuza-Vodă de Puterile europene. Căci, în definitiv, soarta domniei lui avea să se decidă, cum s'a şi decis, în ţară, nu înafară. Acesta este de altfel partea esenţială şi nouă a comunicării mele.

În adevăr, înainte încă de întoarcerea lui Cuza-Vodă, în Capitală, se produsesela Constantinopol o mare agitaţie diplomatică în legătură cu rebeliunea dela Bucureşti. Cel ce provocase această agitaţie, înfăţişând Guvernul român incapabil a domina situaţiunea şi pe Domnlipsit de autoritate de-a mai conduce destinele României, era Generalul Ignatiev, Ambasadorul Rusiei pe lângă Poarta otomană, pe baza informaţiilor date, în acest sens, de Agentul său din principate, Baronul Offenberg (84).

Nu cunoaştem încă rapoartele acestuia. E sigur însă că erau cât sepoate de tendenţioase şi calomnioase, dat fiind pasiunea cu care politica rusească urmărea, în acel moment, pe Domnul român, spre a-l scoate de sub influenţa politicei franceze, la ale cărei interese îl considera complet infeudat (85).

Aşa fiind, e explicabilă stăruinţa pe care o puse Ignatiev să determine Curtea suzerană la o atitudine cât mai severă faţă de vasala ei. Căci, susţinut de Bulwer, Ambasadorul Angliei, el ceru Porţii o anchetă colectivă a Puterilor garante, pentru stabilirea cauzelor şi răspunderilor rebeliunii din Bucureşti (86).

Teama însă că o asemenea acţiune s’ar putea termina cu depărtarea lui Cuza-Vodă din domnie şi cu aducerea pe tronul României a unui Principe străin, pentru care se făcea în ţară o vie propagandă, hotărî pe Turci să refuze propunerea Ambasadorului rusesc. Totuşi ei acceptară propunerea a doua a acestuia, de a se trimite Domnului român o aspră dojană pentru cele întâmplate în Capitala sa (87). Dojana aceasta veni, se ştie (la 21 August/ 2 Septemvrie) sub forma unei scrisori a Marelui Vizir către Cuza-Vodă (88).Pe când deci acesta, întors în ţară, îşi dădea silinţă să restabilească liniştea şi pacea, amnestiind şi liberând din închisoare, de ziua numelui său, pe toţi cei acuzaţi şi arestaţi ca instigatori şi răzvrătitori, căzu, deodată, ca o bombă, scrisoarea lui Fuad-Paşa. Căci, înainte de a fi ajuns în mânile Domnului român, ea fu dată  publicităţii şi comentată nefavorabil, mai întâi de oficioasele Guvernului otoman din Constantinopol (89), apoi de presa străină, în special dela Paris, în care Cuza-Vodă şi Guvernul său erau categoric desavuaţi (90).

Prin aceasta, chestiunea ajunse în domeniul public şi în ţară. Revolta şi indignarea, în rândurile celor ce nu ştiau ce se petrece şi urmăreşte în ascuns, fu mare aci. Celor ce duceau însă lupta împotriva Domnului, li se oferea un şi mai eficace mijloc de agitaţie, sub cuvânt că Cuza-Vodă căzuse în disgraţie şi fusese părăsit atât de Curtea suzerană cât şi de Puterile garante, de Franţa în deosebi, considerată până atunci ca susţinătoare, fără rezerve şi în toate împrejurările, a Domnului român.

Căci iată ce se spunea în scrisoarea Marelui Vizir: «Am avut onoarea să înştiinţez pe Alteţa Voastră cu cât regret am luat cunoştinţă de ultimele evenimente din Bucureşti. amănuntele sosite ulterior n’au fost, din nefericire, de natură să risipească neliniştea noastră. După aceste amănunte, mişcarea populară care a dezolat Capitala Principatelor, n’ar fi decât expresia brutală a unei nemulţumiri generale, ale cărei adevărate cuaze nu le cunoşteam. Dacă aceste informaţiuni sunt câtuşi de puţin întemeiate, dacă, în adevăr, există cauze legitime ale nemulţumirilor, Alteţa Voastră se va grăbi să ia măsurile necesare pentru a satisface, în marginile legalităţii şi echităţii, reclamaţiunile naţiunii moldo-valache, în ceea ce ele pot fi rezonabile şi drepte. Alteţa Voastră e prea luminată – se continua – să am trebuinţă a-i observa că lumea civilizată are privirile aţintite asupra actelor sale. Nici Majestatea Sa Sultanul, nici Auguştii săi Aliaţi nu pot vedea cu indiferenţă ca forţa materială să fie singurul mijloc de linişte (a spiritelor), de molcomire (a nemulţumurilor)» (91). 

                                                           4.

Negreşit, o admonestare de acest fel nu putea rămânea fără răspuns din partea Domnului, după cum nici Poarat, nici Puterile garante nu mai puteau fi lipsite acum de lămuririle şi explicaţiile pe care Guvernul român trebuia să le fi dat din capul locului şi să nu fi lăsat, prin condamnabilă nepăsare, câmp liber, o lună de zile, tuturor intrigilor şi uneltirilor advesarsarilor săi.

