Marea Foamete din Irlanda
Marea Foamete din Irlanda a început ca o catastrofă naturală de proporții foarte mari, dar efectele sale au atins cote încă și mai mari din cauza acțiunilor – sau lipsei de acțiune – a guvernului liberal condus de Lord John Russell (1846-1852).
Cele mai credibile statistici spun că aproximativ un milion de oameni ar fi murit de foame și din cauza bolilor în Irlanda la sfârșitul anilor 1840, între 1846 și 1850. Tot în acei ani (1845-1855), circa două milioane de irlandezi au părăsit țara pentru o viață mai bună, cei mai mulți traversând oceanul către America.
În lumea contemporană, în general foametea afectează doar o mică parte a populației unei țări sau a unei regiuni și doar pentru un anotimp sau două. Însă în cazul marii foamete irlandeze de la sfârșitul anilor 1840, distrugerea succesivă a recoltelor de cartofi a făcut ca 1/3 din populația țării să nu aibă alimente suficiente 4-5 ani la rând.
O foamete artificială?
Naționaliștii irlandezi consideră că foametea de la mijlocul secolului al XIX-lea a fost una artificială, creată intenționat de englezi. Lucrurile nu stau însă chiar așa – cel puțin nu au stat așa la început. Lipsa de alimente care începe în 1846 a fost reală;în acel an, și în anii următori, recoltele agricole – de pe urmă cărora supraviețuia aproximativ 60 % din populație – au fost distruse. Pierderea recoltelor de cartofi a avut efecte neprevăzute, iar lipsurile nu ar fi putut fi acoperite nici dacă s-ar fi sistat exporturile de grâu. De fapt, în acea perioadă, Irlanda importa mai multe grâne decât exporta, aproape de trei ori mai multe. Cel puțin după 1847, existau suficiente alimente în Irlanda cât pentru a preveni înfometarea populației, însă acestea nu au fost distribuite corespunzător pe tot cuprinsul teritoriului.
Astfel, se poate vorbi de o foamete artificială a cărei dezvoltare a fost permisă de autorități. În plus, guvernul britanic nu a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a diminua pe cât posibil efectele enormelor lipsuri alimentare din 1846-1847. În zilele noastre, distribuirea alimentelor către zonele afectate de foamete este împiedicată de situații speciale precum război sau brigandaj, lipsa rețelelor de comunicare sau existența unor structuri administrative slab pregătite sau corupte. Însă nici unul dintre aceste exemple nu este valabil pentru Irlanda anilor 1840:nu existau conflicte militare deschise, sistemul de comunicații (drumuri și canale) fusese modernizat în ultimele decenii, iar statul victorian beneficia de o birocrație bine pusă la punct. În plus, Irlanda nu era o regiune izolată:era în imediata apropiere a celei mai bogate națiuni din lume. În lumina acestor fapte, e logic să ne punem următoarea întrebare:de ce nu a fost posibilă rezolvarea eficientă a problemelor cauzate de distrugerea recoltelor de cartofi?
În zilele noastre, țările dezvoltate și organizațiile internaționale acordă ajutoruri financiare și materiale substanțiale regiunilor afectate de foamete (care nu sunt însă suficiente), și o fac din convingeri umanitare, dar și din interese personale (la nivel simbolic sau al imaginii). Dar lumea de la mijlocul secolului al XIX-lea nu cunoaștea această ideologie a ajutorului umanitar, iar elitele politice și clasele mijlocii se opuneau acordării ajutoarelor masive altor țări/regiuni.
Ce măsuri ar fi trebuit să ia guvernul britanic
La momentul respectiv, guvernul britanic ar fi putut – și ar fi trebuit – să ia mai multe măsuri pentru prevenirea unei catastrofe. În primul rând, ar fi putut interzice exportul de grâne din Irlanda, mai ales pentru iarna din 1846-1847 și primăvara următoare, când existau prea puține alimente în țară, iar grânele din străinătate nu ajunseseră încă în porturile irlandeze. Odată ce fuseseră importate suficiente alimente – să spunem, de la mijlocul lui 1848, guvernul ar fi trebuit să ia măsurile necesare pentru a se asigura că acestea erau distribuite în primul rând către zonele cele mai grav afectate de foamete.
Guvernul britanic a pus la punct o rețea de cantine în care mâncarea era oferită gratuit;acestea au funcționat însă doar între martie și septembrie 1847. Programul a fost eficient și nici nu a presupus cheltuieli foarte mari:în iulie 1847, circa trei milioane de oameni primeau mâncare zilnic la aceste cantine. Cu toate acestea, programul a fost oprit după doar șase luni, în ciuda faptului că în acel an recoltele nu s-au îmbunătățit deloc.
