Mărturisirile Regelui Zogu. Suveranul Albaniei, alungat de invazia trupelor italiene

La începutul anului 1939, intenția guvernului italian de anexare a Albaniei devenea o problemă a viitorului imediat. Astfel, la 6 februarie, ministrul de Externe, contele Ciano, a prezentat lui Mussolini punctul său de vedere asupra „chestiunii albaneze”. În esență, el propunea grăbirea acțiunii pentru ocuparea Albaniei, ceea ce Mussolini a aprobat.

Drept urmare, imediat a început mobilizarea de trupe și concentrarea unor unități ale forțelor aeriene necesare acestei operațiuni. Concomitent, s-au intensificat pregătirile pentru organizarea unor revolte populare în Albania, folosindu-se în acest scop mari sume de bani. În cadrul amintitei întâlniri, Mussolini și Ciano au stabilit și perioada de declanșare a acțiunii: săptămâna Paștilor. A doua zi, cei doi au reluat discuția și au reconfirmat, „în principiu”, data acțiunii: între 1 și 9 aprilie.

Un popor „umilit”!

Evoluțiile situației internaționale au favorizat planul italian. După ocuparea Cehoslovaciei de către trupele germane, la mijlocul lunii martie, la Roma s-a considerat că poporul italian era „umilit” de noile succese ale partenerului german din Axă! Soluția pentru depășirea acestei situații: o campanie victorioasă în Albania. Mussolini era însă conștient – și mărturisea acest lucru lui Ciano – că „ocuparea Albaniei n-ar putea, totuși, (...) să contrabalanseze în opinia publică mondială încorporarea în Reich a unuia dintre teritoriile cele mai bogate din lume precum Boemia”.

Era în cuvintele ducelui o dare înapoi? Se pare că în acel moment Mussolini, într-adevăr, nu mai era atât de hotărât în ceea ce privește o acțiune împotriva Albaniei. Ciano, dimpotrivă, era convins de necesitatea ei, apreciind că „descinderea în Albania ar fi ridicat moralul țării” și ar fi arătat italienilor că de puterea Axei nu beneficia numai Germania, ci și Italia. La sfârșitul lunii martie pregătirile italiene au fost urgentate: pe data de 29 Mussolini dădea dispoziții ca până sâmbătă, 1 aprilie, armata, marina și aviația să fie gata de acțiune.

Concomitent, ministrul Italiei la Tirana, Jacomoni, primea instrucțiuni să accentueze presiunile asupra regelui Zogu (foto dreapta). La 1 aprilie, ducele a aprobat proiectul unui tratat cu Albania și a stabilit și un program de acțiune al ministrului italian la Tirana: la 2 aprilie, Jacomoni urma să prezinte regelui Zogu noul proiect de tratat între cele două țări și să-l atenționeze pe acesta asupra „gravității situației”. În cazul acceptării proiectului de tratat propus de guvernul italian, care prevedea, între altele, și prezența a două divizii italiene în Albania, Ciano urma să se deplaseze la Tirana pentru ceremonia de semnare solemnă a acestuia, însoțit însă și de o mare escadră aeriană care să pună „simbolic” (!) stăpânire pe Albania.

În ipoteza respingerii tratatului de către regele Zogu, în Albania trebuiau să fie organizate, începând cu seara de joi, 6 aprilie, dezordini în întreaga țară, iar în dimineața zilei de 7 aprilie (Vinerea Mare), trupele italiene trebuiau să înceapă debarcarea și să ocupe principalele orașe albaneze, inclusiv capitala, Tirana. Întrucât nu erau siguri de neutralitatea Iugoslaviei, direct afectată de intervenția italiană în Albania vecină, guverul italian a obținut angajamentul guvernului ungar ca, în cazul unor complicații, în patruzeci și opt de ore, șase divizii să fie masate la frontiera cu Iugoslavia, pentru a determina o poziție de neutralitate a acesteia.

Atacul

Negocierile italo-albaneze au eșuat, în ciuda presiunilor și amenințărilor ministrului Jacomoni, astfel că în zorii zilei de 7 aprilie 1939 a fost declanșată invazia trupelor italiene. Dintr-un avion, Ciano urmărea desfășurarea acțiunii. Impresiile le așternea în paginile „Jurnalului”:

