Autor 55056 vizualizări


Între puţinii ofiţeri superiori cărora, pe merit, prinţul/regele Carol al II-lea le-a apreciat şi pus în evidenţă pregătirea şi ţinuta militară impecabilă, creativitatea şi eficienţa în actul de comandă, pe un loc special s-a aflat generalul Paul Teodorescu;un nepreţuit colaborator al lui Carol între 1918 şi 1940. Relaţia dintre cei doi – fie ea şi cu întreruperi – e descrisă cu detalii de către general în paginile intitulate Fapte istorice. Un sfârşit dureros, ataşate la finalul manuscrisului său, Istoria Aeronauticei.

Această ultimă lucrare, încă inedită, a fost donată în anul 1980, împreună cu alte documente şi diverse cărţi, Mănăstirii Dintr-un Lemn, pentru a fi păstrate în camera memorială pe care maicile i-au amenajat-o lui Teodorescu în Palatul Brâncovenesc;aceasta, ca dovadă de recunoştinţă pentru amplele lucrări de modernizare şi înfrumuseţare a sfântului lăcaş, desfăşurate între anii 1938-1940 din iniţiativa şi cu susţinerea directă a generalului. Iată-l, aşadar, pe Carol al II-lea în ochii generalului Paul Teodorescu şi viceversa.

Paul Teodorescu mărturiseşte că l-a văzut pe prinţul moştenitor de aproape în anul 1912, în satul Militari, de lângă Bucureşti, la o aplicaţie executată în teren de Regimentul 6 Vânători, în al cărui efectiv era încadrat şi căpitanul Carol de Hohenzollern. Modul în care acesta a executat ordinele primite de la comandantul său i-a atras – notează Teodorescu – „admiraţia tuturor” şi, din acel moment, „am început să-i cunoaştem calităţile”.

Prima întâlnire şi începutul colaborării s-au realizat cu certitudine – după cum reiese din dosarul personal al generalului Paul Teodorescu – la 1 aprilie 1918, când, având gradul de maior, Teodorescu a fost mutat în Regimentul Vânătorii de Munte pe funcţia de comandant de batalion şi ajutor al locotenentului-colonel Carol, aflat la comanda unităţii. Impresionat de activitatea desfăşurată în regiment de subordonatul său, Carol avea să noteze în foaia calificativă pe anul 1918 din dosarul personal al lui Teodorescu:„Ofiţer foarte distins şi de care n-am avut decât să mă laud în tot timpul cât a servit în regiment. Are o cultură militară foartedezvoltată şi prin intrarea sa în Şcoala Superioară de Război va deveni un ofiţer eminent. Educaţiunea şi pregătirea profesională o are foarte bună. Este ajutat de o creaţie foarte bună şi de o cultură dezvoltată. Serviciul şi l-a îndeplinit cât se poate de bine. A comandat cu mult tact şi energie Batalionul II în tot timpul cât a fost în serviciul de pază al Bucureştilor. Foarte conştiincios şi cinstit mi-a fost de cel mai mare ajutor cât timp a înlocuit pe titularul ca ajutor de corp. E un ofiţer dintre cei mai distinşi. Cu ocazia unui consiliu de onoare şi-a arătat spiritul de echitate şi camaraderie”.

 „Toți tinerii îl imitam”

După studii strălucite la Şcoala Superioară de Război din Bucureşti şi Paris, unde a făcut o impresie deosebită colegilor şi comandanţilor săi francezi, maiorul Paul Teodorescu avea să lucreze din nou sub comanda prinţului moştenitor. La 1 iulie 1923 a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel şi mutat cu acordul lui Carol – care a preluat comanda Inspectoratului General al Aeronauticei, structură creată la 1 aprilie 1923 (din 1932, Secretariat de Stat) – pe funcţia de şef de stat major. Astfel, Paul Teodorescu a redevenit principalul subordonat al lui Carol, de data aceasta în activitatea de organizare a Inspectoratului General al Aerului. Întâlnirile pentru discuţii şi analize cu şefii de birouri aveau loc la reşedinţa prinţului din şoseaua Kiseleff sau la cabinetul pe care îl avea în clădirea fostei Şcoli de Artilerie şi Geniu din Calea Griviţei. Rememorând atmosfera acestor reuniuni, Paul Teodorescu avea să scrie peste ani:„Ne plăceau chestiunile discutate liber, fiecare din noi acceptând toate întrebările puse şi modul cum erau soluţionate. Vederile lui (Carol – n.n.) largi ne atrăgeau, era o adevărată şcoală şi doream să-i cunoaştem calităţile, temperamentul, firea, toţi tinerii îl imitam”.