Evoluția demografică a Irlandei 1841-1851
De asemenea, salariile pe care guvernul le-a oferit muncitorilor de pe șantierele publice în iarna din 186-1847 erau prea mici pentru ca oamenii să-și permită să cumpere suficiente alimente în condițiile în care prețurile crescuseră foarte mult. În plus, guvernul ar fi trebuit să facă ceva pentru a limita evacuările în mase organizate de proprietarii de pământ sau fabrici:aceștia i-au gonit de pe proprietățile lor pe fermierii și muncitorii săraci. Se pare că aproape 500.000 de oameni ar fi fost dați afară din casele lor între 1846 și 1854. În aceste condiții, pentru cei care doreau să plece peste ocean, guvernul ar fi putut să ia măsuri pentru a facilita emigrarea.
Nu în ultimul rând, guvernul britanic ar fi trebuit să fie dispus să trateze foametea din Irlanda ca o prioritate a administrației imperiale și să suporte costurile tuturor ajutoarelor ce ar fi fost necesare. În schimb, după puținele măsuri luate 1846-1847, englezii au lăsat practic Irlanda să se descurce prin mijloacele proprii.
Ideologia i-a împiedicat pe englezi să ia măsuri
De ce? Ideologiile vremii ar putea fi considerate responsabile:în primul rând, doctrina economică a laissez-faire-ului, din cauza căreia oprirea exporturilor de grâne din Irlanda – un amestec direct al statului în economie – părea inacceptabilă cabinetului de la Londra. Apoi, ideea de a se ocupa direct de hrănirea populației Irlandei era în contradicție cu toate noțiunile britanicilor despre cum ar trebui să funcționeze un guvern și o societate. De aceea, guvernul nu a luat măsuri nici pentru facilitarea emigrației;la urma urmei, de ce să cheltuiască bani pentru a accelera un proces care oricum se derula de la sine?
În al doilea rând, istoricii au atras atenția asupra rolului jucat de așa-zisul providențialism al englezilor protestanți. Aceștia considerau că foametea nu era altceva decât un act al providenței menit să demonstreze lipsurile regimului agrar irlandez care, în opinia britanicilor, era ineficient și abuziv. Și pentru că era un act al Providenței, nu se putea interveni! Unul din promotorii cei mai vizibili ai acestei perspective providențialiste a fost Sir Charles Trevelyan, chiar responsabilul cu administrarea programelor de ajutorare a irlandezilor. Într-o carte intitulată Criza irlandeză, publicată în 1848, el scria că foametea era o „lovitură directă” din partea Divinității, remediul brutal, dar eficient, prin care situația Irlandei se va schimba. Acest mod de a privi lucrurile era des întâlnit în rândurile elitei britanice, iar Trevelyan a avut un rol important în convingerea miniștrilor să nu ia măsuri pentru a împiedica evacuările în masă (care urmau să aibă ca efect restructurarea radicală a societății rurale irlandeze după modelul dorit de politicienii britanici).
În al treilea rând, un rol deloc de neglijat l-au jucat și prejudecățile pe care englezii le aveau față de irlandezii catolici. Mulți credeau că lipsurile fundamentale ale irlandezilor nu erau de ordin financiar/material, ci de ordin moral. Astfel, englezii identificau numeroase defecte în „caracterul național” al irlandezilor – de la violență și mizerie, la lene și lipsa dorinței de a se susține singuri. Astfel, irlandezii trebuiau să fie învățați să se descurce singuri și să nu mai depindă de guvernul britanic.
Aceste prejudicii au făcut ca englezii să vadă în irlandezii catolici ființe umane inferioare. Din această cauză, britanicii n-au depus eforturile necesare pentru prevenirea catastrofei din Irlanda, iar simpatia opiniei publice – care i-ar fi putut mobiliza pe politicieni – nu a avut forța necesară pentru a schimba ceva.
Foametea poate fi aproape întotdeauna prevenită, însă doar dacă guvernul are voința necesară pentru o preveni. În cazul guvernului britanic, această voință politică a lipsit. S-a întâmplat în Irlanda, la sfârșitul anilor '40, și avea să se întâmple un secol mai târziu, în India. Dincolo de lipsurile alimentare cauzate de factori externi, catastrofa s-a născut și din cauza faptului că elita politică, dar și mare parte a societății britanice, îi percepea pe cei afectați ca fiind inferiori din punct de vedere social și cultural, iar astfel tragedia acestora nu a fost înțeleasă corect și nu a fost considerată a fi o problemă de stat.
