Autor 5457 vizualizări


Regimul comunist din România a avut o mare pasiune pentru istoria națională:a căutat în ea mijloace de legitimare și s-a folosit de ea pentru a trezi naționalismul românilor și a-l confisca în favoarea Partidului. Anii '80, cu precădere, au fost anii în care recursul la istorie era aproape constant, mult mai vizibil decât fusese, spre exemplu, în primii ani ai regimului Ceaușescu. În aproape 25 de ani, interesul regimului pentru istorie a tot crescut și, pe parcurs, s-a manifestat în diverse forme, prima dată prin dorința conducătorului de a avea o istorie oficială a Partidului Comunist Român. Un proiect istoriografic de amploare, care ar fi necesitat munca unui număr mare de istorici, și care ar fi putut servi regimului legitimitatea pe care și-o dorea cu atâta ardoare. Însă această mare istorie a Partidului Comunist Român, pe care liderii și-o imaginau că va ajunge în bibliotecile tuturor românilor, a rămas doar un proiect pe hârtie. De ce? 

Pentru primii ani ai regimului, 1965-1970, s-a vorbit despre un anumit dezinteres oficial pentru istorie și istoriografie. Istoricul Vlad Georgescu susținea că tocmai acest aparent dezinteres le-a permis istoricilor în acea perioadă să abordeze teme noi, moderne, să scrie mai liber sau să plece în străinătate la evenimente internaționale de profil. A fost, într-adevăr, perioada cea mai liberă a istoriografiei comuniste. Dar până unde mergea libertatea aceasta? Lucian Boia, tânăr istoric la vremea respectivă, afirmă că și în domeniul cultural-ideologic, ca și în cel politic, liberalizarea acelor ani a fost doar o iluzie: „lanțul a devenit ceva mai lung, atât de lung încât unii nu l-au mai observat sau nu au mai vrut să-l observe, dar el nu a fost rupt.”

Dacă ne uităm pe documentele oficiale de partid, observăm că așa-zisul dezinteres față de istorie nu a fost total. Prima cerință oficială din partea lui Ceaușescu de rescriere a istoriei – deci de intervenție directă a factorului politic în istoriografie – vine chiar în 1965, anul instalării sale la conducerea partidului. În octombrie 1965, Ceaușescu participă la o consfătuire cu cadrele Institutului de Istorie a Partidului, iar subiectul principal de discuție este elaborarea unei istorii a P.C.R.

Hotărâtă de Congresul al IX-lea al P.C.R., elaborarea istoriei Partidului Comunist Român era considerată o necesitate ideologică, în calitate de „mijloc de educare a membrilor partidului, a tinerei generații, a întregului popor, în spiritul glorioaselor tradiții ale mișcării revoluționare din țara noastră, ale Partidului Comunist Român, conducătorul încercat al luptei pentru libertatea și fericirea poporului”. Chiar istoricii vorbeau despre necesitatea unei asemenea lucrări de căpătâi: Petre Constantinescu-Iași, un istoric apropiat de regim, care a tras numeroase beneficii de pe urma colaborării sale cu comuniștii (membru al Academiei, profesor universitar, director al Institutului „Nicolae Iorga”, Ministru al Cultelor etc.), a declarat la consfătuirea din octombrie că „noi, istoricii care lucrăm la istoria patriei, ne lovim de lipsa tratatului de istorie a partidului”.

Istoria P.C.R. era, așadar, necesară. Pentru această lucrare fundamentală, Ceaușescu face câteva recomandări:

Cea mai importantă este ca istoria partidului să nu fie tratată separat de istoria națională, ci împreună, pentru a sublinia integrarea mișcării muncitorești în societate și rolul esențial al clasei muncitoare. Prin urmare, acesta va fi primul pas al viitoarei tendințe de a uni forțat istoria partidului de istoria României. Se va ajunge chiar la situația absurdă ca, în multe cărți și manuale de istorie contemporană, istoria Partidului și a acțiunilor sale să acapareze aproape complet istoria perioadei interbelice, dând impresia că, în acei ani, Partidul ar fi avut o activitate foarte bogată și că România ar fi cunoscut o mișcare revoluționară de proporții

O altă recomandare, inedită de data aceasta, era ca istoricii să nu ignore perioada regatului; ei trebuiau, dimpotrivă, să vorbească despre existența celor patru regi. Evident, asta era o tactică de a sublinia caracterul înapoiat al vechiului regim și necesitatea schimbării revoluționare, dar ideea merită observată, în condițiile în care, timp de mulți ani, cărțile de istorie abia dacă menționau istoria României monarhice. De fapt, nici în următorul deceniu, cărțile de istorie de mare tiraj nu prea au abordat problema monarhiei; abia în anii '80, subiectul își face apariția și în volumele mai populare de istorie. 

Mai mult, în discursul său, Ceaușescu respinge teza potrivit căreia România de la sfârșitul Primului Război Mondial era o țară imperialistă (teza anilor '50), el vorbind despre idealul statului național unitar, idee tabu până în acel moment, dar preluată recent de regim în lumina evoluției relațiilor cu Uniunea Sovietică. 

În fine, Ceaușescu face o ultimă recomandare privind elaborarea unei istorii corecte, științifice, „care să prezinte lucrurile așa cum sunt”; era prima oară, dar nu și ultima, când liderul comunist vorbea despre necesitatea unei istorii nealterate, nedeformate, însă asta după modul în care comunismul înțelegea conceptul de adevăr istoric.

Marea sinteză de istorie a Partidului Comunist Român a avut aceeași soartă ca cea a tratatului de istorie a românilor (din anii '60, rămas neterminat):ea nu a fost niciodată realizată. Motivul? Istoricii însărcinați cu redacatarea ei nu au putut să respecte indicația de bază a conducerii politice, anume de a trata istoria mișcării muncitorești împreună cu istoria națională, pentru a arăta legătura strânsă dintre ele. Chiar și dispuși să fabrice un discurs istoric fals, istoricii n-aveau cum să meargă atât de departe:ei nu aveau nici cea mai mică dovadă pe care să-și susțină afirmațiile. Așadar, pornind de la o ipoteză falsă, aceea că mișcarea muncitorească a jucat un rol esențial în istoria României și că Partidul Comunist a fost, încă de la înființare, un actor politic important, lucrarea nu a putut fi elaborată nici până la sfârșitul anilor '80. 

Foto: Al IX-lea Congres al P.C.R. – aspect de la tribuna oficială. (iulie 1965),  Fototeca online a comunismului românesc, Cota:79/1965