Când documentele pentru organizarea Inspectoratului General al Aviaţiei şi activitatea pe care urma s-o desfăşoare noua structură i-au fost prezentat pentru aprobare lui Carol, acesta a propus să fie definitivate după ce o delegaţie a Inspectoratului va efectua o vizită de documentare în Italia, Franţa, Marea Britanie, Belgia şi Cehoslovacia, cu scopul de a cunoaşte tehnica de aviaţie, fabrici producătoare de avioane şi doctrina militară în sectorul aeronautic din respectivele ţări. Delegaţia formată din prinţul Carol, general Nicolae Condiescu şi locotenent-colonel Paul Teodorescu a vizitat fabrici, au avut loc întâlniri cu personalităţi din sectorul aviaţiei, discuții la centrele de instrucţie de la Versailles şi Chalot din Franţa, s-au primit materiale documentare, reviste, prospecte, „cele mai utile nouă”, puse la îndemâna uzinelor româneşti la întoarcerea în ţară. Cu rezultate deosebite s-a încheiat vizita la Şcoala de Ingineri în Aeronautică din Franţa, generalul Duval, conducătorul instituţiei, oferind două locuri pentru tineri ofiţeri români doritori să devină ingineri de aviaţie. Ulterior, în această instituţie s-au format 80 de ingineri români.

Călătoria de documentare s-a încheiat cu participarea la Congresul Federaţiei Internaţionale de Aeronautică, ţinut la Paris, sub patronajul primului ministru, respectatul savant Paul Painlevé. Invitat să ia cuvântul la dineul oferit de gazde, Carol a susţinut liber un discurs privind rolul aviaţiei în dezvoltarea relaţiilor dintre popoare şi al României, în special, ca ţară plasată la intersecţia unor importante căi de transport de la nord la sud, de la est la vest (a trasat imaginar traseele, cu mâinile larg deschise spre cer), producând în sală exclamaţii de apreciere, freamăt şi aplauze ritmice. Premierul Painlevé, în cuvântul de răspuns, a evidenţiat în faţa asistenţei aportul României la dezvoltarea aviaţiei.

 Prinţul Carol despre Teodorescu:„La orice moment pot să mă razim complet pe el”

Rezultatele deosebite obţinute de locotenent-colonelul Paul Teodorescu i-au fost apreciate de prinţul Carol în foaia calificativă pe anul 1924:„Din prima zi am putut să constat că nota pe care i-am dat-o pe când comanda un batalion în R.M.V.(Regimentul de Vânători de Munte – n.n.)s-a adeverit. A devenit un ofiţer eminent. Ofiţer de Stat Major de o mare valoare, muncitor exemplar, bun camarad, educaţie militară şi civică perfectă, a fost ajutătorul meu cel mai nepreţuit şi cel mai ideal ce a-şi fi putut visa. Graţie puterii sale de muncă şi adâncii sale priceperi, a putut ca în scurt timp ca şef de Stat Major să-mi organizeze tot serviciul la perfecţie. La orice moment pot să mă razim complet pe el. Într-un cuvânt este un ofiţer desăvârşit din toate punctele de vedere. Împreună cu maiorul Ţupa a scris o lucrare de mare valoare Lupta Diviziei(titlul corect:Divizia. Războiul de mişcare. Teme şi soluţiuni îndouă volume– n.n.), carte care ar trebui să fie nu în bibliotecă, ci pe masa de lucru al cărui ofiţer care doreşte a se instrui. Prin excelență îndeplineşte toate condiţiunile cerute de lege pentru înaintarea excepțională”.

