Autor 2358 vizualizări


 Orice om care a trecut prin şcoală a auzit despre acest dezastru economic şi acum spaţiul virtual abundă de descrieri în culori cât mai sumbre. Orice problemă gravă la nivel de planetă este prezentată ca posibilă sursă pentru o recesiune, mai gravă decât cea începută în 1929. Se spune pe pagina dedicată prăbuşirii economice într-o mare enciclopedie din mediul virtual că oraşele au fost grav afectate, mai ales cele ce depindeau de industria grea, şi activitatea în construcţii a fost practic oprită. Oare să fie corectă imaginea? Nici pe departe. Afacerile mergeau din plin, dar specialiştii, apoi şi jurnaliştii, sunt obsedaţi numai de ceea ce este considerat de groază şi de lipsuri.  

 Dacă aprofundăm puţin mai mult informaţiile publicate, constatăm cu uimire şi groază că guvernele făceau ceva eforturi pentru dezvoltarea mediului de afaceri. Se ştie că vapoarele sunt maşini scumpe, acela mai costisitoare fiind cele militare. România a reuşit cu greu să facă rost de patru nave din categoria distrugător în toată perioada interbelică. Oare ce făceau marile puteri? Marea Britanie era stăpâna mărilor şi trebuia să se menţină la acest nivel. Numai în perioada 1928 - 1931 au fost livrate 20 de distrugătoare din clasele A şi B. Au urmat în intervalul 1930 – 1934 alte 14 unităţi din clasele C şi D. Cum alfabetul are destule litere, s-a trecut la flotilele din seriile E şi F începând din anul 1933. Şantierele navale erau pur şi simplu încântate pentru cele 18 distrugătoare comandate. Puterea de foc a noilor nave nu se putea compara cu ceea ce exista în prima conflagraţie mondială. Erau montate la bord patru sau cinci tunuri de calibrul 120 mm, superioare net celor cu calibrul în jur de 100.

 Se poate spune că totuşi distrugătoarele britanice sunt vapoare mici şi nu afectează relaţiile economice la scară planetară. Toate marile puteri erau prinse în febra construcţiilor navale şi exploatau orice fisură a Tratatului de la Washington din 1922 pentru a obţine un mic avantaj în competiţia pentru hegemonie mondială. Mănuşa fusese aruncată de către Japonia, cea care a pus în şantier distrugătoarele din Clasa Fubuki, primul având chila pusă începând cu data de 19 iunie 1926. Erau 24 de unităţi produse până în 1933, dar au provocat un şoc la nivel planetar prin faptul că erau dotate cu câte şase tunuri de calibrul 127 mm. Superioritatea era amplificată prin utilizarea unor torpile de calibrul 610 mm. Au fost urmate de alte şase unităţi din Clasa Hatsuharu, dotate cu câte cinci tunuri principale.

 Nici Italia nu putea să lipsească din competiţia navală, pretenţiile asupra Mării Mediterane ale conducerii de la Roma fiind cunoscute la nivel internaţional. Clasa Navigatori era formată din 12 unităţi şi au fost comisionate în anii 1929 – 1931. Erau distrugătoare puternice, înzestrate cu câte şase tunuri de calibrul 120 mm, dar se simţea nevoia şi de vapoare mai uşoare pentru escortarea unor vase comerciale. Au apărut cele patru nave din Clasa Freccia şi apoi alte patru din Clasa Folgore, dotarea artileristică fiind redusă la patru piese principale la fiecare navă.

