Marea foamete din Ucraina (1932-1933): genocid împotriva propriului popor

Concomitent cu dobândirea autorităţii absolute (în anul 1929) în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, Stalin s-a simţit liber să acţioneze conform viziunilor sale politice. În acest sens, construirea socialismuluişi politica economică a statului sovietic se aflau într-o indisolubilă relaţie de interdependenţă. Noua Politică Economică, instituită în URSS în anul 1921, constituia un pas înapoi de la drumul spre socialism, conform ideologieişi programului politic al PCUS. Politica economică a lui Stalin avea ca scop esenţial modernizarea Uniunii Sovietice, mijloacele pentru acest deziderat fiind colectivizareaşi industrializarea[1].

Criza colectărilor din iarna anilor 1927-1928 (criză care, din câte se pare, s-a datorat directivelor liderilor comunişti de a reduce preţurile alimentelor, în mod arbitrar, cu 20%[2]) a avut un rol crucial în întorsătura luată de evenimente. Stalin a tras o serie de concluzii privitoare la necesitatea de a înfiinţa „bastioane ale socialismului” la sate – colhozuri şi sovhozuri uriaşe – de a colectiviza agricultura pentru a putea controla direct producţia agricolă şi pe producători, fără să mai fie nevoie de legile pieţei[3]. Ţăranii trebuiau „să înveţe” cuvântul „al nostru” în locul cuvântului „al meu”, atât de drag inimii sătenilor[4].

Încă din momentul preluării puterii, bolşevicii au urmărit lichidarea chiaburilor, această clasă fiind considerată o piedică în calea regimului sovietic. După ce obţinuse victoria deplină în cadrul Partidului, se părea că Stalin a găsit momentul propice pentru a suprima această categorie de populaţie. În acest sens, cu ocazia sărbătoririi a 12 ani de la Revoluţia din Octombrie, Stalin a publicat un articol intitulat Anul Marii Cotituri, în care era formulată sarcina primordială a politicii sale „lichidarea chiaburimii ca clasă”[5], respingând ideea de a permite unei părţi a chiaburimii să intre în colhozuri, aşa cum sugerase Biroul Politic.

Deşi s-a dovedit un proces lent, în iunie 1929, un milion de gospodării din URSS intraseră în colhozuri;până în ianuarie 1930, cifra ajunsese la 4.4 milioane, iar în luna martie a aceluiaşi an s-a ajuns la 14.2 milioane[6]. Aceste statistici susţineau faptul că statul obţinuse o victorie împotriva ţărănimii, însă începutul anului 1930 (moment în care Stalin anunţă sistarea colectivizării forţate), va arăta adevărata dorinţă a poporului. În numai câteva săptămâni, în perioada martie-aprilie 1930, procentul a scăzut vertiginos, de la 50.3% la 23% şi a continuat să scadă până în toamna acelui an, ceea ce a dus la părăsirea fermelor colective de către aproximativ 9 milioane de gospodării[7].

În paralel cu politica de colectivizare, Kremlinul a iniţiat o campanie generală îndreptată împotriva a tot ceea ce putea identifica Ucraina ca şi naţiune distinctă[8]. Atacul generalizat asupra ţărănimii a fost precedat de atacul împotriva intelectualităţii acestei provincii. Stalin a înţeles că esenţa naţionalităţii ucrainene consta în intelectualitatea care o potenţa, drept pentru care lovirea naţiunii prin înlăturarea purtătorilor de cuvânt era necesară[9] pentru a contribui la înfrângerea ţărănimii (cca 5.000 de intelectuali din Ucraina au căzut pradă epurărilor din anii `30[10]) . Liderul statului sovietic a conştientizat că această formă de teroare putea aduce ţara într-o stare de totală supunere, ideile lui despre legătura dintre naţionalitate şi ţărănime fiind clar expuse:

Problema naţionalităţii este, în însăşi esenţa ei, o problemă a ţărănimii. De fapt, unul dintre scopurile colectivizării în Ucraina fusese declarat în mod oficial ca fiind acela al distrugerii bazei sociale a naţionalismului ucrainean – proprietatea individuală asupra pământului.[11]

Culacii erau blamaţi ca purtători ai ideilor naţionaliste, iar naţionaliştii ca susţinători ai atitudinii culacilor, prin urmare, ţăranul ucrainean era considerat un obstacol în calea regimului, indiferent de categoria din care era socotit ca făcând parte. Rezistenţa faţă de colectivizare a fost mereu socotită mai puternică în Ucraina decât în Rusia propriu-zisă. „Ucrainofobia” lui Stalin poate fi pusă (şi) pe seama rezistenţei la rechiziţionări a ucrainenilor în timpul Războiului Civil, dovadă fiind perfecta suprapunere a zonelor unde ţărănimea s-a împotrivit rechiziţionărilor dintre anii 1918-1921 şi colectivizării din 1929-1930 cu zonele afectate cel mai puternic de foamete[12]. Fără îndoială că Stalin a căutat să facă din naţionalismul rusesc[13] principalul bastion psihologic al regimului sovietic şi al puterii sale personale. De altfel, tot ce părea a avea caracter naţionalist sau solicitare de autonomie venite din partea celorlalte naţionalităţi din URSS era nimicit de el şi de subalternii săi încă dinainte de anul 1930[14].

Pentru continuare, click aici

[1]Michael Lynch, Stalinşi Hruşciov:URSS, 1924-1964, Editura ALL, Bucureşti, 1994, p. 43.

[2] Miron Dolot, Executaţi prin înfometare:holocaustul ascuns, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2011, p. 8.

[3] Stephane Courtois et alii, Cartea neagră a comunismului:Crime, teroare, represiune, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 136.

[4] Edvard Radvinsky, Stalin, Editura Aquila `93, Oradea, 2003, p. 281.

[5] Stephane Courtois et alii, op. cit., p. 138.

[6] Robert Conquest, Recolta durerii. Colectivizarea sovietică şi teroarea prin foamete, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 172.

[7] Ibidem, p. 180.

[8] Miron Dolot, op. cit., p. 16.

[9] Robert Conquest, op. cit., p. 233.

[10] Stephane Courtois (coord.), Dicţionarul comunismului, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 274.

[11] Robert Conquest, op. cit., p. 233.