Căci, afară de o relaţie telegrafică, pe care Ministrul Afacerilor Străine ad interim, Generalul Savel Manu, o trimise, la 5/17 August, Agenţilor noştri dela Constantinopol şi Paris asupra mişcării (92),

Guvernul din Bucureşti nu mai făcu nimic, absolut nimic, spre a da reprezentanţilor săi dipolmatici informaţiile şi instrucţiile necesare a-şi putea îndeplini, într’un moment aşa de critic şi împrejurări aşa de grele, misiunea ce le era încredinţată.

Fireşte că ei trebuie să se resimtă de această lipsă în acţiunea lor diplomatică faţă de Guvernele pe lângă care erau acreditaţi. De aceea ambii – şi Alecsandri la Paris şi bordeanu (locţiitorul lui Negri) la Constantinopol – cerură insistent lămuririle şi explicaţiile de care aveau trebuinţă. Fără rezultat însă, deşi situaţiunea era aşa de serioasă că cel dintâi renunţă la concediul său de vară, numai să poată rămânea la postul său, spre a susţine şi apăra interesele ţării şi ale Domnului ei (93). Abia scrisoarea lui Fuad-Paşa avu darul să trezească Guvernul român din letargia sa. Spre a repara urmările neiertatei greşeli, N. Rosetti Bălănescu, Ministrul Afacerilor Străine, întros între timp din concediu (94),

redactă şi trimise, la 3/15 Septemvrie, adică exact o lună de zile după răzvrătire, o circulară foarte bine întocmită şi motivată, cu privire la caracterul mişcării şi la cauzele ce o provocase (95).

Se arată în acest act diplomatic că mişcare n’a avut gravitatea şi importanţa ce i se atribue şi că, dacă conduita armatei în reprimarea ei a fost mai energică (termenul e al circulării), aceasta se datoreşte faptului că, în lipsa Domnului din ţară, revenea Guvernului marea răspundere de a nu lăsa ca mişcarea să fie folosită de partidele politice pentru scopurile pe care le urmăreau – răstuarnarea ordinei în Stat. Se expune, apoi, cu sinceritate şi curaj, situaţia grea în care fatal trebuia să ajungă Principatele pe urma radicalelor reforme sociale şi politice înfăptuite de Cuza-Vodă, arătându-se că nemulţumirile existente vor putea fi lecuite numai cu timpul. În tot cazul, Guvernul este în măsură să le stăpânească şi să asigure ordinea.

Cu toată rezerva pe care A.D. Xenopol o face asupra acestei circulări, ca nefiind în destul de dibace, deoarece descoperea străinătăţii suferinţele ţării, justificând oarecum, prin aceasta, legitimitatea rebeliunii (96), – totuşi se dovedeşte că, dacă ar fi venit la timp, ca ar fi fost un foarte bun şi eficace instrument de acţiune în mâinile reprezentanţilor noştri de pe lângă Poarta otomană şi Guvernul francez.

În adevăr, Ion Alecsandri, diplomat de excepţionale calităţi, raporta Domnului, la 17/29 Septemvrie că, abia după primirea circulării de care vorbim, a putut ieşi din rezerva în care fusese nevoit să se ţină şi să dea, oficial, Guvernului francez lămuririle şi explicările necesare cu privire la evenimentele dela 3/15 August, pe care, până atunci, nu le avusese, deşi le ceruse insistent (97).

Iar Bordeanu scria, la 15/27 Septemvrie, lui Nic. Rosetti Bălănescu, că prezentându-se cu circulara sa lui Aali-Paşa, Ministrul de Externe al Turciei, acesta luă cu satisfacţie la cunoştinţă explicaţiile date, declarându-i că, dacă ele ar fi fost cunoscute la timp, Marele Vizir n’ar fi trimis Domnului scrisoarea dela 21 August (2 Septemvrie) (98).

Chiar dacă am admite că avem de a face cu o declaraţie de circumstanţă, tot nu ne putem îndoi că, dacă intervenţia Guvernului român s’ar fi produs la vreme, întreaga afacere ar fi luat alt curs. Acum însă, din nenorocire, ea nu mai putea repara nimic. Căci scrisoarea lui Fuad-Paşa îşi produsese efectul scontat. Domnul văzu de altfel dela început situaţia grea în care-l pusese această scrisoare. De aci neliniştea sa şi a colaboratorilor săi mai apropiaţi asupra modului cum va fi interpretată desavuarea Curţii suzerane şi cum vor fi exploatate imputările Marelui Vizir, nu numai în afară, în străinătate, ci şi – aşa zice chiar: mai ales – înlăuntru, în ţară.

«Căci a blama purtarea Guvernului român în ziua de 3/15 August – scria Baligot de Beyne lui Bordeanu (99) – însemnează a încuraja pe nemulţumiţi şi a le da sprijin moral. A publica apoi scrisoarea Marelui Vizir, după articolele din Moniteur Français, în timp ce ziarele, pe temeiul acelor articole, preziceau căderea Domnului şi discutau alegerea succesorului său, însemna a aduce, voit, un nou element de turburare în ţară şi a înăspri pasiunile politice.

