Masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu jpeg

Masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu

Secolul al XVI-lea este un secol de mari frământări intelectuale sub impulsul umanismului. Savanţii umanişti citesc în greacă şi latină, se consacră studiului faptelor lingvistice şi analizei critice a textelor. O voinţă de reînnoire, similară pe plan religios cu cea a umanismului pe plan intelectual, iese la lumină şi-l îndeamnă pe Erasmus să dorească o reformă internă a Bisericii. În Franţa se dezvoltă evanghelismul, care susţine o întoarcere la Evanghelie şi o viziune mai mult mistică decât dogmatică a religiei. Mişcarea evanghelistă se grupează în jurul episcopului de Meaux, a lui Guillaume Briçonnet, a surorii regelui, Marguerite d’Angoulême, viitoarea regină a Navarrei, sau a umanistului Lefevre d’Étaples, care traduce Biblia în franceză în 1530 pentru a face textul accesibil tuturor credincioşilor;a fost imediat condamnată de Sorbonna.

Dar vântul puternic al Reformei suflă dinspre Germania. Martin Luther (1483–1546), un călugăr augustin, se ridică împotriva abuzurilor de care se face vinovată Biserica catolică şi, în particular, împotriva traficului de „indulgenţe“, care transformă creştinismul într-o bancă de cumpărare a vieţii veşnice. Acesta vrea să reformeze religia şi să regăsească linia strictă a Bisericii primitive.

Pe 15 aprilie 1521, Facultatea de Teologie a Universităţii din Paris consideră că tezele lui Luther sunt atee, eretice şi că adepţii lor ar trebui să fie exterminaţi. De asemenea, Parlamentul din Paris, Curte suverană de justiţie, cântăreşte riscurile condamnării la moarte a tuturor luteranilor. Regele Francisc I, care până atunci favorizase ideea de reformă internă a Bisericii, decretează un revirement în 1534, după afacerea „placardelor“, acele afişe ostile celebrării slujbei religioase, lipite pe uşile dormitorului său din Amboise, şi începe să-i hărţuiască pe eretici. Cu toate acestea, Reforma câştigă în audienţă şi, de o parte şi de alta, luările de poziţii devin tot mai dure.

Jean Calvin, umanist şi jurist, se distanţează de catolicism şi fuge la Bâle, unde publică în 1536 lucrarea Instituţia creştină, ajungând în fruntea unei mişcări reformiste, ale cărei principii le aplică la Geneva începând cu anul 1541.

Cărţile lui Calvin, Erasmus, Lefèvre d’Étaples sunt arse. Procese, suplicii, masacre se înlănţuie într-o logică infernală. În 1545, parlamentul din Aix-en-Provence ordonă distrugerea a treizeci de sate. Douăzeci de mii de reformaţi sunt trecuţi prin tăişul sabiei. Persecuţiile îi întăresc pe persecutaţi în credinţa lor. După cum scrie Philippe Erlanger:„Reformaţii, mergând la moarte, afişau un soi de încântare. Încrâncenarea adversarilor lor surprinde tot aşa de mult ca ardoarea eroismului lor. Fiindcă trebuie să subliniem că nicio schimbare de opinie nu va contraria sălbăticia judecătorilor. Pe atunci, dogma era atât de imperioasă, încât nu suporta nicio conciliere, nicio nuanţă. Bunii catolici îi urmăreau cu insultele lor pe martirii protestanţi până în mijlocul flăcărilor.“

În 1546, umanistul Étienne Dolet este ars de viu în piaţa Maubert din Paris. Henric al II-lea trece de partea Bisericii, total incapabil să înţeleagă libertatea de gândire aflată în inima Reformei. Din toamna lui 1547, se creează în Parlament o nouă cameră, care judecă ereziile. Aceasta multiplică urmăririle împotriva reformaţilor. „Focul rugurilor îi mistuia în fiecare zi pe francezi, bărbaţi şi femei, copii, bătrâni din toate stările, preoţi sau mireni.“

Marea majoritate a hughenoţilor a îmbrăţişat doctrina calvinistă. Este alcătuită din călugări sau preoţi care reprezintă un cler de rând, exasperat de erorile Bisericii, din muncitori a căror condiţie se agravase, din sărăcimea în căutarea unei religii mai atente faţă de nevoile ei, dar şi din burghezi.  Mulţi nobili sărăciţi sau ruinaţi se convertesc la protestantism.