 Construcţiile navale din Italia aveau imediat un ecou şocant la Paris, conducerea Franţei fiind îngrijorată de apariţia unui centru regional de putere cu pretenţii mai mult sau mai puţin voalate la adresa Tunisiei şi a insulei Corsica. Se spune prin diferite tomuri că fenomenul de recesiune economică a început încă din 1928, dar valul ucigător a plecat din SUA după prăbuşirea afacerilor de pe Wall Street în toamna anului 1929. Se părea că în Hexagon există o lume prosperă, că totul este roz şi se poate asambla tehnică militară din belşug. Cum Roma miza pe forţa tunurilor de calibrul 120 mm, proiectanţii francezi erau obligaţi să găsească o soluţie pentru mărirea puterii de foc. Au fost concepute piesele de calibrul 138 mm şi astfel distrugătoarele lider erau echivalente cu un crucişător uşor. Au fost asamblate începând din 1928 şase unităţi din clasa Guépard, fiecare fiind dotată cu câte cinci guri principale de foc. Cum împărăţia apelor este vastă şi orice maşină are nevoie de ceva reparaţii, se impunea lansarea de noi comenzi şi a urmat o nouă serie de şase unităţi, Clasa Aigle. Erau destul de asemănătoare cu precedentele, dar ascundeau două mici secrete: grupul energetic permitea o viteză superioară şi tunul de 138,6 mm era reproiectat şi avea o cadenţă sporită. Au fost finisate până în 1934 şi erau un model de forţă artileristică. Şantierele navale au terminat până în acelaşi an şi cele şase unităţi ale clasei Vauquelin, dotate tot cu acelaşi armament principal. Erau mai bine proiectate pentru a creşte stabilitatea în timpul deplasărilor în ape agitate, vapoarele de viteză având în epocă mari probleme din cauza valurilor puternice. Cum Italia tot asambla crucişătoare uşoare, proiectanţii francezi au schiţat pe hârtie o bijuterie tehnică. Cele şase nave din Clasa Le Fantasque au fost construite în perioada 1931 – 1936 şi aveau aceeaşi dotare artileristică. O altă caracteristică impresiona însă: viteza. Nava Le Terrible a reuşit să atingă 83,5 km/h în timpul testelor, ceea ce o făcea deosebit de periculoasă în cazul atacurilor prin surprindere cu torpile. Consumul de combustibil era ridicat în astfel de situaţii şi rezervoarele puteau să primească 640 t la un plin.

 Dacă astăzi specialiştii în studii economice şi în cele istorice plâng de mila afaceriştilor epocii şi de chinurile muncitorilor, producătorii de armament primeau contracte consistente, chiar dacă se putea şi mai bine. Astfel, Italia a livrat Greciei patru distrugătoare similare cu cele din Clasa Freccia în anii 1932 – 1933. Cum banii n-au miros în perioade definite drept de criză, producătorii italieni au avut aprobarea să asambleze patru vapoare definite drept unităţile Claselor Tinaztepe şi Adatepe pentru marina turcă.

 Chiar dacă erau mici în raport cu alte categorii de vapoare de luptă, distrugătoarele n-au fost concepute pentru operaţiuni în preajma bazelor proprii. Rezervoarele de combustibil lichid au fost proiectate pentru primirea a peste 400 t, ceea ce asigura posibilitatea deplasării la distanţe de peste 8.000 km la viteză de croazieră. Tocmai această caracteristică a aruncat lumea industrială în haos. Marinele militare şi cele civile erau clienţii principali pentru companiile producătoare de cărbune şi era nevoie de mult personal pentru extragerea şi manipularea combustibilului solid. Petrolul a devenit sursa de energie avantajoasă prin faptul că se încărca rapid şi în cantităţi mai mari. Bazinele carbonifere, marinele, porturile şi căile ferate au putut scăpa de personalul uman excedentar pentru rentabilizarea afacerilor şi aşa se explică parţial înmulţirea şomerilor şi unele fenomene sociale conexe. Guvernele au fost obligate să dirijize banii din ţară spre companiile producătoare de petrol şi derivate. Astfel, Japonia era dependentă de livrările asigurate de către firme americane şi olandeze. Marea Britanie importa combustibil din zona Golfului Persic, dar banii nu mai ajungeau la minele de cărbune ce asiguraseră cândva gloria „atelierului lumii”. Franţa şi Italia trimiteau sume frumoase către producătorii de ţiţei pentru a umple rezervoarele spaţioase ale maşinilor militare de toate tipurile.