„Plec cu avionul la ora șase – scria el. Vremea este senină și liniștită. (...) La ora 7,30 suntem deasupra orașului Durres. Navele (italiene - n.n.) de război sunt ancorate în radă, nemișcate și solemne, în timp ce bărcile cu motor, șlepurile, remorcherele care transportă trupele de debarcare brăzdează portul. Marea strălucește ca o oglindă. Câmpurile sunt verzi și munții, înalți și masivi, sunt încununați de zăpadă. La Durres nu se observă decât puțină lume. Dar trebuie să existe aici o oarecare opoziție, căci văd grupuri de infanteriști pitite în spatele grămezilor de cărbuni pentru a apăra portul și îi remarc pe alții care urcă repede colina în șir indian pentru a încercui orașul. De la câteva ferestre se trage. Continui zborul deasupra Tiranei. Drumul este gol și nu văd deloc lucrări de apărare. În capitală mulțimea circulă foarte liniștit pe străzi. Legația (Italiei - n.n.) este baricadată; pe un acoperiș, un mare drapel tricolor și, în curte, multe vehicule. Sunt convins că, în caz de pericol, ar fi ușor de apărat orașul de pe înălțimi și dau niște ordine în consecință”.

În continuare, lucrurile în Albania au evoluat conform programului stabilit la Roma: formarea unui nou guvern, convocarea unei Constituante la Tirana care vota în unanimitate unirea cu Italia, iar la 16 aprilie o delegație de albanezi înmâna regelui Vittorio Emmanuele III coroana Albaniei. În Albania însă – nota contele Ciano – „lucrurile nu merg așa de ușor precum se părea”.

Regele Zogu pleacă în exil

După atacul trupelor italiene și înfrângerea slabei rezistențe întâmpinată din partea forțelor albaneze, regele Zogu s-a refugiat la 8 aprilie în Grecia. Plecarea acestuia a fost o veste bună pentru italieni, care se așteptau la o rezistență albaneză de durată în munți. După o scurtă ședere în Grecia, la mijlocul lunii iunie familia regală albaneză se afla în Turcia, la Ialova. Aici, la 15 iunie, ea a fost primită de președintele Ismet Inönü și soția acestuia.

La Ialova se afla în acele zile și Vasile Stoica, ambasadorul României la Ankara. Acesta tocmai se despărțise de Grigore Gafencu, ministrul Afacerilor Străine al României, care între 11-14 iunie efectuase o vizită în Turcia. În calitatea sa de președinte în exercițiu al Înțelegerii Balcanice, Grigore Gafencu încercase să salveze unitatea acesteia, periclitată de poziția negativă a guvernului iugoslav față de tratativele tripartite anglo-franco-turce, aflate în plină desfășurare. La Ialova, Vasile Stoica l-a întâlnit pe regele Zogu, pe care îl cunoștea încă din anii 1930- 1932, când fusese trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României pe lângă șeful statului albanez.

Despre convorbirea pe care a avut-o cu regele Zogu, Vasile Stoica a transmis la București, la 20 iunie 1939, un raport „confidențial” pentru Grigore Gafencu, document înregistrat la Ministerul Afacerilor Străine cu numărul 69822. Înainte de a prezenta conținutul acestui raport, este necesar să arătăm că toate întrevederile avute de regele Zogu cu autoritățile din statele prin care a trecut au avut un caracter strict privat. Iar autoritățile din țările respective au păstrat, de regulă, o tăcere deplină asupra acestor întrevederi, de teama de a nu supăra guvernul italian prin gestul lor față de familia regală albaneză.

De altfel, și Vasile Stoica a căutat să dea întâlnirii sale cu regele Zogu aceeași trăsătură, arătând în raportul înaintat la București caracterul întâmplător al convorbirii cu Zogu, faptul că a fost „firesc” să-l salute pe acesta în calitatea de fost ministru al României în Albania și că „a fost reținut” de rege la o întrevedere.

De vorbă cu regele Zogu

„În ziua de 14 iunie, în ziua plecării Excelenței Voastre de la Ialova – își începea Vasile Stoica raportul către Grigore Gafencu – a sosit acolo, pentru a avea o întrevedere cu președintele Ismet Inönü, regele Albaniei, Zogu, împreună cu regina Geraldina. Întrevederea a avut loc a doua zi, în 15 iunie: regele și regina au luat ceaiul cu președintele și d-na Inönü, cu care ocaziune regele a avut cu președintele o conversație de aproape două ore. Am întâlnit pe rege la hotel, în 15 iunie, îndată după dejun. Ca fost ministru în Albania, acreditat pe lângă dânsul, a fost firesc să-l salut. Am fost invitat în salonul său și am fost reținut într-o convorbire care a ținut o oră și jumătate”.

Regele Zogu despre: România, Carol al II-lea...

La începutul convorbirii, regele Zogu s-a referit la personalitatea regelui Carol al II-lea:

„Mi-a exprimat întâi mari elogii la adresa Majestății Sale – raporta Vasile Stoica - pentru opera de consolidare internă și de reorganizare militară a țării și pentru politica externă prudentă, dar plină de demnitate. Ca albanez nu se poate gândi decât cu recunoștință la România, care a adăpostit și a ajutat la victoria cauzei țării sale. Consideră România și Turcia ca singurele forțe de rezistență serioasă în sud-estul Europei, capabile să apere libertatea acestei regiuni contra cotropirii italo-germane”.