Pe la 1555, unii membri ai Parlamentului, acest loc al luptei celei mai hotărâte împotriva religiei reformate, se lasă atraşi de erezie.

Astfel, protestantismul a câştigat mult teren, încurajat de nişte circumstanţe culturale şi istorice care organizează lumea nouă a timpurilor moderne:„Abuzurile Bisericii romane, învăţământul mecanic al teologilor trăind rupţi de realitate, inventarea tiparului, eliberarea ideilor, o intoleranţă mutuală, ravagiile provocate de războaie şi de nenumărate invazii, o pace realizată prea în grabă, o criză economică şi o fiscalitate ruinătoare, greşelile şi slăbiciunile unui suveran care îşi încredinţează sceptrul câtorva favoriţi, învrăjbind noile feudalităţi unele împotriva altora, a fost nevoie de toate acestea pentru a ajunge într-o situaţie de neconceput odinioară în regatul cel mai centralizat din Occident“.

Biserica Protestantă din Franţa îşi ţinea primul sinod la Paris în 1559, adoptând o profesiune de credinţă concepută de Calvin. Dar nobilimea catolică grupată în spatele conetabilului Montmorency, al lui François de Guise şi al cardinalului de Lorena se opune calviniştilor conduşi de Bourboni, Antoine, rege al Navarrei, de prinţul de Condé şi de amiralul de Coligny. Caterina de Médici, regentă la moartea lui Henric al II-lea, încearcă zadarnic să-i reconcilieze pe adversari, organizând un colocviu de teologi la Poissy. Curând, se dezlănţuie războiul civil, în ciuda edictului de pacificare de la Amboise, din 1569. Caterina de Médici, după ce a încercat fără rezultat să-i menajeze şi să găsească în ei un sprijin împotriva partidei favorabile Spaniei şi a familiei Guise, devine adversara declarată a protestanţilor.

Situaţia se acutizează de o parte şi de cealaltă. Jeanne d’Albret, regină a Navarrei, îşi aduce fiul în partidul hughenot, amiralul de Coligny devenind singurul şef al partidului protestant. Ducele d’Anjou, Henri, fratele regelui Carol al IX-lea, seamănă derută printre protestanţi în bătălia de la Moncontour, pe 3 octombrie 1569. Amiralul Coligny contraatacă şi porneşte pe valea Rhonului în direcţia Parisului. Pe 8 august 1570, Caterina de Médici semnează un armistiţiu, Edictul de la Saint-Germainen-Laye sau Pacea Reginei, care acordă libertatea de conştiinţă şi de cult protestanţilor şi le cedează patru oraşe fortificate, printre care La Rochelle, pentru a le asigura securitatea. În plus, ea o oferă în căsătorie pe fiica sa, Margareta, lui Henric de Bourbon, prinţ de Béarn, moştenitorul coroanei Navarrei. Se stabileşte o înţelegere între Coligny şi regele Carol al IX-lea. Amiralul pledează pentru un război împotriva Spaniei, căruia Caterina de Médici i se opune.

Înfruntarea violentă dintre partidul protestanţilor şi cel al catolicilor, dintre Guise şi Coligny, ameninţă grav unitatea Franţei şi autoritatea regală.„Singură împotriva atâtor duşmani, ea nu vede decât o singură modalitate de a evita catastrofa supremă:Coligny să fie ucis de familia Guise, apoi aceştia din urmă de către răzbunătorii lui Coligny.“

După numeroase dificultăţi, căsătoria lui Henri de Navarra cu Margareta de Franţa este în cele din urmă celebrată pe 18 august, căsătorie mixtă între un protestant şi o catolică. Departe de a aduce armonia, această căsătorie va acutiza pasiunile şi urile. Fiecare mimează bucuria, serbările se ţin lanţ, dar tensiunea sporeşte în acelaşi timp, partizanii celor două tabere măsurându-se cu dispreţ şi sfidându-se neîncetat.

Evenimentele se precipită. Familia Guise, cu sprijinul Caterinei de Médici, organizează un atentat împotriva lui Coligny. Unul dintre oamenii lor de încredere, Maurevert, înarmat cu o archebuză, s-a postat la fereastra unei case situate pe strada Poulies, prin faţa căreia amiralul obişnuia să treacă la întoarcerea de la Luvru. În momentul în care acesta şi-a făcut apariţia pe stradă, au răsunat două focuri de armă, cei prezenţi intră în panică, dar amiralul, care, spre norocul lui, se aplecase chiar în acel moment, este rănit doar superficial.