 Construirea unei nave de luptă implică uriaşe cheltuieli cu forţa de muncă înalt calificată, aducerea materialelor de calitate şi cu energia necesară asamblării componentelor metalice. Totuşi, dotarea cu muniţii aduce un adevărat prăpăd financiar pentru bugetele ţărilor cu pretenţii de dominaţie regională sau mondială. Un singur tun francez de calibrul 138,6 mm avea o raţie de 240 de proiectile, ceea ce echivala cu 9,744 tone. Erau necesare 2,9 tone de explozibil pentru a asigura efectul dorit asupra ţintelor protejate de straturi de metal. Şi torpilele au fost modificate radical pentru a creşte forţa de distrugere, navele mici urmând să fie scoase definitiv din uz de o singură lovitură. Dacă aveau în conul de luptă în Primul Război Mondial o încărcătură de 203 kg, varianta de calibrul 610 mm de pe distrugătoarele tip Fubuki ajungea la 375 kg şi fiecare lua la bord 18 încărcături autopropulsate. Marinarii niponi aveau şi avantajul că torpilele se deplasau cu viteză sporită spre ţintă şi aceasta nu mai avea timpul necesar efectuării unor manevre evazive.

 Tradiţionaliştii ţin la teoriile clasice şi poate vor scrie că înarmările navale nu puteau să contribuie la afectarea întregii economii mondiale. Dacă ne gândim că specialiştii au tot felul de grade ştiinţifice, s-ar părea să aibă dreptate. Efectuarea unei simple comparaţii demonstrează amploarea fenomenului de militarizare ce s-a declanşat în perioada interbelică pe fondul luptei pentru pace şi dezarmare. SMS Emden, crucişător uşor german ce s-a afirmat prin războiul de cursă dus în Oceanul Indian, era dotat cu zece tunuri de calibrul 105 mm şi cel mai greu proiectil avea o masă de 17,4 kg. Un distrugător francez avea numai cinci guri de foc principale, dar lansa obuze de 40,6 kg.

 SUA avea în dotare o mulţime de nave din precedentul război şi nu era simţită nevoia unei schimbări radicale în domeniu. Se prefera munca la unităţile principale şi studierea transformărilor din marinele inamice. S-a observat că se fac eforturi deosebite pentru sporirea puterii de lovire a ţintelor plutitoare şi se neglijează pericolul aerian. Clasa Farragut a fost comandată în 1932 cu tunul capabil să satisfacă ambele cerinţe, ceea ce schimba radical concepţia despre distrugătoare. Erau numai opt unităţi, fiecare cu câte cinci arme de calibrul 127 mm, dar au fost urmate de alte serii. S-a scris de multe ori că în 1937 ar fi început o nouă scădere a economiei americane în ciuda politicilor din cadrul New Deal şi numai izbucnirea războiului a salvat lumea afacerilor şi prosperitatea locuitorilor din bastionul democraţiei. Problema este că tocmai transformarea într-un arsenal al drepturilor omului aducea lipsuri serioase. Numai până la Clasa Sims inclusiv au fost asamblate 73 de distrugătoare noi şi performante, mult mai bine proiectate în raport cu cele concepute în deceniul precedent de alte marine de război. Tunurile de calibrul 127 mm au devenit armamentul standard pentru reducerea cheltuielilor şi pentru că erau deosebit de eficiente şi la Clasa Somers erau montate opt piese în patru turele. Preşedintele F. D. Roosevelt a dat de lucru muncitorilor americani şi a accelerat pregătirile de război la nişte valori la care nici măcar Adolf Hitler nu putea să viseze.

 Este clar că bani erau, dar guvernele investeau masiv pentru un nou război. Criza economică este doar consecinţa intensificării politicii de înarmare. Flotele militare s-au schimbat radical la faţă în anii de lipsuri şi se poate spune că atunci s-a făcut un mare salt înainte spre un nou război mondial. Oamenii puteau să mănânce rădăcini şi coajă de copac, dar producţia de armament şi de fabrici întregi pentru viitoarele arme nu merita să fie oprite.

 Mai trebuie să se scrie peste tot că nu s-a construit în perioada definită drept de criză şi lipsuri? Nu cumva supraproducţia ce apare ca ultim termen în definirea fenomenului economic făcea referire la livrările de armament?