Cunoaşteţi bine, scrie el mai departe, terenul al Bucureşti, spre a vă da seamă de efectul produs asupra unora din spirite aritcolele ce se succed în ziare. Pentru majoritatea nemulţumiţilor, notele din Moniteur Français au fost, după scrisoarea lui Fuad Paşa, un avertisment de ultima oară dat Domnului, «un copu de pied», cum îl numesc ei, cei ce socotesc că înlocuirea Alteţei Sale este fapt hotărât în Consiliul Marilor Puteri. Scopul Marelui Vizir a fost ajuns: nemulţumiţii ridică capul, intrigi surde se desfăşoară şi tristul spectacol al defecţiunilor politice e la ordinea zilei» - adăugă Baligot.

Nici că se poate o icoană mai fidelă şi mai bine redată a siutaţiei politice interne produsă prin scrisoarea Marelui Vizir, ca venind dela cel mai sincer şi devotat, mai zelor şi valoros, mai capabil şi talentat colaborator intim al lui Cuza-Vodă, dela Secretarul său particular, în măsură de a cunoaşte deci mai bine decât orice sentimentele, preocupările şi grijile din acele zile ale Stăpânului său – şi ca Domn şi ca om.

Căci succesiunea lui era ca şi deschisă. Oameni politici pe care el îi socotise până atunci partizani devotaţi ai săi, ca unii ce-i datorau situaţiunea la care ajunseseră, convinşi că poziţia Domnului este pierdută, îl părăsesc – unii făţiş şi sgomotos, alţii tacit şi liniştit, trecând de partea adversarilor săi. E spectacolul trist al defecţiunilor politice pe care-l relevă Baligot de Beyne şi pentru a cărui ilustrare ne prezintă două din cazurile mai comentate (100).

Primul, al lui Gr. Bengescu, tatăl mult regretatului nostru fost coleg. Numit, la 2/14 Octomvrie, Minitrul Afacerilor Străine, în locul lui N. Rosetti Bălănescu, demisionat, el declară, a doua zi, Preşedintelui de Consiliu, lui Nic. Kretzulescu, că nu mai poate primi portofoliul pe care i-l oferise şi pe care-l acceptase în ajun cu grăbire, pentru motive pe care nu le poate destăinui. Referind cazul lui Cuza-Vodă, acesta chemă la sine pe Bengescu, cerându-i să se explice asupra refuzului. El răspunse că nu crede în viabilitatea Guvernului. De ce? întrebă Domnul. – Pentrucă Măria Ta vei fi silit să schimbi Ministerul înainte de 15 zile. – Silit? Cine mă va sili? Ripostă, ridicând tonul, Cuza. Turburat, Bengescu îngăimă: Dar... Măria-Ta... se pare... că... Puterile străine... Domnule Bengescu, întrerupse Principele, ştiam că sunt Români destul de răi patrioţi să gândească sau să spereze în forul lor lăuntric ceea ce-mi spui. N’aş fi crezut însă că se poate găsi un singur Român caresă îndrăsnească a exprima această părere Domnului său – şi-l concedie c'o expresie trădând toată indignarea sa.

Al doilea caz este al lui Vasile Boerescu, pe care Cuza-Vodă îl numise Vicepreşedinte al Consiliului de Stat, ca cel mai indicat a prezida o corporaţiune al cărei Preşedinte era Domnul însuşi. Cum însă Boerescu, în această înaltă calitate a sa, contestă Guvernului dreptul de a acorda concesiuni pe termen mai lung, respingându-i chiar concesiunile de acest fel acordate anterior şi cum prin aceasta se anulă înseşi decretele domneşti prin care ele fuseseră acordate, Domnul, voind să cunoască motivul acestei atitudini, invită şi pe Boerescu să se explice.

El îi declară că părerile sale erau diferite de acele ale Guvernului, în special pe chestiunea concesiunii marilor lucrări publice la străini. Cuza-Vodă cercă să-l convingă că acesta era un patriotism rău înţeles. Neizbutind însă, declară lui Boerescu că, faţă de o asemenea divergenţă de păreri, nu-l mai poate ţinea în fruntea Consiliului de Stat şi-i revocă numirea. Este oare trebuinţă să adaug, încheie a doua sa relaţie Baligot de Beyne, că de două zile d-l Boerescu este eroul Coaliţiei, că atitudinea sa este atribuită celor mai  înalte sentimente patriotice şi că boierimea cu ultra-liberalii îi fac o mare cinste din a fi rupt cu Guvernul Domnului (101).

                                                        5.

Întâmplările acestea se petreceau la începutul lui Octomvrie, când cade şi data scrisorii pe care Cuza-Vodă o adresă lui Napoleon III, declarându-i că e gata să coboare treptele tronului şi să lase locul altuia mai energic dacă marele său protector ar crede-o util pentru ţară – scrisoarea ce trădează descurajarea în care se afla atunci Domnul, descurajare, la care, neîndoios, a trebuit să contribuie, pe lângă extrem de dificila situaţiune politică, şi faptul că se vedea părăsit de cei mai de seamă dintre foştii săi sfetnici (demisionase, am văzut, chiar şi Nic. Rosetti Bălănescu) (102), lăsându-l a conduce Statul cu cei câţiva devotaţi ce-i mai avea pe lână sine – oameni politici fără calităţile ce s'ar fi cerut dela dânşii, ca să poată reface şi consolida situaţiunea internă a României, după cum o recomanda Curtea suzerană şi Puterile, pentru ca să se poată menţine în Scaun. Se simţea, se pare, aşa de izolat la Bucureşti că i se atribuia, foarte insistent, în cercurile politice şi diplomatice de aci, intenţiunea de a muta capitala la Iaşi (103)