Aceleaşi aprecieri elogioase au fost identificate și într-un carnet de însemnări personale ale prințului, unde Carol a notat câteva consideraţii despre colaboratorul său, incluse în foaia calificativă a locotenent-colonelului Paul (Pavel) Teodorescu pe anul 1925:„A fost foarte bine apreciat de fostul principe moştenitor A.S.R. Principele Carol. Iată nota extrasă din carnetul A.S.R. Principele Carol. «Şef de Stat Major ideal, colaborator fără pereche, n-am avut decât să mă laud de concursul nepreţuit pe care mi l-a dat la orice clipă. Timp de 3 ani de când colaborăm împreună la aceeaşi operă am învăţat să cunosc calităţile acestui eminent ofiţer. Am putut cunoaşte şi aprecia înalta valoare, cu multă judecată, putere de muncă.Fie la pregătire sau la concentrare, organizare, fie la pregătirea instrucţiei, a tinerilor, pe la discuţia cu şefii de corpuri, peste tot aceeaşi râvnă, acelaşi devotament fără preget. Muncitor neobosit a condus la perfecţie serviciul de Stat Major. Merită cu prisosinţă înaintarea excepţională». Inspect. gl. al Aer, gl. Rudeanu”.

 La revenirea în ţară, în 1930, Carol a fost aşteptat de Paul Teodorescu şi Gavrilă Marinescu

După ce Carol a părăsit România, renunţând la statutul de prinţ moştenitor, legăturile sale cu Paul Teodorescu s-au întrerupt probabil până în iunie 1930. Revenit intempestiv în ţară, cu intenţia de a fi proclamat rege, Carol a fost aşteptat pe 7 iunie 1930 la Băneasa de către colonelul Paul Teodorescu, comandant al Regimentului de Gardă „Mihai Viteazul”, cu un detaşament, şi colonelul Gabriel Marinescu, cu o subunitate;aceştia l-au protejat şi l-au însoţit la Cotroceni.

Până în 1932, când colonelul Paul Teodorescu a fost numit ataşat militar în Franţa, fiind acreditat şi în Belgia şi Spania (1932-1936), a participat activ în Statul Major al regelui la „manevrele” (aplicaţiile) anuale organizate toamna. La revenirea în ţară, după perioada petrecută în străinătate, colonelul Teodorescu este numit, la 1 decembrie 1936, la comanda Şcolii Superioare de Război, instituţia unde predase cursuri şi pe care dorea să o reformeze;prioritare erau construcţia unui nou campus şi reorganizarea procesului didactic.

În caietul său de însemnări, regele Carol avea să consemneze atât întâlnirile cu Paul Teodorescu, cât şi problematica abordată. Astfel, la 6 aprilie 1937, regele notase că i-a primit pe Paul Teodorescu şi pe arhitectul Duiliu Marcu, pentru a-i prezenta planurile noilor construcţii ce urmau să fie ridicate pe Dealul Ţăcăliei din Cotroceni, loc ales tot de general. „Proiectul e frumos şi locul ales pentru clădire va dezvolta toată această parte a orașului”, scria Carol.

Inaugurarea campusului Şcolii Superioare de Război, la acea dată cel mai modern din România, a avut loc pe 6 decembrie 1939, în prezenţa lui Carol şi al altor personalităţi:„Localul –consemna Carol– într-adevăr o minune corespunde nevoilor şi unei concepţii moderne, civilizate a ceea ce trebui să fie o astfel de instituţie. Efortul ce l-a făcut Paul Teodorescu este absolut spre toată lauda şi merită mulţumirile cele mai calde din partea tuturor”.

 Ultima întâlnire între Carol şi Teodorescu, în noaptea de 5 spre 6 decembrie 1940

Nemulţumit de supradimensionarea corpului ofiţerilor superiori din armată, Carol a decis că se impunea o reformă. A mizat pe generalii Constantin Ilasievici şi Paul Teodorescu, promovaţi la 4 septembrie 1937 în guvern, la Ministerul Apărării Naţionale, primul titular, iar cel de-al doilea subsecretar de Stat. Numirile au „avut ca scop a îndrepta această stare de lucruri”, a reţinut monarhul în însemnările sale. La 22 septembrie 1937, generalul Teodorescu i-a prezentat regelui situaţia armatei. În aceeaşi zi, Carol scria în jurnal:„cu Teodorescu discutam situaţia Armatei, a cărei stare morală e şi mai proastă decât credeam, lăbărţirea şi necinstea au devenit extreme. Studiem în linii generale marea mişcare care trebuie făcută după manevre, scăderea limitei de vârstă cu 2, 3 ani şi scoaterea la pensie a celor cari au fost menţionaţi de 3 ori bun în grad”.Interese politice, presiuni din interiorul armatei, atacuri la adresa generalului Paul Teodorescu – întrucât, precizează Carol, era cunoscut „ca omul meu de încredere” – au dus însă la retragerea proiectului de lege propus de Ministerul Apărării Naţionale.