Erau cuvinte frumoase și sincere la adresa țării și a regelui Carol al II-lea, pe care - vom vedea - regele Zogu le va repeta și în timpul întrevederii sale cu monarhul României, din 3 iulie, la București.

...Grecia...

În continuare, regele Zogu s-a referit la situația din Grecia. El a apreciat „spiritul patriotic, disciplina nouă” din această țară, dar a fost critic în ceea ce privește problemele militare („calitățile militare ale poporului și pregătirea militară nu-i par la înălțimea nevoilor, care sunt mari”). Era însă încrezător că, „ajutați de englezi, grecii vor opune o rezistență considerabilă, mai ales că, în caz de conflagrațiune, vor avea de luptat cu italienii, care în privința calităților militare nu sunt mai presus decât ei”.

...Iugoslavia...

Regele Zogu s-a referit pe larg, în convorbirea cu Vasile Stoica, la Iugoslavia și la situația existentă în acel moment în această țară. Despre forțele militare iugoslave, Zogu avea „păreri excelente”. În ceea ce privește starea politică din țară, el considera că trebuia făcută o demarcație între „marile mase ale poporului” și „cercurile intelectual-politice” iugoslave. „Marile mase – declara el – urmează directivele tradiționale: sunt antigermane, antiitaliene, antiungurești” și se pronunță pentru „legături strânse cu francezii, englezii și amicii lor din Balcani. Același este și sentimentul armatei”.

Referindu-se, în continuare, la cercurile politice iugoslave, Zogu aprecia că opiniile erau „împărțite”. Unele grupuri susțineau „politica tradițională, care e și în asentimentul poporului, altele, oportuniste după ocuparea Cehoslovaciei, cred în posibilitatea unor angajamente favorabile cu Germania. De acestea din urmă ține [Aleksandar] Cincar-Markovici (ministrul de Externe – n.n.), mai puțin [Dragiša] Avetkovici (primul ministru – n.n.)”. Cel care era vinovat de dezvoltarea acestui curent era - în opinia regelui Zogu – Stoiadinovici, fost prim-ministru al Iugoslaviei până la începutul lunii februarie 1939.

„Deocamdată, preponderența în conducerea statului – aprecia regele Zogu - o au aceștia din urmă. Principele Paul este în sufletul său un hotărât aderent al direcției franco-engleze, dar trebuie să fie prudent și de aceea pare adeseori șovăitor. După informațiile din Iugoslavia, curentul antigerman și antiitalian este în creștere, nu numai în popor, ci și în cercurile conducătoare. În cazul când Înțelegerea Balcanică va fi destul de energică și va încuraja și va susține o politică de demnitate și rezistență față de amenințările germane și italiene, va ajuta Iugoslavia să iasă mai repede din ezitările sale actuale și îi va da curaj să aibă o atitudine de mai multă energie”.

„Se distruge prin ardere”

Analiza făcută de regele Zogu asupra situației din Iugoslavia s-a dovedit a fi foarte corectă. Cercetările istorice au confirmat rolul atribuit de regele Albaniei fostului premier Stoiadinovici, precum și aprecierile lui în ceea ce privește politica promovată de premierul Avetkovici și de ministrul de Externe, Cincar-Markovici. La București, Ministerul Afacerilor Străine a apreciat analiza și concluziile regelui Zogu. De aceea, secretarul general al MAS, Gheorghe Davidescu, a dispus ca partea din raport referitoare la Iugoslavia să fie trimisă pentru informare la Belgrad, personal ambasadorului Victor Cădere, care era rugat ca după citirea textului să-l distrugă „prin ardere”!