Desagregarea începuse aşa dar şi – ceea ce era mai îngrijorător – nimic, se pare, nu mai putea ajuta la stăvilirea ei. Nici chiar răspunsul, demn şi hotărât , foarte bine întocmit din punct de vedere politic şi foarte bine prezentat din punct de vedere diplomatic, pe care Cuza-Vodă îl dădu scrisorii Marelui Vizir la 28 Octomvrie (10 Noemvrie), aşa dar după mai bine de două luni dela dojana lui Fuad-Paşa (104) Căci, deşi acest răspuns, care, ca document, rămâne unul din cele mai frumoase acte istorice ale Domnului Unirii, făcu o profundă impresiune, resuscitând, în ţară, sentimentele de mândrie şi demnitate ale naţiunii, prin manifestaţiunile cele mai însufleţite faţă de Alexandru Ioan (105) iar, înafară, la naţiunile creştine din Sud-Estul Europei, la Bulgari, Sârbi şi Greci, conştiinţa modului cum trebuesc înţelese şi conduse legăturile de vasalitate cu Poarta otomană (106)- totuşi el nu putu schimba nimic din situaţiunea în care ajunsese Cuza-Vodă. Reiese acesta şi din faptul că, o lună de zile în urmă, la începutul lui Decemvrie, el anunţa public, hotărîrea sa de abdicare, în mesajul de deschidere al ultimei sesiuni a Parlamentului său (107) - sesiune care este, pentru istorie dovada cea mai elocventă a descompunerii ce se îndeplinea în structura şi funcţionarea puterilor constitutive ale Statului.

 În adevăr, o amănunţită dare de seamă a lucrărilor din acestă sesiune, trimisă Agenţilor noştri dela Constantinopol şi Paris, de Ministrul Afacerilor Străine, la sfârşitul lui Ianuarie 1866, pe care o dăm în anexele acestei comunicări (108) arată că puterea executivă – Domnul şi Guvernul – nu mai avea nicio autoritate asupra celei legislative, iar aceasta, la rândul ei, nu mai înfăţişa nici o consistenţă. O confuziune şi o indisciplină generală domnea în ambele Corpuri legislative – Adunare şi Senat. Majorităţile prefăcute în minorităţi, iar acestea în majorităţi. Fruntaşii vieţii publice, mai erau în Parlament , trecuţi în rândurile Coaliţiei, în frunte cu însuşi Preşedintele Adunării, Manolache Kostache Epureanu, care, numit în acestă demnitate prin încrederea Domnului, fu revocat şi înlocuit, prin lipsa de încredere a aceluiaşi, pe motiv că era prea părtinitor cu opoziţia. Baligot de Beyne ţine să înfăţişeze şi această defecţiune într'o lungă scrisoare trimisă lui I. Alecsandri la Paris (4/16 ianuarie 1866), în care-i arată, la urmă, că opoziţia s'a întrunit şi a votat o adresă omagială de mulţumire şi, în acelaşi timp, de regret, pentru Epureanu (109)

                                                    6.

Cele până aci expuse, sunt, cred d-lor Colegi, îndestulătoare, spre a vă arăta că, într'adevăr, urmările politice şi diplomatice ale mişcării revoluţionare dela 3/15 August duceau, printr'o strânsă înlănţuire, cu fatalitate, la scadenţa inevitabilă dela 11 Februarie. Iată ce de am zis la început că, mai mult decât lovitura de Stat dela 2/14 mai, mişcarea de care am vorbit poate fi privită ca preludiile căderii, răsturnării lui Cuza-Vodă.

De ce însă mai mult decât 2/14 Mai? Explicaţia se impune. Pentru Curtea suzerană şi Puterile garante, lovitura de Stat a fost o problemă cu mult mai gravă decât rebeliunea. Căci dacă, cu privire la cea dintâi, latura socială, reforma agrară,   a fost considerată ca o afacere internă a Principatelor, latura politică, modificare Convenţiunii dela 1858, printr'un act de autoritate al domnului, supus aprobării populare, plebiscitului, a fost considerată de foarte gravă, ca una ce lovea, sfidător autoritatea Puterilor, care dăduseră Convenţiunea cu condiţiune de a nu fi modificată, fără avizul şi prealabila lor aprobare.

