Marea Crizǎ Economicǎ sau comorile scufundate ȋn perioada interbelicǎ

Primul Rǎzboi Mondial pǎrea o poveste de groazǎ ce nu mai trebuia sǎ se repete și sǎ rǎmȃnǎ undeva ȋn paginile prǎfuite ale cǎrților de istorie. Uitarea este o caracteristicǎ interesantǎ a omenirii și pofta de viațǎ a fǎcut loc coșmarului militar dupǎ armistițiul din noiembrie 1918. Economia a ȋnceput sǎ duduie și fericirea pǎrea sǎ vinǎ cel puțin ȋn interiorul statelor industrializate. N-a fost sǎ fie și spasmul planetar numit Marea Crizǎ Economicǎ a lovit ca un uragan omenirea și, spun specialiștii, a contribuit ȋn mod decisiv la declanșarea unei noi conflagrații planetare. Se spune cǎ vinovat de apariția recesiunii a fost chiar sistemul de producție de tip capitalist, concurențial, și mulți au privit cu fascinație spre statele totalitare de tip fascist, comunist sau nazist. Datele publicate pas cu pas ȋn zilele noastre aratǎ ȋnsǎ un alt mare vinovat: politicienii. Aceștia erau interesați sǎ dezvolte producția militarǎ și au dirijat fondurile spre fabricile de armament, tradițional cu produse scumpe și inutile pentru prosperitatea maselor.  

 Lecțiile Primului Rǎzboi Mondial n-au fost uitate ușor și eficiența submarinelor germane a atras atenția militarilor din statele dormice sǎ distrugǎ flotele puterilor mai bine ȋnarmate. Chiar și britanicii reușiserǎ succese frumoase ȋmpotriva flotelor germanǎ și otomanǎ ȋn condiții geografice deosebit de dificile. Astfel, Japonia a trecut la producția unor submarine din clasa Kaidai, dar specialiștii vor spune cǎ acestea erau arma sǎracului. Se poate sǎ fie așa ȋn raport cu alte categorii de tehnicǎ de luptǎ, dar acestea aveau rezervoare copioase ce preluau peste 200 t de combustibil lichid. Țara devedea din ce ȋn ce mai dependentǎ de importurile de țiței. Fiecare unitate lua la bord cȃte 16 – 24 de torpile de mare putere, submarinele avȃnd un deplasament de peste 1.300 t. S-a terminat cu jucǎrile din prima conflagrație mondialǎ care aveau și cȃte 200 t. Navele din clasa J aveau un deplasament sporit (cam de trei ȋn raport cu submarinul romȃnesc numit Delfinul), tunuri de calibrul 140 mm și luau la bord 580 t de combustibil pentru misiuni la distanțǎ.

 Toate marile puteri procedau la fel și construiau torpiloare subacvatice cȃt mai mari. Astfel, Franța a pus ȋn șantier crucișǎtorul denumit Surcouf. Era un adevǎrat monstru prin caracteristicile afișate. Era dotat cu o turelǎ ce adǎpostea douǎ tunuri de calibrul 203 mm, arme ce nu existau nici mǎcar ȋn dotarea țǎrilor mici la nivel de nave de suprafațǎ. Trebuia sǎ ducǎ rǎzboiul ȋn cele mai ȋndepǎrtate regiuni ale planetei. O singurǎ unitate era neȋnsemnatǎ ȋn raport cu finanțele unei puteri cu pretenții planetare. Parisul avea ȋn producție și unitǎți din clasa Redoutable. Cum adȃncurile planetei erau generoase prin dimensiuni, muncitorii urmau sǎ asigure o supremație a Hexagonului prin cele 31 de nave construite ȋncepȃnd din anul 1925. Fiecare navǎ avea un deplasament de 1.500 t și era capabilǎ sǎ se deplaseze 18.500 km. Putea sǎ atace țintele cu ajutorul unui tun de calibrul 100 mm și cu 11 tuburi lanstorpile. Erau cam greu de manevrat ȋn apele pline de stȃnci ale Mǎrii Mediterane sau ȋn cele puțin adȃnci ale Mǎrii Nordului, dar Parisul s-a gȃndit la aceastǎ eventualitate. Unitǎțile clasei Diane au fost puse ȋn șantier ȋn anii 1928 – 1929 și au fost finisate ȋn 1932 – 1933. Marina a primit nouǎ submarine cu un deplasament de cȃte 650 t fiecare. Toate au asigurat de lucru muncitorilor din orașul Le Havre. Este interesant cǎ impresionanta flotǎ subacvaticǎ nu prea avea ținte ȋn rȃndurile potențialilor inamici din Europa, ceea ce ȋnseamnǎ cǎ liderii de la Paris se gȃndeau la posibil conflict pentru supremație navalǎ.