...Bulgaria

Opiniile exprimate de regele Zogu despre omologul său Boris, guvernul de la Sofia și, în general, despre politica externă a Bulgariei, au fost caracterizate de Vasile Stoica drept „foarte defavorabile”. Și, întradevăr, regele albanez îi considera pe guvernanții bulgari ca fiind „lipsiți de lealitate și gata oricând să se arunce asupra unuia din vecini, dacă văd câtuși de puțin speranța unui câștig. Știe că aceștia – raporta Vasile Stoica – ne urăsc, în special pe noi și pe greci. De sârbi le e teamă, deoarece știu că sârbii, la cea mai mică manifestațiune contra lor, au răspuns cu aspre represalii. Eu – a continuat regele Zogu – n-am fost totdeauna în raporturi rele cu italienii. Au fost timpuri când între noi domnea cea mai adâncă încredere și când eram ținut la curent de către dânșii cu toată acțiunea lor balcanică, în care Bulgaria are un rol important. Bulgarii, de asemenea, au avut relațiuni de încredere cu mine. Pot spune hotărât că întotdeauna tendințele secrete ale Sofiei, legăturile ei, acțiunile ei au fost animate de ură contra României și contra Greciei și că întotdeauna, ca și acum, bulgarii au stat la pândă ca să se poată arunca asupra Dobrogei sau Traciei. Aud că se depun sforțări ca să fie aduși în Înțelegerea Balcanică. Nici dacă se va realiza acest plan – avertiza regele Zogu – să nu aveți încredere întrînșii. Nici dacă vor deveni aliații D-voastră să nu faceți greșeala de a vă descoperi frontierele față de Bulgaria. Știu că paza bună e costisitoare, dar o invaziune neașteptată este și mai scumpă”.

Contele Ciano confirmă

Afirmațiile regelui Zogu ridică o problemă extrem de importantă: în ce măsură ele corespund realității? Nu pot fi ele manifestarea unei dorințe de răzbunare împotriva unui aliat al politicii italiene în Balcani, într-un moment în care regele Zogu avea toate motivele să urască de moarte politica guvernului italian? Un răspuns la această întrebare îl găsim în însemnările ministrului de Externe italian, contele Galeazzo Ciano. La 26 ianuarie 1939, acesta nota următoarele, în „Jurnalul” său:

„Convorbire lungă cu regele Bulgariei. Nu-l cunoșteam. Prima impresie, produsă mai ales de fizicul său, este negativă. După aceea ea se îmbunătățește. Am vorbit îndelung despre situația internațională, oprindu- ne mai ales la bazinul Dunării și la Balcani. El voia să aibă vești despre călătoria mea în Iugoslavia și mi-a vorbit despre sentimentele sale cu privire la această țară pe un ton care mi s-a părut sincer. El s-a dezlănțuit împotriva României; dezlănțuit, înțeleg, cu violența moderată pe care i-o permitea temperamentul său limfatic. Vrea Dobrogea, mai ales pentru că acolo e multă agitație iredentistă. A mai vorbit și de ieșirea la Marea Egee, dar o consideră o a doua etapă a revendicărilor bulgare”.

Să-l credem pe contele Ciano? Condamnat la moarte de un tribunal de figuranți, manipulați de socrul său, ducele Mussolini, el scria, la 23 decembrie 1943, în celula nr. 27 a închisorii din Verona, cu puține zile înainte de a fi executat (avea să cadă sub gloanțele plutonului de execuție la 11 ianuarie 1944), următoarele:

„Mă pregătesc de judecata de apoi. În această stare de spirit, care exclude minciuna, declar: nici un cuvânt din cele pe care le-am scris în jurnalul meu nu este fals, exagerat sau dictat de vreun sentiment personal. Toate sunt așa cum le-am văzut și auzit și, dacă mă gândesc să dau publicității aceste însemnări înainte de a muri, nu o fac pentru că sper într-o reabilitare postumă, ci pentru că eu cred că, în această lume frământată, o mărturie cinstită asupra adevărului ar mai putea fi de un oarecare folos pentru a se face dreptate nevinovaților și pentru a fi pedepsiți cei răspunzători”.

Cele de mai sus sunt „mărturia cinstită” a unuia dintre „răspunzători”. Să-l credem, deci, pe contele Ciano. Aceasta cu atât mai mult cu cât poziția guvernului bulgar, în evoluția evenimentelor din anii 1940-1941, a confirmat întocmai declarațiile regelui Boris făcute în cadrul întrevederii cu Ciano din 26 ianuarie 1939.

Regele Zogu alături de contele Galeazzo Ciano

Raporturile cu italienii

În continuarea convorbirii cu ambasadorul Vasile Stoica, regele Zogu a amintit „o serie din întâmplările conflictului său cu italienii, care a dus la ocuparea Albaniei”. În ultimii doi ani – a arătat monarhul albanez –, relațiile cu guvernul italian se „înăspriseră”, deoarece el „refuza să treacă în mâna delegaților italieni toate posturile de importanță și se opunea colonizării Albaniei cu italieni”. Ca parte a acestui conflict, regele Zogu a amintit „conflictul de la Durazzo” (Durres, în albaneză – n.n.), petrecut nu cu mult timp în urmă, când „italienii au debarcat de pe vasele de război, apoi s-au retras iarăși pe vase”.

