Autor 19441 vizualizări


După cucerire, teritoriul unei noi provincii romane era împărțit administrativ și guvernat după principiile dreptului roman. Elementele principale ale romanizării au fost armata, administrația, coloniștii, dreptul roman, veteranii și școlile create în provincii. Armata avea legături permanente cu autohtonii, unii dintre ei înrolându-se în trupă imediat după cucerire, în provinciile lor sau fiind trimiși în altele, chiar departe: trupe auxiliare formate din daci, imediat după cucerire, au fost trimise ulterior în Egipt, Pannonia și Britannia. 

Probabil, din zonele unde urmau a fi construite noile așezări – coloniile – populația locală era îndepărtată, iar cea aflată în zone greu accesibile și greu de controlat era adusă în zone care să fie sub observația directă a autorităților. În Dacia, pe lângă un probabil exod al unei părți a populației, această politică pare a fi avut succes. 

Noile așezări, niște „mici Rome”, erau menite a asigura coloniștilor confortul necesar începerii unei vieți noi, dar și de a arăta populației locale care sunt standardele de viață în Imperiu, standarde net superioare celor existente. De aici iradia civilizația romană – romanizarea – spre zonele rurale autohtone.

Primele care îmbrățișau civilizația romană erau, bineînțeles, elitele, iar în Dacia este posibil ca o parte dintre aceste elite să fi rămas pe loc și să fi pactizat cu noul stăpân, primii fiind acei nobili care îl trădaseră pe Decebal și îi sprijiniseră pe romani în timpul campaniilor militare. 


Coif de infanterie aparţinând legiunii IIII Flavia Felix, fier, sec. II, descoperit în castrul legionar de la Berzovia-Berzobis (jud. Caraş-Severin) – MNIR, Bucureşti; expo LIMES

Situația nu ar fi fost nouă: Ovidius, poetul exilat la Tomis, scrie clar că o parte dintre locuitorii acestui oraș erau geți care preferau să locuiască în interiorul zidurilor decât în așezările din afară, din varii motive, unele fiind în mod cert legate de confortul civilizației urbane. 

În mod evident, nobilii barbari care locuiau în orașele grecești și/sau romane, chiar dacă aveau translatori angajați, învățau la rândul lor măcar limba oficială a Imperiului, din motive pragmatice și de prestigiu. Fosta elită a Regatului Dac se bucura și ea în noile orașe din provincie de cultura materială romană, de clădiri somptuoase, mâncare aleasă, sclavi (poate chiar din neamul lor), vase din ceramică și din metal, o parte de lux, obiecte de podoabă, haine „la modă” în Imperiu, terme. 

Începea astfel un mimetism cultural, mulți dorind să-i imite pe romani prin obiceiuri, ajungând să se considere la rândul lor romani, parte a unui mare și puternic Imperiu. Să nu uităm că zona estică a Imperiului, chiar și după scindare, cu toate că era de limbă și cultură greacă, se numea Imperiul Roman de Răsărit, iar locuitorii săi se numeau înșiși, cu mândrie, romei. 

Mozaicul etnic din noua provincie a Imperiului

Pe lângă coloniștii aduși de Imperiu – în cazul Daciei, în număr mare și, după cum spune o sursă romană, ex toto orbe romano (din toată lumea romană) –, mai puteau veni și alți locuitori, în mod voluntar, atrași de posibilitățile unui trai mai bun, într-o zonă unde viața era mai ieftină și posibilitățile erau nenumărate. 

Astfel, populația noii provincii se prezenta sub forma unui mozaic etnic, coloniștii vorbind însă toți latina (vulgară, adică obișnuită, lipsită de finețurile latinei culte, literare, diferența fiind aceeași cu limba română vorbită azi, în mod uzual, sau scrisă zilnic sub formă de comentarii pe rețelele de socializare, și cea literară, corectă gramatical, logic și sintactic). 


Fragment de statuie din bronz, reprezentându-l pe împăratul Caracalla, descoperită la Moigrad-Porolissum – MNIT, Cluj-Napoca; expo LIMES. Astfel de statui ornau forurile publice ale oraşelor provinciei, iar unele, chiar locuințele somptuoase ale elitei.

În campaniile de construcții – drumuri, poduri, castre, temple, apeducte, viaducte, orașe întregi – era folosită populația autohtonă, care, astfel, deprindea limba vorbită de noii conducători și conlocuitori. Meșteri autohtoni – pietrari, lemnari, fierari etc. – au continuat cu siguranță să lucreze în provincie în domeniile lor, iar copiii lor, indiferent de calea urmată în viață, au învățat limba oficială, chiar dacă și-au păstrat sau perpetuat încă o generație-două numele dacice. Ca dovadă stau acele pietre funerare descoperite în Dacia, unde numele latine ale membrilor aceleiași familii stau alături o perioadă de cele dacice. Cultura locală nu a dispărut complet, dar aceasta a pălit în fața aportului civilizațional adus de zeci de mii sau sute de mii de oameni, civili și militari, toți vorbitori de latină. 

Clişeu au ba?

Clișeul cu soldații romani care s-au căsătorit cu văduvele dacilor și cu fiicele acestora nu trebuie abandonat complet, chiar dacă pentru unii pare aberant. În primul rând, soldații romani nu aveau voie să se căsătorească atât timp cât erau încadrați în armată, dobândind acest drept abia după lăsarea la vatră. Este clar însă că aceștia aveau legături amoroase permanente și/sau ocazionale cu localnice, care beneficiau de noul lor statut de ibovnice ale militarilor, care erau foarte bine plătiți. Din aceste legături, în mod natural, se nășteau și copii, care trăiau într-o societate în care obiceiurile erau pestrițe, dar limba vorbită era latina, pe care o învățau și ei de mici. Odată cu lăsarea la vatră, legionarul veteran primea un lot de pământ în provincie, iar auxiliarul veteran devenea cetățean și primea un lot pe care se muta împreună cu familia, acum recunoscută oficial de către stat. 

De fapt, dacă este să gândim logic și să avem în vedere pierderile mari de vieți în rândul bărbaților daci și numărul mare de sclavi bărbați duși la Roma pentru a fi aruncați în arenă, primii care s-au căsătorit cu văduve și tinere fete dace au fost tocmai coloniștii aduși în noua provincie pentru a presta diverse munci, unii venind singuri. Astfel, o primă generație de copii cu măcar un părinte vorbitor de latină a apărut la puțini ani după fondarea provinciei. 

Acest text este un fragment din articolul „Romanizarea. Modelul-standard, aplicat și în Dacia”, publicat în revista Historia Special nr. 32, disponibilă în format digital, pe platforma paydemic.com.

 Cumpără Acum