Seniorii calvinişti cer răzbunare şi-i desemnează nominal pe vinovaţi, familia Guise. Caterina de Médici, făcând un joc dublu, îşi declară cui vrea s-o asculte indignarea. Carol al IX-lea îşi afirmă voinţa de a-i pedepsi pe vinovaţi şi ordonă gruparea hughenoţilor în jurul căpeteniei lor pentru a-i oferi un zid de apărare viu.

Tensiunea atinge apogeul, prin Paris se propagă zvonuri contradictorii:se anunţă un atac al lui Guise împotriva protestanţilor, apoi al protestanţilor împotriva susţinătorilor lui Guise. Spiritele se încing, invectivele izbucnesc din toate părţile, furia tună. Mecanismul fatalităţii şi-a ocupat locul.

Caterina de Médici, care i-a împins pe susţinătorii lui Guise la atentat, ştie că jocul ei dublu va fi în curând descoperit. Regele care habar n-avea de toate manevrele mamei sale, ordonă o anchetă şi, paradox al istoriei, se vrea pentru moment un fervent apărător al protestanţilor.

Să ne-o imaginăm pe Caterina de Médici:personajele istoriei se dovedesc a fi întotdeauna propriii lor actori şi actorii realităţii, punând în scenă episoadele pe care le lasă în memoria oamenilor. Femeie matură, grasă, cu privirea tăioasă, mereu îmbrăcată în negru, mare amatoare de viclenii şi intrigi, necruţătoare, calculată, orbită de pasiunea puterii, Caterina nu dă înapoi din faţa niciunui mijloc. Pentru a-şi atinge scopurile, le obligă pe tinerele femei din suita ei să se prostitueze şi nu dispreţuieşte arma otrăvirii. Pentru detractorii ei, precum şi pentru victime este „Doamna Satan“, „Doamna Viperă“. Ea reprezintă o neliniştitoare figură de tragedie.

În acele zile de august 1572, Caterina spumegă şi rumegă gânduri negre, fiind convinsă că împrejurările conduc spre exilul ei, triumful lui Coligny şi al protestanţilor, precum şi spre riscul unor războaie fără sfârşit, chiar la răsturnarea de pe tron a fiului ei, Carol al IX-lea.

În dimineaţa sâmbetei de 23 august, în atmosfera Parisului pluteşte răzmeriţa, grea, încărcată de ură. Fanatismul şi propaganda şi-au îndeplinit misiunea, cuvântul a încins spiritele, le-a pregătit de masacru, s-au distribuit arme. Pentru populaţia Parisului, majoritar catolică, protestanţii reprezintă complici ai lui Satan, a căror avere suspectă, urât mirositoare, este o insultă adusă sărăciei.

Se pune în funcţiune iremediabilul, eternul ritual malefic de pogromuri şi de vânare a ţapului ispăşitor. Dacă propaganda catolică a partidului Guise cunoaşte un succes atât de facil se explică prin faptul că Parisul este populat de mii de vagabonzi, de cerşetori, de muncitori la limita mizeriei şi de tâlhari care sălăşluiesc în acea faimoasă curte a Miracolelor, unde nu-i deloc indicat să te aventurezi. Acest Paris al anului 1572 care, noaptea, se metamorfozează într-un loc întunecat şi periculos, lăsat pe seama violenţei şi a bandelor de răufăcători, a reglărilor de conturi şi asasinatelor, va fi decorul dramei.

Totuşi, să nu ne imaginăm că resortul tragediei este de ordinul unei fatalităţi stabilite cu mult timp înainte. Caterina ezită asupra cursului evenimentelor, în vreme ce primele dezvăluiri legate de comanditarii atentatului împotriva lui Coligny şi complicitatea ei încep să apară.

De mai multe ori în discuţiile şi dezbaterile catolicilor, a apărut ideea, respinsă mereu până acum, de decapitare a partidului protestanţilor prin suprimarea căpeteniilor lui, adus fiind astfel în imposibilitatea de a mai reprezenta un pericol. Regina şovăie să-şi însuşească această idee, să cedeze tentaţiei, fiindcă, dacă ştie să se dovedească necruţătoare, nu se grăbeşte să ordone un masacru de mare amploare care să-i întineze numele.

