Marile greşeli ale lui Hitler

Autor 68920 vizualizări


Prin surprinzătoarele victorii obţinute în anii dinaintea celui de-al doilea război mondial, Hitler a ajuns să fie considerat, şi să se vadă el însuşi astfel, drept un strateg genial. După remilitarizarea Renaniei din 1936, anexarea Austriei din 1938,   anexarea regiunii sudete din Cehoslovacia în 1939 – acţiuni care nu au atras nicio acţiune punitivă din partea Occidentului – judecata aparent fără de cusur a Fuhrer-ului a hrănit convingerea că Germania avea în frunte un lider providenţial şi invincibil. De fapt, adăugând puterii dictatoriale un caracter instabil predispus la decizii pripite, rezultatul a fost că Hitler a luat hotărâri care, în cele din urmă, s-au dovedit a fi de fapt în favoarea Aliaţilor. Unele decizii ale lui Hitler din momente cheie ale războiului s-au întors împotriva lui şi i-au grăbit sfârşitul.

Declaraţia de război împotriva Statelor Unite

Pe 8 decembrie 1941, preşedintele SUA, F.D. Roosevelt, s-a prezentat în faţa Congresului penru a obţine declararea războiului împotriva Japoniei. Germania nu a fost nici măcar menţionată, căci la momentul respectiv SUA nu aveau niciun motiv oficial de a declara război lui Hitler. În ciuda faptului că Roosevelt era conştient de faptul că Germania era prima ţară care trebuia învinsă, Congresul american e singurul în măsură să declare război. Spre norocul lui Churchill, care se baza pe intervenţia Americii, la patru zile după atacul de Pearl Harbor, Hitler a declarat război Statelor Unite.

Deşi Germania era, la momentul respectiv, blocată în războiul împotriva englezilor şi al sovieticilor, Hitler nu a ezitat în a deschide conflictul cu o ţară care era capabilă să producă anual mai multă muniţie decât o făcea Germania în 5 ani. Motivul din spatele acestei decizii reprezintă şi azi un mister. Hitler era conştient de potenţialul economic al Americii, chiar scrisese despre asta în Mein Kampf. Totuşi, el nu credea şi în potenţialul militar al americanilor. În plus, se baza pe faptul că un răboi împotriva Japoniei ar fi slăbit puterea americană astfel încât aceasta să nu mai fie o ameninţare pe frontul european.

Dunkerque

În 1940, Hitler avea suficientă putere pentru a câştiga războiul pe frontul din vest şi de a-i elimina nu doar pe francezi, dar şi pe englezi. În mai 1940 au început operaţiunile împotriva Franţei, iar 10 zile mai târziu tancurile germane erau la nici 50 km de Canalul Mânecii. Armata franceză, luată complet prin surprindere, nu a putut face faţa ofensivei.

Pe 23 mai, armata germană era foarte aproape de portul Dunkerque. Capturarea acestui oraş ar fi însemnat blocarea forţelor britanice în Franţa, deci o foarte imporantă victorie împotriva lui Churchill. Comandantul trupelor germane, Walter von Brauchitsch, a ordonat asaltul oraşului, dar Hitler a intervenit şi a anulat ordinul. Indiferent care au fost motivele din spatele acestei decizii, aceasta le-a permis britanicilor să întârească apărarea oraşului şi să retragă trupele. Marina Regală a retras din Franţa peste 300.000 de soldaţi, printre care şi 118.000 de soldaţi francezi, belgieni şi olandezi.

Deschiderea celui de-al doilea front

După ce nu a reuşit să supună Marea Britanie, deci să câştige lupta pe fronul de vest, Hitler s-a lansat într-o nouă şi periculoasă aventură:războiul împotriva Uniunii Sovietice, început în iunie 1941. Cu doar două decenii în urmă Germania purtase un război pe două fronturi şi suportase consecinţele devastatoare, astfel că rămâne o enigmă de ce Hitler a ales să rişte acelaşi demers. Pierderea bătăliei împotriva URSS a fost, la rândul ei, cauzată de alte câteva greşeli fatale.

