Autor 4150 vizualizări


Din punct de vedere administrativ, între secolele III-VI, când autoritatea politică a imperiului în Occident cedează, ducând la apariţia așa-ziselor regate romano-barbarice, începe o perioadă de schimbare a formelor de exploatare a mediului rural. Simbolul producţiei agricole romane, villa rustica, se transformă treptat și se ramifică, născându-se forme de așezări tipice Evului Mediu. Pământul rămâne împărţit în patrimonia, în general reprezentând suprafaţa unei vile rustice (aceasta putea varia enorm, marii proprietari din Gallia ajungând să posede sute de hectare), care puteau fi compuse din diferite părţi mai mici, numite massae sau fundi, de unde cuvântul latifund.

Aceste terenuri conservau structurile de acumulare a produselor, care urmau să fie transportate și vândute pe piaţă, însă aveau o nouă structură socială care le locuia și muncea: vechii sclavi, lipsiţi până atunci de orice drept, obţin treptat unele libertăţi. În secolele menţionate, sclavii puteau fi de două feluri: domestici (lat. dominici, ai proprietarului), puţini la număr, încă legaţi de munca din casă (lat. domus, casă, de unde dominus, stăpân), și sclavi împroprietăriţi (lat. massarici, responsabili de mici bucăţi, lat. massae, de teren), liberi să își creeze familie și gospodărie după plac și posibilităţi.

Forumul lui Nerva, în Roma secolelor VIII-IX, un exemplu de ruralizare a spațiilor urbane antice

Pentru a favoriza producţia, într-o perioadă de scădere drastică a populaţiei, proprietarii favorizează un fenomen relativ recent, colonatul. Astfel, vechile latifunduri se transformă în nebuloase de mici parcele muncite de oameni liberi, obligaţi la plata unei dijme, dar lipsiţi de alte datorii. Cum scria episcopul spaniol Isidor din Sevilia în secolul al VII-lea, coloniștii erau adunaţi chiar și din zone îndepărtate, aveau de plătit o parte din roade proprietarului, dar puteau să plece şi să se stabilească pe alt pământ, în căutarea unor condiţii mai bune.

Acest fenomen va fi frecvent în timpul pontificatului lui Grigore I, care va permite ţăranilor să muncească pe vastele terenuri bisericești cu condiţii foarte avantajoase. El va impune colectorilor de taxe să nu se atingă de produsele pe care ţăranii le obţineau în propria grădină și care erau rezervate supravieţuirii sau comerţului mărunt. În plus, cum se observă din scrisorile pontifului, Biserica se obliga să reinvestească dijmele în opere de caritate, spitale și mici împrumuturi, favorizând o coeziune socială pe care statul nu o mai putea garanta în Occident și care va contribui la imensa putere pe care o vor avea structurile ecleziastice pentru multă vreme. Ar fi eronat să considerăm că se nasc idei moderne de libertate a individului – nici pe departe.

„Angelus“, tablou din 1859, în care francezul Millet surprinde un cuplu de țărani în timpul rugăciunii de la amiază. După o analiză cu raze X, dorită de Salvador Dali, s-a văzut că inițial pe sol, între cei doi soți, se afla un coșciug de copil, opera fiind gândită probabil ca o înmormântare.

Se afirmă, mai degrabă, ideea că un creștin nu poate fi proprietatea cuiva, deși rămân profunde ierarhizarea socială și convingerea teologică a dreptăţii sale. De aceea, deși condamnat de Biserică, traficul de sclavi păgâni va continua pentru o lungă perioadă, îmbogăţind mulţi negustori. Spre exemplu, același pontif Grigore I avertizează un cleric din orașul Luni despre situaţia unor evrei care aveau pământuri muncite de sclavi creștini. El invită proprietarii să elibereze sclavii, dar impune acestora din urmă să rămână în slujba vechilor stăpâni și să le plătească dijmele după lege. Istoricul francez Marc Bloch a arătat exemplar cum sclavia se diluează, aducând noi forme de libertate ţăranilor, dar permiţând marilor proprietari să își păstreze statutul social și veniturile. Paradoxal, atunci când roadele erau sărace sau o razie barbară lovea o regiune (ca în Africa, pe vremea sfântului Augustin, sec. V), ţăranii, liberi sau nu, alergau să caute protecţie la aceiași mari proprietari, nevoiţi să le jure credinţă pentru a supravieţui. Nu mereu, așadar, libertatea garanta și o reușită pe plan economic.

Nu trebuie uitaţi micii proprietari, încă numeroși, care adesea prestează și muncă de sezon la ferme mai mari, împreună cu alte grupuri de salariaţi, în general din proletariatul urban. Un zilier putea câștiga în secolul al VI-lea o treime de solidus pe lună, adică în jur de 1,5 grame de aur, practic preţul unei oi. Un ofiţer bizantin din aceeași epocă putea avea un salariu de 300 de solidi pe lună, de 900 de ori mai mult. Un alt element tipic al economiei agrare medievale apare în secolul al VI-lea: corvoada. Pe un papir din Ravenna apar taxele pe care 20 de coloniști le plătesc bisericii locale, proprietară a unor terenuri de lângă orașul Padova: dijmele sunt menţionate în bani, în natură (găini, ouă, raţe, slănină și miere) sau în operae, adică prestaţii în muncă, după posibilitatea fiecăruia. Acest obicei va fi documentat și în societăţile romano-germanice de mai târziu, iar originea sa nu pare să fie clară.

Acest text este un fragment din articolul „Mediul rural la finalul Imperiului Roman. Țărănimea, sfârșitul sclaviei și ciuma lui Iustinian”, publicat în numărul 219 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei în perioada 22 aprilie - 20 mai 2020, dar și în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum

 Cumpără Acum