Caterina de Médici nu aşteaptă decât un pretext. Îi este furnizat din întâmplare în timpul unei mese luate la Tuileries, în seara de 23 august 1572, de un personaj secundar, domnul de Pardaillan, care, făcând caz de bravura lui de gentilom gascon, denunţă cu impetuozitate asasinatele lui Coligny, reclamă o răzbunare imediatã şi răspândeşte ameninţări, luând-o direct pe regină în primire.

Caterina a luat deja hotărârea:lupta va fi pe viaţă şi pe moarte. Coboară în grabă la rege, umbră neagră, strecurându-se prin lumina palidă a culoarelor, şi-şi joacă ultima carte:îi destăinue brutal fiului său care a fost implicarea ei în atentatul împotriva lui Coligny. Lovitura e dură şi regele se clatină, în asemenea măsură noutatea îi răstoarnă certitudinile. Caterina nu se opreşte la acest prim asalt. Revelaţiei îi succede elocvenţa. Artistă în ale cuvântului, ea se lansează într-un discurs-fluviu şi-l adapă pe regele Carol al IX-lea cu minciuni, viclenii, informaţii şi pretexte false, împroşcându-i cu noroi pe protestanţi, după pofta inimii. Îl ameninţă pe rege, încearcă să-l sperie:protestanţii vor pune mâna pe putere pentru a serăzbuna, coroana va fi călcată în picioare, monarhul hăituit… Se impune, pentru a preîntâmpina soarta fatală care ameninţă coroana Franţei, exterminarea unei duzini de căpetenii care personifică partidul hughenot. Aceştia fiind morţi, protestanţii aveau să fie ţinuţi în frâu, catolicii reduşi la supunere, iar el, Carol al IX-lea, va deveni marele rege al Franţei de care istoria îşi va aduce aminte.

Caterina e o mare actriţă. Sub potopul de argumente, regele oscilează, dar nu cedează încă. Atunci, Caterina trece de la furie la lacrimi;ea nu se mai simte capabilă să ţină piept ameninţării iminente a protestanţilor împotriva tronului, vrea să lase totul baltă, fiind prea mult pentru ea. Vrea să se retragă în afara graniţelor Franţei.

Ajutată de Retz, fostul preceptor al lui Carol şi de alţi gentilomi, regina-mamă câştigă partida. Carol al IX-lea, hărţuit, înfrânt, într-un răcnet de neputinţă, sfârşeşte prin a şopti acel ordin definitiv şi înspãimântător:„Ei bine! pe moartea Domnului, fie! dar ucideţi-i pe toţi, să nu mai rămână niciunul ca să nu mi se reproşeze mai târziu“.

Răul este întotdeauna călăuzit de o fantasmă a eradicării, de purificarea ce impune suprimarea tuturor martorilor, a tuturor supravieţuitorilor a căror existenţă reprezintă mărturia unei greşeli împotriva umanităţii şi împotriva raţiunii.

Caterina de Médici urcă în apartamentele sale, trimite după Guise şi întocmeşte o listă cu victime, dar nu are încă în minte un masacru generalizat. Totuşi, avea să fie un măcel de mare amploare cel care se organiza. Regina-mamă face apel la fostul comandant al jandarmeriei din Paris, Claude Marcel, un catolic fanatic, şi îi cere să adune grupele de partizani care vor veni să sprijine trupele şi miliþiile burgheze, în timp ce porţile oraşului vor fi închise. Pentru Claude Marcel, care nutreşte o veritabilă furie antiprotestantă, ocazia oferită îi convine de minune, indiferent care ar fi fost ordinele date.

Noaptea e calmã. Duminică, 24 august, ziua Sfântului Bartolomeu. Un foc de pistol a răsunat în liniştea nopţii de august ca o ultimă chemare la raţiune. Într-o tresărire de conştiinţă şi de groază, regina mamă dă înapoi. Imediat i se transmite ordinul lui Guise să nu „întreprindă nimic asupra amiralului, această comandă făcând să înceteze tot restul“. Dar de acum era prea târziu. Caterina de Médici i se aduce tragica veste:amiralul era mort.