În primul rând, nu a reuşit să cucereasă Moscova. Liderii militari germani ştiau că esenţa succesului era viteza, astfel că au lansat o ofensivă rapidă. La început, armata germană părea că duce o luptă promiţătoare. A câştigat bătălia de la Smolensk şi au fost luaţi prizonieri peste 200.000 de soldaţi sovietici, iar drumul spre Moscova era liber. Era nevoie doar de o ofensivă la fel de rapidă şi puternică împotriva capitalei.

Mai mult decât un obiectiv strict politic, Moscova era centru de putere al Partidului Comunist, un centru industrial major şi, cel mai important, punctul de legătură a aproape tuturor liniilor feroviare din URSS. Dacă Moscova cădea, sovieticii ar fi fost practic blocaţi din punct de vedere al comunicaţiior. Însă Hitler a schimbat direcţia strategică a trupelor sale. În loc să-şi concentreze forţele asupra Moscovei, la sfârşitul lunii august a ordonat ca o parte a trupelor din est să se concentreze în sud, motivând că resursele naturale ale Ucrainei şi petrolul din Caucaz trebuiau neapărat aduse în posesia Germaniei.

Când drumul spre Moscova a fost reluat pe 2 octombrie, germanii pierduseră o lună preţioasă. Combinaţia dintre rezistenţa aproape încăpăţânată a ruşilor, extinderea exagerată frontului şi vremea potrivnică au făcut ca ţinta armatelor germane să fie pierdută. La sfârşitul lui noiembrie, operaţiunea a fost anulată când avangarda germană era la doar 35 km de Moscova. Două săptămâni mai târziu, ruşii au lansat contraofensiva, şi deşi iarna nu i-a învins pe germani (aşa cum a păţit Napoleon în 1812), trupele lui Hitler au suferit numeroase pierderi, au pierdut definitiv şansa de a ocupa Moscova, iar războiul în est, care ar fi trebuit – credea Hitler – să se termine la fel de repede ca cel împotriva Franţei – s-a prelungit.

Supraevaluarea Stalingradului

Totuşi, germanii nu pierduseră frontal. În primăvara şi vara anului 1942, Wehrmachtul a lansat o nouă ofensivă pentru resursele petroliere din Caucaz. Din nou, o serie de decizii proaste ale lui Hitler au pecetluit armata germană şi a înclinat balanţa războiului împotriva Germaniei.

Hitler s-a lăsat atras într-o bătălie inutilă pntru o ţintă exclusivă politică şi fără importanţă stategică:Stalingrad. În loc să se concentreze pe resursele de petrol, şi-a divizat forţele, trimiţând o parte a trupelor în sud, către Baku, iar cealaltă parte spre Stalingrad. Divizie după divizie a pierit în dezastrul de la Salingrad. Deşi au reuşit să cucerească, cu greu, o bună parte din oraş, contraofensiva sovietică i-a luat prin surprindere, iar trupele germane au fost în cele din urmă încercuite. Armata s-a predat pe 2 februarie, după ce pierduse 750.000 de soldaţi.

Miza de la Kursk

În pofida pierderilor de la Stalingrad, germanii şi-au recuperat o parte din forţe. Pentru a putea negocia, în caz de pierdere a războiului, o pace relativ favorabilă, trebuiau să întârească fortificaţiile şi să organizeze contraofensive în forţă. În schimb, Hitler a rămas fixat pe ideea unei ofensive puternice pe timpul verii îndreptată împotriva oraşului Kursk, unde spera să îi încercuiască pe ruşi sau, cel puţin, să le spargă liniile de apărare pentru a permite continuarea ofensivei în est.