După acest incident, italienii „au început să lucreze cu bani printre șefii de clanuri albaneze și printre funcționari. După aceea, în ianuarie 1939 a continuat Zogu –, șeful italian al organizațiunii tineretului – «balilla» albaneză - a organizat un complot pentru a-l asasina. Complotul a fost descoperit, vinovații au fost prinși. Regele a chemat pe ministrul Italiei, Jacomoni, i-a arătat dosarul și dovezile că organizatorii erau chiar membrii misiunii italiene. Jacomoni a zburat la Roma, s-a întors, a promis că italienii vinovați vor fi pedepsiți, iar aceștia, drept pedeapsă, au fost numai rechemați în Italia”.

O înțelegere italo-iugoslavă?

Tot atunci – și-a continuat regele Zogu relatarea – el a aflat „din bună sursă” de existența, între primul ministru iugoslav Stoiadinovici și guvernul italian, a unei înțelegeri „pentru împărțirea Albaniei”. În cadrul unei convorbiri cu ministrul italian în Albania, regele Zogu i-a reproșat acestuia existența unei astfel de înțelegeri antialbaneze. Și de această dată scenariul cu Jacomini s-a repetat: acesta a zburat din nou la Roma și, la întoarcere, a dezmințit „în modul cel mai categoric înțelegerea cu Stoiadinovici, aducându-i chiar o scrisoare personală a lui Mussolini, în care acesta îi dădea toate asigurările că niciodată nu va putea fi vorba de atingerea integrității și libertății albaneze”. Regele Zogu a insistat, în convorbirea cu Vasile Stoica, asupra afirmației sale că înțelegerea italoiugoslavă era „un fapt sigur”.

El considera că „dacă italienii au ocupat Albania singuri, aceasta se datora faptului că Avetkovici, mai leal decât Stoiadinovici, n-a vrut să se angajeze în această întreprindere și a hotărât să păstreze o binevoitoare neutralitate”. Adevărul este că „neutralitatea binevoitoare” a guvernului Avetcovici nu s-a datorat, în primul rând, „lealității” acestuia, ci unor factori politico-militari mult mai importanți decât orice considerente de moralitate. În primul rând, este vorba de situația extrem de tensionată din Croația, unde guvernul de la Roma încuraja mișcările centrifuge, ceea ce provoca mari îngrijorări la Belgrad. În al doilea rând, este vorba de existența factorului militar ungar, ca element de presiune, de care Belgradul trebuia să țină cont în atitudinea sa față de evoluția situației din Albania.

Regele Zogu avea dreptate

Tema albaneză și rolul Iugoslaviei în „rezolvarea” ei în interes italian fusese abordată de Mussolini și Ciano într-o analiză din 8 ianuarie 1939 asupra politicii externe a Italiei. Concluzia a fost clară, iar Ciano și-a notat-o cu grijă în amintitul „Jurnal”: „În înțelegere cu Belgradul, lichidarea Albaniei, cu favorizarea eventuală a înaintării sârbilor spre Salonic”. Pe la mijlocul lunii ianuarie, când Zogu a solicitat lui Ciano „un fel de intervenție de mediere pe lângă iugoslavi” în favoarea minorității albaneze din Kosovo, acesta nota: „Dacă lucrurile vor merge bine și Stoiadinovici este dispus să o țină tot așa, va vedea el, Zogu, ce fel de mediere îi voi da eu”.

Dar lucrurile nu au „mers” așa cum dorea Ciano. Este adevărat că în timpul vizitei pe care acesta a făcut-o în Iugoslavia, între 19-23 ianuarie 1939, totul părea în ordine: Ciano a abordat din nou, în convorbirile cu premierul iugoslav, modalitatea de soluționare a „problemei albaneze”, iar primul ministru Stoiadinovici era sigur că „nimic și nimeni nu i-ar putea lua puterea”. Însă, zece zile mai târziu, premierul iugoslav a trebuit să-și dea demisia.

„Acest eveniment ne creează neliniște” – scria Ciano la 4 februarie același an. Italia era însă hotărâtă să continue politica față de Albania. Chiar a doua zi după demisia lui Stoiadinovici, concluzia unei întrevederi Mussolini – Ciano privind problema albaneză era astfel formulată: „Cu Stoiadinovici: împărțirea Albaniei între noi și Iugoslavia. Fără Stoiadinovici: ocuparea Albaniei fără iugoslavi și, dacă va trebui, împotriva Iugoslaviei”.

Un obstacol german?

La un moment dat, în derularea planului italian privind Albania a apărut un obstacol major: Germania. La 10 februarie 1939, în urma unei informații a ambasadorului italian la Berlin, Attolico, la Roma s-a tras concluzia că germanii „ar vrea să pună mâna pe petrolul albanez”. Imediat Ciano îl invita pe ambasadorul german în Italia, Mackensen, și-i comunica faptul că guvernul italian considera Albania „ca parte integrantă a Italiei și că orice intervenție ar provoca o puternică nemulțumire în opinia publică italiană”. Concluziile trase de Ciano din acest caz:

1) „Abcesul albanez este, în curând, copt”;

2) „Sârbii au vorbit. Zogu s-a alarmat și se agită”.

