Autor 10786 vizualizări


Neil Armstrong spunea odată că misterul provoacă mirare, iar din această mirare decurge dorinţa omului de a înţelege. Atracţia faţă de necunoscut, în speţă faţă de imensitatea cosmosului, i-a împins şi pe Armstrong, şi pe alţii, în călătoria spre cunoaştere şi progresul umanităţii. Din nefericire însă, unele dintre programele spaţiale americane şi ruseşti s-au soldat cu eşecuri, ba chiar şi cu dezastre.

Zborul X 15:pe 15 noiembrie 1967, Michael Adams desprinde un mic aparat de zbor experimental, construit pentru cercetarea la mare altitudine, de nava principală, deasupra lacului Delamar din Nevada. Era al şaptelea şi ultimul zbor. Într-o ascensiune în care a atins viteza de 5000 km./h şi altitudinea de 81.000 m., Adams a fost instruit de către echipa de ingineri să facă manevre astfel încât camera de la bord să poată surprinde orizontul. În balansul dus la extrem, aparatul a deviat de la traiectorie cu 15 grade, după care Adams a început să coboare în unghiuri drepte cu aceasta. La altitudinea de 70.000 m. a intrat într-un spin cauzat de escaladarea rapidă a presiunii dinamice. La 36.000 şi-a revenit din spin, dar a intrat în cădere liberă şi s-a dezintegrat. Post mortem i s-au acordat “astronaut wings” întrucât a depăsit înălţimea de 80 km., deci a ajuns în spaţiu după definiţia americană .

Soyuz 33:navele spaţiale Soyuz au fost elaborate în anii ’60 ca parte a programului lunar sovietic, dar în cele din urmă au fost folosite la transportul cosmonauţilor la staţiile de la Mir şi Salyut. Pe 16 octombrie 1976 Soyuz 23 trebuia să-i ducă pe Viaceslav Zudov şi Valeri Rozhdestvenski pe Salyut 5. Lansarea a fost de la început cu probleme, căci autobuzul care mergea la rampă s-a stricat şi apoi, din cauza vântului puternic, nava a fost împinsă în afara traiectoriei. Odată intrată în orbită, Soyuz a încercat să se ataşeze de Salyut, dar programul de debarcare a avut erori şi s-a decis întoarcerea. Soyuz trebuia să aterizeze în Kazahstan, dar tot din cauza vântului a ajuns într-un lac îngheţat. Cosmonauţii s-au folosit de tot echipamentul la îndemână pentru a rezista frigului şi în dimineaţa următoare capsula a fost trasă afară din apă. În mod surprinzător, amândoi au supravieţuit.

Gemini 8:a fost un program conceput pentru a susţine misiunile Apollo. Gemini 8 s-a lansat cu succes pe 16 martie 1966 din Florida, urmând să testeze cuplarea la un vehicul fără echipaj. Programul a avut succes, fiind de altfel prima cuplare reuşită vreodată în spaţiu. În timpul misiunii însă au fost probleme, cele două vehicule poticnindu-se violent şi fortând desprinderea lui Gemini. Odată desprinsă, nava se rostogoleşte în viteză din cauza unei erori de circuit la o elice care nu se mai oprea. Astronauţii au restabilit circuitul şi s-au întors cu bine pe Terra.

Apollo 1:tragedia s-a petrecut pe 27 ianuarie 1967, în timpul unei pregătiri pentru o lansare viitoare, care presupunea repetarea secvenţei de countdown la bordul unui modul prins de o rachetă Saturn nealimentată. Astronauţii Virgil Grissom, Edward White şi Roger Chaffee au început să experimenteze probleme imediat, simţind un miros ciudat. Numărătoarea inversă a fost oprită cât au luat nişte mostre. Problemele tehnice au continuat, culminând cu focul izbucnit în carlingă. Toţi trei au murit asfixiaţi, din cauza unei combinaţii fatale de atmosferă bogată în oxigen, instalaţii şi cabluri prost aranjate şi cantitate mare de combustibil la bord.

Voskhod 2:a rămas în istorie drept prima expediţie în care s-a dus la bun sfârşit o EVA (activitate în afara vehiculului), dar reîntoarcerea a fost aproape un dezastru. Pe 19 martie 1965, Voshkod a pornit de pe cosmodromul din Baikonur avându-i la bord pe Alexei Leonov şi Pavel Beliaev. După tura în spaţiu a lui Leonov, care a durat 12 minute, cosmonauţii s-au pregătit pentru reintrarea în atmosferă, numai că dispozitivul pentru orientare s-a stricat şi au fost nevoiti să manevreze vehiculul manual. S-au prăbuşit într-o pădure unde elicopterele nu puteau ateriza. Până la urmă au fost găsiţi vii, dar după o noapte de îngheţ.