Coligny se culcase la miezul nopţii, păzit de medicul Ambroise Paré, un pastor şi o gardă elveţiană. Spre orele patru ale dimineţii, Henri de Guise, ducele d’Aumale, M. d’Angoulême şi zbirii lor grăbesc spre domiciliul lui şi cer să li se deschidă „în numele regelui“. Gentilomului de gardă îi vine greu să execute ordinul. De îndată, trupa dă năvală în casă şi trage în toate direcţiile. Amiralul, tresărind din somn, înţelege că avea să moară. În vreme ce pastorul spune o rugăciune, Coligny îi sfătuieşte insistent pe camarazii lui să scape şi-şi lasă sufletul în mâinile lui Dumnezeu, actor al unui destin tragic la care consimte. „De multă vreme m-am pregătit să mor. Voi ceilalţi, salvaţi-vă, dacã este posibil, fiindcă nu veţi putea să-mi garantaţi viaţa. Îmi las sufletul milei Domnului.“

Uşa încăperii este forţată şi năvălesc spadasinii care străpung cu o ţepuşă pieptul amiralului. Corpul este aruncat pe fereastră şi se zdrobeşte la picioarele lui de Guise şi M. d’Angoulême. Acesta din urmă şterge faţa cadavrului plină de sânge ca să se asigure mai bine că este vorba de Coligny. Cadavrul este decapitat, iar capul adus la Luvru, în timp ce o mulţime de mizerabili incitaţi de crimă se aruncă asupra rămăşiţelor amiralului, mutilându-le şi târându-le pe străzi până la malurile Senei, unde le atârnă de spânzurătoarea de la Montfaucon, celebrând bucuria barbară a sacrificiului.

Luvrul a devenit locul unui măcel fără milă:arcaşi şi elveţieni beţi îi scot din case pe seniorii protestanţi şi îi masacrează sistematic împreună cu servitorii lor, fie pe loc, fie în curte, unde sunt executaţi cu lovituri de suliţă. Cadavrele împânzesc palatul, curtea interioară a Luvrului s-a transformat în groapă comună.

În apartamentele sale, Carol al IX-lea părea să-şi fi pierdut minţile, gesticulând fără rost. Îi convoacă pe Henri de Navarre şi pe Henri de Condé şi, cu un pumnal în mână, îi somează să-şi renege credinţa. Caterina de Médici se vede obligată să se interpună ca regele să nu comită ireparabilul.

Pe străzi izbucnesc strigăte:„La arme! Ucideţi! Ucideţi!“, „Trăiască Dumnezeu, trăiască regele!“Brassard umblă cu o banderolă albă pe braţ şi o cruce pe pălărie, partizanii familiei Guise scotocesc Parisul, vânându-l până şi pe cel mai neînsemnat protestant. Crimă, masacru, măcel, toate se vor a fi metodice, „sângele şi moartea străbat străzile“.

Soldaţii se înverşunează asupra femeilor însărcinate. Jaf, tâlhãrii, reglări de conturi, toate se multiplică. Locuinţele negustorilor hughenoţi sunt pustiite de bogăţiile lor. Bijutierii şi şlefuitorii de pietre preţioase de pe Podul Notre-Dame, consideraţi eretici, sunt jefuiţi. Alţi comercianţi şi servitorii lor sunt aruncaţi pe fereastră sau în Sena. Doamna de Popincourt, soţia neguţătorului de pene al regelui, este aruncată în apă şi ucisă cu lovituri de pietre, trupul ei rămânând patru zile cu părul agăţat de pilonul unui pod.

Trecătorii se îngrămădesc pe cheiuri, insultând morţii. Cadavrele sunt dezbrăcate, iar casele prădate. Într-o cavalcadă nebună, o sută de reformaţi reuşesc de bine, de rău să fugă din Paris, urmăriţi zadarnic de partizanii familiei Guise. Dar aproape trei mii de protestanţi vor fi ucişi în acea tragică noapte de 24 august 1572.

Foto sus: ”Un matin devant la porte du Louvre”, de Édouard Debat-Ponsan. Tabloul o reprezintă pe Caterina de Médici, privind protestanții masacrați în Noaptea Sfântului Bartolomeu.

Michel Faucheux, O istorie a răului, Bucureşti, Ed. Lider, 2007

sursa:

http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/12/20/sa-fie-starpita-erezia-protestanta-masacrul-din-noaptea-sfantului-bartolomeu/