De aceea actul istoric de la 2/14 mai provocă o nestăpânită revoltă în Cancelariile marilor Puteri europene. Se ştie doar, cu ce cuvinte ofensatoare la adresa Domnului român fu întâmpinat Ion Alecsandri de membrii Guvernului britanic în frunte cu Lord Palmerston, atunci când se duse la Londra să explice şi să motiveze necesitatea loviturii de Stat. De asemenea cu ce înverşunare, diplomaţia austriacă se nevoi să solidarizeze Puterile garante la o acţiune comună pentru anularea Statutului desvoltător şi desfacerea chiar a Unirii (110)

Şi cu toate acestea, pentru că la cârma Statului s'a găsit atunci un guvern conştient şi vigilent,   ferm şi hotărît, Guvernul lui M. Kogălniceanu, care, reprezentanţii săi dela Constantinopol şi Paris, a ştiut conduce, dela început, aşa de bine, de cuminte şi de repede acţiunea diplomatică pentru susţinerea şi apărarea faptului împlinit, - revolta Puterilor fu potolită, necesitatea modificării Convenţiei recunoscută şi noul Statut de organizare a Statului aprobat, dându-se în acelaşi timp ţării deplin drept de legiferare în afacerile ei lăuntrice. Situaţiunea lui Cuza- Vodă ieşi întărită pe urma acestui succes, iar călătoria lui la Constantinopol fu un adevărat triumf (111)

Cu totul s'au prezentat, cum am văzut, lucrurile după 3/15 August. Incapabil a se conduce cu fermitate şi autoritate înlăuntru şi lăsând, cu o inconştientă nepăsare, câmp liber, înafară, tuturor intrigilor şi uneltirilor împotriva ţării şi a Domnului ei, Guvernul, depăşit, copleşit, de acţiunea politică a adversarilor, pierdu din mâini frânele conducerii. Rezultatul fu cel pe care-l constatarăm.  Căci, cu toate că Puterile, care, la început, părăsiră pe Cuza-Vodă, în urmă, de teama unor mai mari complicaţii, reveniră, hotărînd să-l susţină mai departe, totuşi el căzu (112

Şi căzu, pentru că soarta stăpânirii sale avea să se decidă, cum am spus, înlăuntru, unde sitaţiunea, din cauzele mai înaintate arătate, mergea, tot mai mult, spre lichidare.

Avea dreptate deci M. Kogălniceanu să spună că pe Suverani, în genere, nu-i răstoarnă popoarele, ci miniştrii cei răi (113) iar cu privire, în special, la abdicarea forţată a Domnului Unirii, să afirme, ca unul ce cunoştea aşa de bine oamenii şi împrejurările vremii, că pe Cuza-Vodă l-a pierdut incapacitatea şi marile greşeli ale ultimului său Guvern,  -Guvernul mişcării revoluţionare dela 3/15 August 1865 (114).



NOTE

*Comunicarea ţinută de istoricul Alexandru Lapedatu la Academia Română la data de 26 martie 1943. S-a păstrat grafia originală.

1.Domnia lui Cuza-Vodă, Iaşi, 1903, 2 vol.              