Între 1 noiembrie 1937-2 iunie 1940, generalul Paul Teodorescu a fost ministru titular la Ministerul Aerului şi Marinei, perioadă prolifică în dezvoltarea aviației şi marinei, pe parcursul căreia au avut loc multe întâlniri şi discuţii între Carol şi apropiatul său. Ultimele dovezi ale încrederii absolute a monarhului în generalul Paul (Pavel) Teodorescu au avut loc la începutul lunii septembrie 1940, când în țară s-a declanșat criza politică, pe fondul prăbușirii frontierelor României Mari, ca urmare a cedării Basarabiei, a nordului Bucovinei, a unei părți importante a Transilvaniei și a județelor Dorostor și Caliacra.

Carol a dorit să-l promoveze pe generalul Paul Teodorescu ca ministru al Apărării Naţionale după ce Ion Antonescu a depus jurământul ca preşedinte al Consiliului de Miniştri, dar a fost refuzat pe motiv că „unităţile nu-l vor urma”. Ultima întâlnire dintre Carol al II-lea şi generalul Paul Teodorescu s-a produs în fatidica noapte de 5 spre 6 septembrie 1940, când regele a trebuit să răspundă scrisorii generalului Ion Antonescu prin care acesta îi ceruse abdicarea. Carol i-a chemat pentru consultări pe generalii Eduard Ballif, Gheorghe Mihail şi Paul Teodorescu, apreciaţi drept cei mai loiali colaboratori ai săi. Chestionaţi asupra poziţiei pe care ar trebui s-o ia toţi, „sunt de părere că se poate rezista” – aşa după cum a consemnat lapidar regele în fila jurnalului din 5 septembrie 1940.

 Calitățile și defectele lui Carol al II-lea văzute de un fost subordonat

 Din perspectiva trecerii timpului, generalul Paul Teodorescu s-a simţit obligat moral să-şi exprime opiniile despre relațiile avute cu regele Carol al II-lea, să-l apere de acuze pe care le-a considerat nemeritate. A realizat acest lucru în anii ’70 ai secolului XX, în capitolul Fapte istorice trăite. Un sfârşit dureros, menţionat mai sus.

 Teodorescu îi creionează lui Carol un portret favorabil...

Cu rigoarea care l-a caracterizat, Paul Teodorescu şi-a structurat evaluarea personalităţii lui Carol pe două paliere:calităţi şi defecte.La capitolul calităţi, Paul Teodorescu apreciază la Carol comportamentul „blând, stăpânit şi calm” cu soldaţii şi atenţia specială faţă de „cei care pricepeau mai greu”. Era „conştiincios şi ambiţios”, lucra la instrucţie cu gradaţii ore suplimentare. Cu prilejul diverselor discuţii, făcea „o foarte bună figură”, dovedindu-se „inteligent”, interesat şi „aplicat în tehnică, istorie şi filatelie, la care lucra zilnic, îmbogăţindu-şi valoarea colecţiei, preocupat şi iubitor de sport în care vedea mijlocul de formare a unui tineret activ, echilibrat şi sănătos”. Pentru educaţia copiilor şi tinerilor, Carol a creat „Asociaţia Cercetaşilor Români” şi „Straja Ţării” şi s-a preocupat de dezvoltarea Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu. Încadrat cu „directori (şi) profesori emeriţi”, liceul a devenit o „şcoală medie” de pregătire intelectuală pentru tineri selecţionaţi din toate straturile sociale, dintre absolvenţi afirmându-se „figuri excepţionale în toate disciplinele”. Carol a fost animat de „spirit de dreptate şi echitate”, calitate demonstrată, după cum scrie Paul Teodorescu, prin acceptarea includerii în legislaţia referitoare la Aviaţie a unor drepturi pentru fiecare categorie de specialişti, neglijate până atunci.