Îngrijorarea guvernului italian a crescut când, câteva zile mai târziu, la 15 februarie, regele Zogu i-a vorbit ministrului italian Jacomoni de existența proiectului italo-iugoslav de împărțire a Albaniei. Acesta este momentul la care se referea regele Zogu că a primit o scrisoare de asigurări din partea lui Mussolini privind independența și integritatea Albaniei. În realitate, planul italian rămânea același: „Să menținem mișcarea populară în stare de alertă – arată contele Ciano –, dar să nu pierdem ocazia să risipim îndoielile lui Zogu, dându-i toate asigurările pe care le dorește. Să tulburăm apele în așa fel încât să nu lăsăm să se întrevadă adevăratele noastre intenții”.

O naștere regală

Conform relatărilor lui Vasile Stoica. în continuare regele Zogu a arătat că „după aceste evenimente, situația părea că s-a liniștit. În realitate, italienii făceau toate pregătirile pentru acapararea, directă sau indirectă, a Albaniei. Știind că regina Geraldina se aștepta la un eveniment fericit, au plănuit să dea lovitura cu ocaziunea acestui eveniment, care pe rege, ca pe orice părinte, avea să-l pună în imposibilitatea de a acționa în deplină libertate”.

Într-adevăr, în proiectul italian de anexare a Albaniei, graviditatea reginei Geraldina și, în general, situația familiei regale albaneze, a fost luată în considerare și folosită ca un factor de presiune important pentru a-l determina pe regele Zogu să accepte protectoratul italian. „Probabil că Zogu va ceda - scria Ciano la 25 martie 1939. Contez mult pe viitoarea naștere a fiului său. Zogu își iubește soția și, în general, toată familia; cred că dorește să asigure urmașilor un viitor liniștit. Sincer, n-o văd pe Geraldina, în a noua lună de sarcină, fugind, în toiul luptei, peste munți”.

Având în vedere originea italiană a reginei, Ciano a dat însă instrucțiuni ministrului Jacomoni ca aceasta, „împreună cu familia și cei apropiați ei”, să fie pusă sub protecția drapelului italian. Când, în zorii zilei de 5 aprilie, se năștea urmașul la tronul Albaniei, Ciano își punea o întrebare plină de cinism: „Pentru cât timp va fi el moștenitorul tronului albanez?”.

Fostul monarh albanez, împreună cu soția și fiul

Izolarea

Ca urmare a evoluției raporturilor cu italienii, a pretențiilor tot mai mari ale acestora, regele Zogu și-a dat seama „că se pune ceva la cale”. De aceea – declara el lui Vasile Stoica –, cu aproximativ două săptămâni înainte de Paști (care a căzut în acel an la 9 aprilie), a rugat oficialitățile iugoslave să-i trimită la Durres un vapor pentru a o îmbarca pe regina Geraldina și a o trimite în Iugoslavia, pentru ca „evenimentul pe care-l aștepta să nu aibă loc în mijlocul unor eventuale pericole războinice în Tirana”. Regele avea intenția de a începe o mobilizare, pentru a putea face față „unui eventual atac pe uscat”.

Oficialitățile iugoslave nu au dat însă nici un răspuns la cererea regelui Zogu de a-i trimite un vapor. Mai mult, ministrul iugoslav „a găsit nimerit chiar să plece din capitala albaneză”, astfel că regina Gerladina a fost nevoită să rămână și să nască în Tirana. În ziua nașterii principelui moștenitor – relata în continuare Vasile Stoica întrevederea sa cu regele Zogu – s-a produs lovitura italiană. Nașterea era sărbătorită în capitală și în întreaga țară când, după-amiază, ministrul Italiei, Jacomoni, se prezenta în audiență la rege, îl felicita pentru „marele eveniment al familiei”, pentru ca imediat după aceasta să-i prezinte regelui „ultimatumul cunoscut al Italiei”.

„Punctul cel mai grav” din ultimatum – aprecia regele Zogu – era pretenția guvernului italian ca două divizii italiene să staționeze permanent în importante puncte strategice din Albania. Regele Zogu a respins ultimatumul și a ordonat concentrarea, în grabă, a unui mic nucleu de trupe în vederea rezistenței, pe care l-a îndreptat spre porturile albaneze, pentru a împiedica o debarcare italiană. Concomitent, în plan internațional, regele Zogu s-a adresat „tuturor puterilor, cerând intervenție și sprijin”. A fost nevoit însă să constate că a primit numai „răspunsuri evazive”.