2.La Academia Română, Arhiva Cuza-Vodă. Mss, n-rele4859-69. Actele privitoare la mişcarea revoluţionară dela 3/15 August 1865 şi urmările ei, în Anexele documentare ale acestui memoriu:II, 1-27.
3.La Arhivele statului din Bucureşti. Dosar nr. 1624/1865. Actele mai principale din acest dosar, în Anexele documentare:III, 1-3.
4.    Paul Henry, L' abdication du Prince Cuza. Paris, 1930; Raoul Bossy, Agenţia diplomatică a României la Paris, sub Cuza-Vodă, 1931; Acelaşi, L' Autriche et les Principeutés-Unies. Bucureşti, 1938.       
5.   La Arhivele Statului din Viena. Tipărite după copiile făcute prin îngrijirea d-lui Dr. M. Auner, în Anexele documentare I. 1-37.
6.  Monitorul Oficial pe anul 1865, n-rele 170-173.   
7.A.D. Xenopol, Cuza-Vodă, II, 419-424. E curios că  A. D. Xenopol, care a publicat această scriosare, după hârtiile rămase la Doamna Elena Cuza, n'o întrebuinţează şi nici măcar nu o citează în expunerea sa privitoare la mişcare. Faptul nu se poate explica, decât că a obţinut-o, după ce-şi imprimase opera în anexele căreia a apucat totuşi s'o tipărească.
8.  Proclamaţiunea Domnului pentru plecarea la băi din 6/18 Iulie, în Monitorul Oficial, nr. 147 din 7/19 Iulie 1865. Tot acolo decretul prin care lasă cârma statului în seama Consiliului de miniştri, sub preşedinţia lui Nic. Kretzulescu.
9.  Despre epidemia de  holeră, Monitorul Oficial, nr. 168 din 1/13 august 1865. Se pun carantine la toate şchelele de pe Dunăre, dela Ismail până la Severin. Dar epidemia trece în ţară, făcând mari ravagii. La Galaţi, dela 1 la 15 August, 378 de cazuri, din care 156 mortale. La Brăila, între 1-11 August, 580 cazuri, din care 207 mortale. (Concordiadin Budapesta, 26 August (7 Septemvrie) 1865 (după ziarul Mercuriudin Galaţi). Devenind inutile carantinele se desfiinţează (Monitorul Oficial, nr. 197 din 7/17 Septemvrie 1865).
10.    Raportul lui Eder din August 1865. Anexele documentare:I-9, Cf. Şi scrisoarea lui Bordeanu către Cuza-Vodă din 29 August (10 Septemvrie) 1865. Anexele documentare:II-6.
11.Anexele documentare:III-1B. Declaraţiile martorilor oculari ai ocupării şi devastării localului Primăriei, care dau numele tuturor acestor negustori şi conducători de bande devastatoare.
12.Legea monopolului de tutun a fost pusă în aplicare la 1/12 August 1865 (Monitorul Oficial, nr. 149 din 9/21 Iulie). Articolele prohibitive şi penale din această lege s'au repetat în câteva numere consecutive din Monitor (dela 23 până la 31 Iulie). La 3/15 August – ziua rebeliunii – Monitorul Oficial (nr.169) publică Jurnalul Consiliului de Miniştri pentru acordarea unui termen de cinci luni proprietarilor de tutunuri spre a le exporta. Bordeanu, într'o scrisoare către Cuza-Vodă, acuză direct Guvernul că, prin politica sa nesocotită în chestiunea monopolului de tutun a provocat rebeliunea. Anexele documentare:II-5. Cf şi raportul lui Eder din 18 Septemvrie 1865. Anexe:I-36. Chestiunea e tratată în următoarele publicaţiuni:D. I. Gavriliu, Contribuţiuni la istoricul tutunului până la înfiinţarea monopolului  în România. Iaşi, 1929, 142-145;Th. C. Aslan, Studii asupra monopolului în România.Bucureşti, 1906, 160-164 şi P.S. Mihăescu, Tutunul în trecutul Ţării Româneşti. Bucureşti, 1931, 226-235.
13. Raportul lui Eder, citat mai sus, la nota 10. 
14.Trompeta Carpaţilordin 26 August (7 Septemvrie) 1865. Articolul:O pronunţare fatală
15.Întregul decurs al mişcării se dă după scrisoarea citată a Generalului I. Em. Florescu (mai sus nota 7)
16. Anexele documentare:I-4
17 Anexele documentare:II-1
18.    Anexele documentare:I-2        
19.Menţionat în colecţia de fişe privitoare la domnia lui Cuza-Vodă, făcută probabil pe seama lui D.A. Sturdza şi aflată azi la Academia Română, după documentele care se găseau cândva în arhiva Ministrului nostru de Externe, unde însă, n'am mai putut da de ele. Citatul fişei este: Portefeuille, No. 5, feuillet 731. Acest portefeuille poate fi acel « grand  portefeuille rouge» de care se vorbeşte în scrisoarea adresată din Bucureşti, la 10 Noemvrie 1866, Principelui Carol de un împuternicit al lui Cuza Vodă cu privire la documentele sechestrate la Palatul domnesc în noaptea abdicării, scrisoare publicată de A. D. Xenopol, op. cit, II, 471, sg.
20.  Anexele documentare: II-2      
21.  Anexele documentare: II-3
22. Raportul lui Haas din 31August. Anexele documentare: I-29. Cf. şi Monitorul Oficial, nr. 179 din 15/27 August 1865.
23.Ibidemşi Monitorul Oficial, nr. 182 din 19/31 August 1865.
24.Ibidemşi raportul Aceluiaşi din 20 Septemvrie: Anexele documentare: I-37.
25. Monitorul Oficial, nr. 186, din 24 August (5 Septemvrie) 1865.
26.Ibidem, nr 191 din 29 August (10 Septemvrie) 1865.
27. La 24 August, Monitorul Oficial, nr. 188 din 26 August (7 Septemvrie 1856).