Referindu-se la unele discuţii pe care le-a avut cu regele Carol al II-lea, „mai delicate, în contradictoriu”, privitoare la viaţa privată a monarhului, Teodorescu afirmă că faţă de el s-a manifestat în „spirit obiectiv, loial”, neîndepărtându-l cum a făcut, spre exemplu, cu profesorul Nae Ionescu. Între alte calităţi remarcate la Carol al II-lea, Paul Teodorescu mai enumeră „spiritul artistic” pe care monarhul şi-l manifesta prin ascultarea cu plăcere a pieselor muzicale. Poseda, de asemenea, „talentul de a vorbi spontan, curgător, selectiv, captivant şi înflăcărat”. Mai mult:regele a fost animat de „spirit economic”, dovedit în aprobarea modificării de contracte pe care le avea statul, fapt care a dus la o economie de peste 2, 5 milioane lei la buget. Legat de „Timbrul aviaţiei”, introdus pentru a spori fondurile destinate Aviaţiei, care a dat naştere în epocă la bănuieli de corupţie din partea Casei Regale, Paul Teodorescu precizează că fondul „era administrat de Ministerul de Finanţe”. Acuzaţie oficială n-a existat împotriva monarhului, „mișeleasca calomnie” (sic) fusese, probabil, lansată de un nemulțumit ce fuse îndepărtat din comitetul de administraţie a fondului şi pierduse, astfel, un salariu lunar de 200.000 lei.

Spirit militar” a avut Carol şi l-a manifestat în organizarea armatei, în măsurile luate pentru pregătirea comandamentelor superioare. Legat de această calitate, Paul Teodorescu susţine că regele a probat şi „spirit organizatoric” prin înfiinţarea unei „şcoli” teoretice de pregătire a „înaltului comandament” pentru generali şi colonei şi o „şcoală practică” prin manevrele regale ce se desfăşurau anual, toamna, unde participau trupe din toate categoriile de forţe ale armatei. Aplicaţiile se încheiau cu „critica generală” pe care Carol „o ţinea personal, scoţând în evidenţă învăţămintele de reamintit în anul viitor”. Generalul Teodorescu concluzionează că victoriile obţinute de armata română în Campania din Vest în Al Doilea Război Mondial se datoresc„şi fostului rege Carol al II-lea, care, în anii 1936-1940, a pregătit serios Armata de război”.

Vocaţia pentru „cariera armelor” şi-a dezvoltat-o urmând cursurile Şcolii Militare de la Postdam. A studiat istoria cu N. Iorga şi geografia cu S. Mehedinţi, iar prin studiu individual a parcurs lucrări de istorie militară, tactică şi strategie. Deşi de sorginte germană, a manifestat „spirit latin”, s-a interesat de Franţa, care, între altele, a sprijinit România şi dezvoltarea fabricii I.A.R. Braşov şi a onorat diferite comenzi de armament, „strecurându-le cu mari greutăţi şi mari sacrificii”, şi a trimis la studii tineri români. În plus, Carol a manifestat „spirit românesc”, şi-a iubit ţara şi nu a vorbit niciodată contra României.

 ...dar insistă şi asupra defectelor monarhului:influenţabil, prost informat, suspicios

Analizând defectele lui Carol, „un om ca toţi oamenii cu calităţi, dar şi cu mari defecte de caracter, temperament, voinţă”, Paul Teodorescu subliniază din capul locului că era „influenţabil”şi, din acest motiv, cădea „victima aşa-zişilor prieteni devotaţi, în realitate interesaţi sau nepregătiţi care i-au deformat realitatea, influenţându-l greşit”. „Slab psiholog”, şi-a apropiat sfetnici „neexperimentaţi, găsindu-se adesea izolat”. A fost „prost inspirat de aşa-zişii bine informaţi, indivizi, în realitate preocupaţi de interese personale”. „Suspicios ca toţi influenţabilii”, lua adesea hotărâri pripite.