În situația creată, s-a adresat din nou Belgradului. „Nu i s-a dat nici un răspuns – consemna Vasile Stoica. A întrebat la Belgrad dacă, în cazul unei rezistențe și respingere a sa spre munți și spre frontiera iugoslavă, poate conta că va fi admis să se retragă pe teritoriul iugoslav. Nici la această întrebare n-a primit nici un răspuns. A căutat să vorbească la telefon cu Belgradul; n-a putut obține comunicarea. S-a pus atunci în contact telefonic cu comandamentul iugoslav din Dibra; acesta l-a informat că, în urma ordinelor primite de la Belgrad, a luat toate măsurile pentru a împiedica trecerea de trupe albaneze pe teritoriul iugoslav. Izolarea era completă”.

Exilul

La 7 aprilie, în Vinerea Mare, trupele italiene au debarcat la Valona, Alessio și Durres. Unitățile albaneze li s-au opus, dar au fost respinse. În condițiile date – relata regele Zogu –, „o mobilizare mare nu se mai putea face. Regina, bolnavă în pat, abia a treia zi după naștere, nu se putea mișca. Din fericire, trupele albaneze, care acopereau Tirana, au continuat să reziste. În primele trei zile, italienii n-au putut înainta decât până la Sial”.

În această fază a conflictului – a continuat regele Zogu –, Mussolini a înaintat o nouă propunere la Tirana: trupele italiene să se retragă, totul să rămână cum era mai înainte, dar Albania să admită staționarea pe teritoriul său a unui regiment italian. Regele Zogu a refuzat, deoarece – a spus el – „un regiment sau un corp de armată italian în Albania au aceeași semnificație pentru libertatea țării”. A doua zi a intervenției italiene – 8 aprilie 1939 –, regele Zogu „a urcat pe regina Gerladina, bolnavă grav cum era, în automobil și, împreună cu întreaga familie regală, a expediat- o spre frontiera greacă; apoi, văzând că în urma atitudinii iugoslave o rezistență cu succes este imposibilă, a ajuns-o din urmă și dânsul”.

În ultima parte a convorbirii avute cu Vasile Stoica, regele Zogu s-a referit la intențiile sale în viitor. El a declarat că „va continua cu toate mijloacele acțiunea pentru recâștigarea libertății țării sale. În Turcia e bine primit și e mult încurajat. Speră că întreaga Înțelegere Balcanică își dă seama de pericolul pe care-l reprezintă această penetrație războinică italiană în Balcani și, în clipele hotărâtoare, nu-i va refuza sprijinul fie diplomatic, fie eventual de altă natură. Vrea să plece și în Anglia spre a se orienta. În acest drum – încheia Vasile Stoica raportul asupra întrevederii sale cu regele Zogu – vrea să treacă prin București și Varșovia”. Trei săptămâni mai târziu, regele Zogu și regina Geraldina erau primiți la București de regele Carol al II-lea.

Carol al II-lea și criza albaneză

Evenimentele din Albania au fost urmărite cu atenție de diplomația românească. Pătrunderea unei mari puteri în zona Balcanilor îngrijora Bucureștiul. În același timp, prezența italiană în zonă era considerată de guvernul român drept „răul cel mai mic” care – se spera – ar putea să fie folosit ca o „umbrelă” împotriva a două pericole și mai mari: cel sovietic, în primul rând, și cel german, în al doilea rând. În „Însemnările” sale, Carol al II-lea face prima adnotare despre evenimentele din Albania la 4 aprilie 1939.

„Știri îngrijorătoare din Albania, unde se pare că italieni se fac simțiți destul de puternic. Se vede – continua el – că după succesele lui Hitler, Mussolini simte și el nevoia de a dobândi unele”. Plecat a doua zi într-o vizită cu trenul în Ardeal, la întoarcere, în noaptea de 6/7 aprilie, Carol al IIlea, aflat în vagonul regal, este trezit din somn de premierul Armand Călinescu, care îl însoțise în vizita în Ardeal, și este informat de acesta că englezii anunțaseră guvernul român că „italienii au trimis trei crucișătoare în fața porturilor albaneze”, iar ungurii „se lasă din ce în ce mai greu”. Pe loc s-a hotărât ca trupele române să ocupe poziții de acoperire și să se înceapă lucrări în acest sens la graniță. „În general – conchidea Carol al II-lea –, astăseară domină îngrijorarea”.