Dacă bătălia de la Stalingrad demonstrase că Hitler nu avea să câştige războiul, bătălia de la Kursk a dovedit că îl va pierde. Conştienţi de pregătirile intense organizate de ruşi în jurul oraşului, mulţi generali germani erau reticenţi cu privire la atac. Totuşi, Hitler – care nici el nu era prea sigur de izbândă – a hotărât să continue.

Timp de 10 zile armata german a înaintat şi, pentru un timp, părea că toate pierderile nu fuseseră în van. Ultima linie sovietică a fost ruptă, dar comandantul rus Georgi Zhukov a introdus în joc trupee de rezervă şi a câştigat bătălia.

Neglijarea Africii

Pe când germanii pierdeau bătălia de la Kursk, forţele Aliate cucereau Sicilia şi plănuiau invazia din Italia. Încă din 1941, comandantul forţelor germane din Nordul Africii, Erwin Rommel, condusese operaţiuni de succes acolo. Deşi Hitler a fost mereu reticent în a trimite trupe suplimentare în Africa, Rommel şi-a făcut o reputaţie din a câştiga bătălii în care era mereu în inferioriate numerică.

Abia după înfrângerea de la El Alamein şi succesul Aliaţilor în vestul Africii de Nord – în noiembrie 1942 – Hitler s-a decis brusc să întârească armata condusă de Rommel. Zecii de mii de soldaţi au fost trimişi în Tunisia, dar decizia a venit prea târzi, după ce toate şansele de victorie dispăruseră. Aproximativ 230.000 de soldaţi ai Axei s-au predat la Tunis în mai 1943, inclusiv legendara Afrika Korps a lui Rommel, veterani de care Germania ar fi avut nevoie în lupta pentru Europa.

La începutul lui 1941, generalii germani şi Hitler ştiau că bătălia pentru Europa Occidentală avea să înceapă curând. Hitler a prezis că Normania avea să fie locul de început al invaziei Aliate, dar nu a acţionat concret în acest sens. Până în ultimul moment, Fuhrerul a bănuit că Normandia era doar planul secundar şi că adevărata ţintă a Aliaţilor ar fi fost regiunea Pas-de-Calais. Trimiterea trupelor în Normandia ar fi făcut ca aliaţii să aibă mult mai mult de suferit, dar din nou Hitler s-a decis prea târziu. Când a ordonat ca frontul din Normania să fie păstrat cu orice cost, nu a făcut altceva decât să-şi slăbească trupele care nu au mai putut ulterior să apere graniţa Germaniei şi să împiedice invazia aliată pe teritoriul german.

Nu în ultimul rând, luarea unor decizii corecte ar fi putut salva Germania de est de anii ocupaţiei sovietice. Până la sfârşitul anului 1944, Aliaţii erau aproape de a invada ţara atât din est, cât şi din vest. Deşi trupele germane erau departe de a fi suficiente pentru a rezista, dacă Hitler ar fi trimis măcar o parte a diviziilor în est, i-ar fi putut bloca pe sovietici până când Aliaţii ar fi ocupat cea mai mare parte a Germaniei. Dar Hitler nu s-a gândit la asta. A lansat o ofensivă într-un punct mai slab al frontului american – în Mţii Ardeni, dar fără rost.

În cele din urmă, e surprinzător faptul că, în ciuda atâtor decizii proaste, Germania a rezistat 6 ani unei coaliţii alcătuite din cele mai puternice ţări din lume. Meritul îl are armata germană, care a dat dovadă de o remarcabilă forţă de recuperare pe tot parcursul războiului. Chiar şi în 1945, armata, deja foarte slăbită, a reuşit să provoace pierderi importante aliaţilor. Dar totul era în zadar – rezistenţa pe câmpul de luptă nu putea depăşi ordinele venite sus. Chiar şi în ultimele momente, Hitler nu a acceptat ca trupele sale să se predea, dând ordin generalilor săi să lupte până la ultimul om.