Soyuz 1:la 3 luni după întâmplarea cu Apollo 1, colonelul Vladimir Komarov a împărtăşit o soartă similară. La nouă minute după lansare, pe 23 aprilie 1967, Soyuz a dat de probleme serioase. În timpul orbitării un panou solar care alimenta jumătate din vehicul nu se mai deschidea. Komarov a încercat să izbească în lateral pentru a disloca panoul, dar cum nivelul de energie atingea punctul critic, staţia de comandă a decis să trimită în ajutor pe Soyuz 2. Cum un trăsnet a lovit rampa de lansare, planul nu s-a putut aplica. Komarov a reuşit la un moment dat să repună nava manual pe traiectoria corectă, dar nu a desfăşurat corect paraşuta principală, aşa că viteza nu a scăzut. Soyuz s-a prăbuşit în munţii Ural.

Soyuz 18a:lansat pe 4 aprilie 1975 cu echipajul format din Vasili Lazarev şi Oleg Makarov, Soyuz 18a s-a dovedit a fi un alt eşec al programului spaţial rusesc. La numai cinci minute de la lansare, vehiculul a început să piardă din altitudine. Cosmonauţii din nava care atingea un apogeu de forţă g 21, 3 erau în pericol de a-şi pierde cunoştinţa complet. Din fericire, paraşutele s-au lansat corect, dar echipajul a nimerit în munţii siberieni. Capsula a căzut pe o parte şi a alunecat până când paraşutele s-au agăţat de nişte copaci, oprind prăvălirea într-o prăpastie.

Soyuz 11:este vorba despre prima misiune în care s-a realizat o îmbarcare pe o staţie spaţială, Sayut 1, dar şi despre prima şi de altfel singura misiune care s-a sfârşit cu decesul în spaţiul cosmic. După o lansare de succes pe 30 iunie 1971, Georgi Doborvolski, Viktor Patsaev şi Vladislav Volkov au poposit pe Sayut, unde au rămas trei săptămâni pentru a efectua cercetări legate printre altele şi de efectele imponderabilităţii prelungite. După părăsirea orbitei şi intrarea pe traiectoria descendentă, brusc  a explodat o supapă şi oxigenul s-a scurs în spaţiu, lăsându-i pe cosmonauţi pradă depresurizării la altitudine foarte mare. Au murit în mai puţin de un minut, după hemoragie cerebrală şi subcutană, dar ar fi supravieţuit dacă ar fi fost dotaţi cu echipamentele necesare.

Naveta Columbia:pe 16 ianuarie 2003, Columbia s-a înălţat de la centrul spaţial Kennedy, avându-i la bord pe Rick D. Husband, William McCool, Michael P. Anderson, David M. Brown, Kalpana Chawla, Laurel B. Clark şi Ilan Ramon. Aceştia trebuiau să petreacă două săptămâni pe orbită, lucrând practic 24/24. Se ocupau de 80 de experimente ştiinţifice, desfăşurate mai ales în ‘spacehab’, un modul special amenajat în zona de depozitare. Nava şi-a început descinderea pe 1 februarie, iar la 16 minute de la centrul spaţial s-a dezintegrat. Investigaţiile au arătat că gaze fierbinţi pătrunseseră la reintrare în aripa dreaptă a navei ca urmare a impactului cu moloz la lansare.

Naveta Challenger:pe 28 ianuarie 1986, NASA a suferit cel mai mare dezastru al său. Pornind tot de la centrul spaţial Kennedy, echipajul format din Greg Jarvis, Christa McAuliffe, Ronald McNair, Ellison Onizuka, Judith Resnik, Michael J. Smith şi Dick Scobee era cu siguranţă entuziasmat când a început ascensiunea. Dar la doar 72 de secunde de la aceasta, staţia de control a primit ultimul mesaj, după care naveta pur şi simplu a explodat. Pe măsură ce aceasta se descompunea, cabina cu echipajul a continuat ascensiunea, ajungând la 25.000 m. înainte de a cădea. Sursa problemei a fost la un inel O, o garnitură mecanică. Inelul a slăbit rezervorul extern, ceea ce a prăbuşit în cele din urmă naveta. În cel mai înfricoşător scenariu, forţele din timpul dezintegrării probabil nu au fost suficiente pentru a provoca decesul echipajului, care ar fi fost în viaţă până la impactul cu oceanul. Preşedintele Reagan a rostit cuvinte simple dar emoţionante:“Uneori, când vrem să ajungem la stele, mai şi cădem. Dar trebuie să ne ridicăm şi să stăruim în ciuda suferinţei”.