28.Ibidem, nr. 187 din 25 August (6 Septemvrie) 1865.             
29.Decretul de amnistiere şi liberare a tuturor celor implicaţi în evenimentele dela 3/15 August şi proclamaţia Domnului către ţară din acest prilej, în Monitorul Oficial, nr. 192 din 1/13 Septemvrie 1856.
30.   Publicată (după concept) şi comentată de Gen. R. Rosetti, înUn document inedit asupra mişcării dela 3/15 August 1865, Analele Academiei Române, memoriile Secţiunii istorice, seria II, t. XV, nr.4. 31.Archives diplomatiques, 1862, II, p. 272 şi urm. De observat însă că, deşi plecând dela aceeaşi persoană şi tratând aceeaşi chestiune, cele două documente se deosebesc totuşi prin intenţia şi scopul de care a fost condus autorul la alcătuirea lor. Căci pe când cel dintâi, el nu avea nimic de acoperit, ci dimpotrivă, totul de arătat, sincer, onest şi leal, în cel din urmă trebuia, ca membru al Guvernului, să atenueze şi să justifice ori cel puţin să explice atitudinea acestuia faţă de răscoală, cât şi participarea armatei pentru reprimarea ei.
32. Asupra acestor nemulţumiri şi neajunsuri, în deosebi asupra celor provenite pe urma reformei rurale, atât la proprietari cât şi la săteni, stăruesc, la prezentarea cauzelor ce au dat naştere mişcării dela 3/15 August şi rapoartele consulare austriece ale lui Eder şi Haas, din 11 August, 17 August şi 18 Septemvrie. Anexele documentare: I-1, 10 şi 36. Raportul din urmă a lui Eder constituie o expunere tot aşa de cuprinzătoare ca şi aceea a lui Nic. Rosetti Bălănescu, cu deosebire că e prezentată cu vădită ostilitate şi neîncredere faţă de ţară şi conducătorii ei.
33. În comunicatele oficiale asupra răscoalei (mai sus, nota 6) şi în scrisoarea către Baligot de Beyne (nota 7).
34. Anexele documentare: I-2
35.Din scrisorile şi cuvântările lui Ion C. Brătianu, I (1848-68). Bucureşti, 1903, 399-403.
36.Raportul lui Eder dela 11 August. Anexele documentare: I-2
37.Despre aceste manifeste, A. D. Xenopol, op.cit., II, 35-36, şi rapoartele lui Eder dela 12 şi 15 August: Anexele:I-2, şi 3
38. Concordiadin Budapesta, 8/30 August 1865 (după General- Korrespondenz).
39.Trompeta Carpaţilor, 19 August 1865. Scrisoarea Consiliului Comunal disolvat pe urma mişcării dela 3/15 August.
40. Scrisoarea  Gen. Florescu către Baligot de Beyne (mai sus nota 7)
41. Anexele documentare: II-1. Telegrama lui Cuza către Kretzulescu.
42. Raportul lui Eder dela12 August. Anexa: I-2
43. Gen Rosetti, ibidem, 9
44. Mai sus, notele 33 şi 34.
45. Gen. R. Rosetti, ibidem, 10.
46. Rapoartele sale dela 24 August şi 4 Septemvrie 1865. Anexele documentare: 1-22 şi 31.
47. Ibidem. Cf. scrisoarea lui Bordeanu către Cuza-Vodă dela 29 August (10 Septemvrie). Anexe: II-6.
48.  A.D. Xenopol, op. cit., II, 33, nota 77.
49.Concordia din Budapesta dela 15/27 August 1865 (după General-Coresspondenz dela Viena).
50.Anexele documentare III – A.
51. Eugeniu Carada(1836-1910). Bucureşti, 1837, 103-108. Cf. Şi corespondenţa din Bucureşti asupra arestării şi maltratării lui Eugen Carada, în Concordia din Budapesta, 19/31 August 1865.
52. Gen. R. Rosetti, ibidem, 10.
53. Idem, ibidem, 12.
54.Scrisoarea Gen. I. Em Florescu (mai sus, nota7).
55. Corespondanţa din Viena, la ziarul “Europa”, reprodusă în Trompeta Carpaţilor, 26 August (7 septemvrie) 1865.
56. Rapoartele sale dela 16 şi 20 August. Anexe: I-9 şi 25.
57. Concordiadin Budapesta dela 19/31 August 1865. Asemenea rapoartele lui Eder dela 17 şi 19 august. Anexe: I-12 şi 18.
58. Rapoartele lui Eder dela 16 August. Anexe: 1-8 şi 9.
59. Un oarecare Iosif Buresch. Reclamaţia sa şi intervenţia lui Eder la Ministerul de Externe, în Anexe: I-16 şi 17. Asemenea rapoartele lui Eder dela 16 August, Anexe: 1-8 şi 9.
60.Conordia, 15/27 August 1865.
61.Scrisoarea Gen. Florescu (mai sus, nota 7).
62. Mai sus, nota 35.
63. Aceeaşi scrisoare a Gen. Florescu.
64. Ibidem.
65. Anexele documentare: II–4.
66.Gen. R. Rosetti, ibidem, 10.
67.Anexele documentare: III–2.
68.Ibidem.
69. Publicaţiile citate mai sus, notele 35 şi 51.
70. Gen. R. Rosetti, ibidem, II.
71. Mai sus, nota 29.
72.Mărturii în acest sens cuprind mai toate rapoartele austriace pe care le publicăm. Cf. cu deosebire acele din Anexele documentare : I-3, 9, 18 şi 20.
73.Rapoartele lui Eder dela 19 August şi 14 Septemvrie. Anexe: I-18 şi 31. Din raportul Prefecturii de Poliţie asupra cercetărilor făcute cu privire la fiecare din cei arestaţi în parte (mai sus, nota 65) aflăm că la această adunare au luat parte, între alţii: I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, Const. Brăiloiu, Corneliu Lapati, Eliade Rădulescu (?), un Ioniţă Păltineanu, pe lângă Butculescu, bine înţeles. Alte nume n’am mai găsit în actele ce mi-au căzut în mâini. Vor mai fi fost însă mulţi alţii, pentru ca adunarea să fi avut importanţa pe care i-o atribuie Eder şi, cum vom vedea, Nic. Rosetti-Bălănescu.