Paul Teodorescu accentuează că „unul din multele defecte” a lui Carol, de fapt cel mai grav, cu consecinţe pentru rege, „era patima aprinsă de femeide proastă calitate, care odată căzut în mrejele lor era lipsit de voinţă, devenit hipnotizat, stăpânit de o poftă diabolică, suferind de PRIAPISM – boală erotică cu simptome diferite era o pradă uşoară capricioasei femei(Elena Lupescu, metresa sa – n.n.)pe care el o iubea până la inconştienţă. Această viaţă pătimaşă, cauza greşelilor sale comise, a suprimat, a dezgustat şi nemulţumit poporul care până atunci îl apreciase. Şi astfel, de unde la sosirea sa în ţară, în 1930 a fost primit cu ovaţii, bucurie şi încredere, la plecare în 1940 decorul s-a schimbat fiind înlocuit cu huiduieli şurăietoare şi ameninţări de moarte”.

 Teodorescu:„L-am găsit obosit, nu dormise deloc, era emoţionat”

Comparându-l pe Carol cu personalităţi ale istoriei naţionale, Paul Teodorescu îi găseşte similitudini cu Al.I. Cuza, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare. Dintre străini a avut unele asemănări cu Talleyrand, care „a dus o viaţă particulară detestabilă”, dar mai ales cu Eduard al VII-lea al Marii Britanii, dominat de Wallis Simpson, de două ori divorțată, de origine socială modestă (legătură concretizată printr-o căsătorie morganatică), şi cu Frederic al Prusiei, care a părăsit ţara de două ori, devenind ulterior Frederic cel Mare.

Ultima întrevedere pe care Carol al II-lea a avut-o cu Paul Teodorescu s-a consumat în noaptea de 5 spre 6 septembrie 1940, când a fost invitat împreună cu generalii E. Ballif şi Gheorghe Mihail pentru consultări. Regele i-a primit în biroul său de lucru în ordinea vechimii în grad:Ballif, Mihail şi Teodorescu. Iată cum descrie peste ani Teodorescu întrevederea cu Carol:„Nu-l mai văzusem de o lună. L-am găsit obosit, nu dormise deloc, era emoţionat. Când m-am apropiat să-mi dea mâna mi-a spus:«văd că ţi-a încărunţit părul, e mai bine aşa la un grad mai mare». Apoi mi-a apucat umerii cu mâinile, m-a scuturat puternic şi-am avut impresia c-ar vrea să-mi spună ceva, m-a privit lung fără să-mi spună vreun cuvânt, renunţând parcă la ceea ce a avut să-mi spună. Apoi mi s-a adresat din nou:«eşti la curent cu situaţia, ai auzit ce vrea Antonescu. El e ambiţios ca întotdeauna vrea să ajungă cu orice preţ, acum împins fiind de Hitler. Ce părere ai? Să-mi răspunzi direct, aşa cum te ştiu! – Da, Majestate, răspunsul meu este categoric, nici abdicare, nici părăsirea ţării. Ambele sunt opera legionarilor, pornită de la Hitler prin Antonescu». Acesta a fost conţinutul şi atmosfera istoricei discuții”.

La ieşirea din biroul lui Carol i-a găsit pe ceilalţi doi generali, prieteni, care îl aşteptau. Evident s-a produs un schimb de impresii, ce au dus la concluzia că, „fără a se consulta în prealabil”, toți trei au avut aceeaşi poziţie. Generalul Ballif a relatat că i-a spus revoltat regelui:„«cum, Majestate, ieri arivistul ăsta (aluzie la Antonescu) v-a depus jurământul cu mâna pe cruce şi astăzi va cere abdicarea şi mâine mişelul ce are să vă mai ceară»”.Ballif, „o personalitate cu morală unitară”, şi-a manifestat indignarea, subliniind că abdicarea este„un act de laşitate, mai ales când ţara era în impas periculos. El nu admitea sub nicio formă lipsa de voinţă, pe care o punea pe seama acelei femei nefaste, un spirit demonic”.

În încheierea aprecierilor sale din manuscris, Teodorescu îşi exprimă convingerea că, în străinătate, Carol a regretat greşelile comise.

 Nota autorului:

Studiul de faţă are ca principale surse de documentare:Memoriul(Dosarul personal) al generalului Paul Teodorescu, manuscrisul său inedit, Istoria Aeronauticei, şi Însemnările zilnice. 1937-1951ale regelui Carol al II-lea.