A doua zi, 7 aprilie, notează încetarea luptelor în Albania și protestul englez la Roma. La 8 aprilie, două însemnări despre Albania. Prima: vizita însărcinatului cu afaceri a.i. al Albaniei la MAS și declarația sa că albanezii sunt hotărâți „să reziste cu îndârjire”. A doua însemnare are semnificația unei aprecieri finale a regelui asupra caracterului evenimentelor din Albania: „Papa a protestat violent pe lângă Mussolini pentru acțiunea, mai bine zis agresiunea, în Albania”. Când, două zile mai târziu, Legația Marii Britanii la București comunica guvernului român „dezinteresul” pentru Marea Adriatică, sentimentul de adâncă solidaritate al regelui Carol al II-lea pentru Albania și regele ei era exprimat prin cuvintele: „Biata Albanie și sărmanul Zogu”.

O ultimă însemnare despre Albania a fost făcută marți, 11 aprilie: „E o zi deprimantă, atmosfera încărcată și nervoasă. Această stare nu e numai aici, dar și în lumea întreagă se vorbește numai de război și afacerea albaneză a pus colac peste pupăză, faptul, puțin elegant în sine, făcut de o țară catolică în ziua de Vinerea Mare și lipsa de reacțiune a tuturor. Găsesc toată această afacere grețoasă. Bietul Zogu, după eforturi într-adevăr lăudabile, cu nevasta bolnavă și cu un copil abia născut, s-a refugiat în Grecia, la Florina”.

Întâlnirea lui Carol al II-lea cu Zogu

Aceasta era atmosfera la București când, în drumul său spre Anglia, regele Zogu a fost primit, neoficial, de Carol al II-lea. Întâlnirea dintre cei doi a avut loc la 3 iulie 1939. „La prânz – nota principele român – îl am pe Zogu al Albaniei și pe regina Geraldina, care, fiind în treacăt prin țară, au cerut să mă vază. Amândoi simpatici, ea frumușică, el deștept. După masă am avut o lungă conversație cu el”.

După însemnările regelui Carol al II-lea, a fost vorba, de fapt, mai mult de un monolog, în timpul căruia regele Zogu i-a dat gazdei o serie de informații și, mai ales, multe sfaturi izvorâte dintr-o experiență personală nefericită. În primul rând, el l-a avertizat pe Carol al II-lea că, întrucât „în Balcani nu este decât un singur om capabil de a stăpâni lucrurile” – acesta era monarhul român –, iar germanii au conștientizat faptul că regele României era „prima piedică în calea lor”, pentru acesta, personal, apărea o „primejdie” asupra căreia Zogu dorea să-l avertizeze. În continuare, acesta avea aceleași cuvinte frumoase despre Turcia („un aliat sigur și sincer” și, „în caz de nevoie”, va fi de partea României), dar critice la adresa Iugoslaviei și rău prevestitoare pentru viitorul acestei țări („Iugoslavii duc o politică ce le va cauza pieirea”; ea a fost inaugurată de Stoiadinovici, „cumpărat de nemți”, susținută de prințul Paul și continuată de „oameni fără răspundere”, precum Avetkovici și Cinkar Markovici).

Regele Zogu îl sfătuia pe Carol al II-lea să caute sprijin la „Mignon” (regina Marioara – n.n.), întrucât „toată țara este în contra politicii care se duce”. Extrem de critice au fost cuvintele regelui Zogu și față de politica Bulgariei (care făcea jocul germanilor și îi ajuta pe aceștia „să pună mâna pe această parte a Europei, ca să aibă puterea de a rezista, căci, altfel, nu pot duce războiul mai mult de un an”). Cu privire la Bulgaria, Zogu i-a dat regelui Carol al II-lea și următoarele sfaturi, notate de acesta astfel: „De Bulgaria să mă feresc ca de dracul. Boris este fals și să nu cedez teritorial nimic lor”.

În ceea ce privește Grecia, regele Zogu a declarat că aceasta nu se poate „mișca” de frica Italiei, deși premierul Metaxa este „sincer”. El a mărturisit în cursul întrevederii că „italienii i-au propus să atace Grecia”. Despre Italia, regele Zogu era convins că „de nevoie face politica Germaniei”, pentru că – conform chiar mărturisirii contelui Ciano – „ea n-are posibilitatea de a se înțelege cu Anglia din cauza Mediteranei”.

Totodată, el a arătat că există în Italia „un grup hotărât antigerman: Balbo, Grandi și Badoglio”. În ceea ce privește Germania, regele Zogu recunoștea că puterea acesteia era „formidabilă”, dar îl sfătuia pe regele Carol să nu aibă încredere în „cuvântul lui Hitler” și să se opună expansionismului german. După întrevederea de la București dintre regele Zogu și Carol al II-lea, soarta familiei regale albaneze a ieșit din sfera de atenție a diplomației românești. Interesul, însă, pentru „problema albaneză” a rămas, în continuare, mereu prezent în toată perioada celui de-al Doilea Război Mondial.