74.Gen. R. Rosetti, ibidem, p. 10.
75.Rapoartele sale dela 17 şi 19 August. Anexe: 12 şi 19.
76.În Parlamentul ales (Adunarea legislativă) şi numit (Senatul) în toamna anului 1864, sub noul regim al loviturii de Stat dela 2 Mai nu pătrunse niciunul din reprezentanţii de seamă ai fostei opoziţii (Cf. şi A. D. Xenopol, op. Cit., II, 6 sq.), iar ziarele ce manifestau o cât de neînsemnată critică la adresa Guvernului fură suspendate rând pe rând: la 3 Iulie Opiniunea Naţională, la 27 AugustEpoca, la 4 Octomvrie Actualitatea, la 23 Octomvrie Cugetarea, la 26 DecemvrieLa Réforme(avertisment), la 16 Ianuarie Girala, la 17 Ianuarie Trompeta Carpaţilor(avertisment), la 6 Februarie Sentinela Română (Monitorul Oficial, 6/18 Iulie, 28 August, 7/19 Octomvrie, 28 Octomvrie (9 noemvrie), 14 Decemvrie 1865 şi 6, 18 şi 27 Ianuarie şi 6/18 Februarie 1866).
77.În colecţia de ziare a Academiei Române numai câteva numere disparate. Articolele traduse din acest ziar au fost trimise la Viena de Consulul Haas din Iaşi. Anexe : 1-21. Pe chestiunea răspândirii acestui ziar în ţară prin Poşta austriacă se născu un adevărat conflict între Ministrul de Interne Gen. Florescu şi Baronul Eder. Cf. rapoartele acestuia dela 18, 19 şi 20 August. Anexe : 1-13, 14 şi 19.
78.Prin acţiunea în streinătate a lui Anastasie Panu, Eugen Carada, Principele Dem. Ghica, C.A. Rosetti şi alţii. V. corespondenţa dintre aceştia, la A.D. Xenopol, op. cit., II, pp. 367-397.
79.Cunosc de aproape numai rapoartele lui Eder şi Haas tipărite în anexele acestui memoriu. Pe cele ale Consiliului general al Franţei, Tillos, nu mi le-am putut procura în actualele împrejurări. Cele mai interesante sub acest raport trebuie să fie însă acele ale Consulului geneal al Rusiei, Baronul Offenberg.
80.Le cunosc după reproducerile ori comentariile din Concordia dela Budapesta, 15/27 August 1865.
81.Mai sus, nota 4.
82.În special, scrisoarea lui Ion Alecsandri dela Paris către Cuza-Vodă din 29 Septemvrie 1865. Cf. Raoul Bossy, Agenţia diplomatică a României la Paris sub Cuza-Vodă.
83.A.D. Xenopol, op. cit., II, 425.
84.Scrisoarea lui Bordeanu către Cuza-Vodă din 29 August (10 Septemvrie) 1856. Anexele documentare: II-6.
85. Paul Henri, L’abdication du Prince Cuza, introducerea istorică.
86.Scrisoarea citată la nota 84.
87. Ibidem.
88.A.D. Xenopol, op. cit., II, 425.
89.Idem, ibidem, 41.
90. Anexele documentare II-10.
91.A.D. Xenopol, op. cit.¸ II, 425.
92.Nu posedăm această relaţiune, pe care o cunoaştem numai din fişele despre care fu vorba mai sus (nota 19) şi în care se menţionează (după acte existente cândva în Arhiva Ministerului Externe) o relaţie către Agenţia dela Paris şi o alta către acea dela Constantinopol (sub nr. 3795, din 5/18 August) şi în care se spune cu privire la victime: 1 soldat mort, 1 ofiţer şi 7 soldaţi răniţi, 4 morţi şi 16 răniţi dintre răsvrătiţi - «mais on affirme que les chiffres en sont plus élevées».
93. În aceleaşi fişe se menţionează că la 20 August Agenţia din Constantinopol comunica impresiile produse acolo de evenimentul dela Bucureşti, iar la 21 August face aceleaşi lucru Agenţia de la Paris, care, la 23 August, cerea relaţiuni nouă despre întâmplările dela 3/15 August. La 27 August Agenţia dela Constantinopol relata din nou impresiile produse acolo de revolta din Capitala ţării .
94.La 26 August (7 Septemvrie). Monitorul Oficial din aceeaşi zi, 1865.
95. Mai sus, nota 31.
96.A.D. Xenopol, op.cit., II, pp. 42-43.
97.Scrisoarea citată mai sus, nota 82.
98.Scrisoarea lui Bordeanu către Nic. Rosetti-Bălănescu din 15/27 Septemvrie 1865. Anexe: II-10.
99.Anexele documentare: II-10.
100.Ibidem.
101.Ibidem.
102. Demisionat la 3/15 Octomvrie 1865 şi numit membru în Consiliul de Stat. Monitorul Oficial, nr. 218, cu aceeaşi dată.  
103. Raportul lui Eder din 30 August. Anexe: I -28
104.A. D. Xenopol, op cit., II, 426-434
105.Parte din telegramele ce i s'au trimis cu acest prilej, ibidem, 434-450. Asemenea în Monitorul Oficial, nr. 173 din 8/20 August 1865 şi următoarele.
106. Scrisoarea lui Bordeanu către Baligot de Beyne din 15/20 Octomvrie 1865. Anexele documen:II-9
107.Monitorul Oficial, nr. 270 din 5/17 Decemvrie 1865.
108.Anexele documentare:II-19. Menţionată cu data de 4 Fevruarie în fişele de care am vorbit mai sus (nota 19)
109. Anexele documentare:II-17
110.Raul Bossy, L' Autriche et les Principautes-Unies, 147-159.
111.A. D. Xenopol, op. cit., I, 403-6
112.Alex. Lapedatu, 11 Fevruarie 1866 în perspectiva istorică a trei sferturi de veac.Analele Academiei Române, mem. Sec. istorice, seria III, tom. XXIII, nr.13.
113.Alex. Lapedatu, Omul dela 2 Mai – Învinsul dela 11 Fevruarie.  Analele Academiei Române, mem. Sec. istorice, seria III, tom. XXV, nr.5.

114. Idem, ibidem.



 

""