 SUA nu putea sǎ rǎmȃnǎ indiferentǎ la pregǎtirile competitorilor ȋn ale luptei pentru putere și comenzile au plecat cǎtre șantierele navale agreate de conducerea de la Washington. Cursa a ȋnceput ȋn 1925 cu USS Argonaut, costul final fiind de 6.150.000 de dolari. Suma pare micǎ astǎzi, dar Romȃnia a oferit monopolul telefoanelor pe ȋntreaga țarǎ pentru opt milioane. A fost cea mai mare navǎ americanǎ pȃnǎ la apariția submarinelor nucleare. USS Nautillus (SS-168) a fost recepționat la 1 iulie 1930 și era un colos cu un deplasament de 2.770 t. Dispunea de douǎ tunuri de calibrul 152 mm și de șase tuburi lansatoare de torpile, capacitatea de transport fiind de 24 de arme. Putea sǎ strǎbatǎ 46.000 km dacǎ lua la bord 691.870 l de combustibil. USS Narwhal completa triada. Se observǎ cǎ nu se punea problema realizǎrii de economii ȋn vreme de crizǎ. Submarinul-crucișǎtor era exagerat de ȋnarmat și USS Dolphin a fost livrat ȋn 1932 cu doar 18 torpile la bord și cu un tun de calibrul 102 mm. USS Cachalot și USS Cattlefish au fost primite ȋn rȃndurile flotei ȋn 1933 și dispuneau de numai 16 torpile la un deplasament de 1.150 t. Tunul de la bord era redus la calibrul 76 mm, amiralii fiind convinși cǎ orice loviturǎ primitǎ de la o navǎ de suprafațǎ distruge caracteristica esențialǎ a unui submarin: capacitatea de scufundare pentru atacuri prin surprindere.

 Marea Britanie avea pretenții cǎ este stǎpȃnǎ peste domeniile lui Neptun și au fost ordonate trei unitǎți din clasa River sau Thames. Aveau un deplasament de 2.200 t și o lungime de 105 m. Erau prea mari și aveau o lentoare la scufundǎrile de urgențǎ, ceea ce ȋnsemna o vulnerabilitate ridicatǎ ȋn cazul apariției aviației. Nici acțiunea ȋn ape puțin adȃnci nu era recomandatǎ pentru astfel de coloși. Clasa Grampus, submarinele avȃnd un deplasament de peste 1.700t, a fost lansatǎ ȋncepȃnd din 1932 și era mai manevrabilǎ. Marea Britanie avea și unitǎți mici pentru acțiunea ȋn zonele costiere sau cu multe insule, clasa S fiind compusǎ din 62 de unitǎți ce au fost asamblate ȋncepȃnd din 1930.

 Uniunea Sovieticǎ nu se putea lǎuda cu un nivel de trai ridicat, dar s-a implicat ȋn cursa morții fǎrǎ sǎ conteze sumele aruncate drept obol lui Ares. S-a ȋnceput ȋn 1927 cu șase unitǎți din clasa Dekabrist pentru antrenarea muncitorilor din șantierele navale. Iosif Stalin nu era adeptul pǎcii și, implicit, al unei producții artizanale. Totul trebuia sǎ fie asamblat ȋn serie mare și au fost realizate pȃnǎ ȋn 1941 25 de unitǎți din clasa Lenineț. Au fost cerute și torpiloare mai mici pentru mǎrile puțin adȃnci și au apǎrut navele clasei Știuca ȋncepȃnd din 1930. Au finisate 86 pȃnǎ ȋn 1941 și șantierele din Leningrad, Gorky, Nikolaev și Vladivostok au fost puse la muncǎ ȋn pur stil stalinist. Au fost lansate ȋn execuție ȋncepȃnd cu 1931 și trei unitǎți de tip crucișǎtor din clasa Pravda, fiecare purtȃnd cȃte douǎ tunuri de calibrul 100 mm. Seria Stalineț a pornit ȋn 1934 ca o variantǎ intermediarǎ ȋntre vasele maritime și cele oceanice, prețul unei astfel de arme fiind evaluat la 12 milioane de ruble. Un tun de calibrul 100 mm era sacrificat, dar stocul de torpile creștea la 12 unitǎți ȋn raport cu cele 10 de pe Pravda. Exista din 1932 și clasa M, unitǎți cu un deplasament de doar 150 – 200 t, utile pentru atacuri prin surprindere ȋn apropierea coastei.

 Guvernele marilor puteri au aruncat banii ȋn apa oceanelor imediat cum s-a ȋncheiat prima conflagrație mondialǎ și nu s-au oprit pȃnǎ cȃnd n-au ȋnceput-o pe cea mai devastatoare ȋn 1939. Au existat mari lipsuri, inclusiv o crizǎ economicǎ devastatoare, dar popoarele trebuie sǎ ȋnțeleagǎ cǎ interesele strategice trec cu mult peste mǎruntele probleme de zi cu zi. Tunurile sunt mai prețioase ca untul ȋn gȃndirea politicienilor de rang ȋnalt. Este interesant cǎ declanșarea cursei ȋnarmǎrilor submarine nu are nici cea mai micǎ legǎturǎ cu Adolf Hitler, jocurile planetare fiind fǎcute ȋnainte de venirea liderului german la putere ȋn 1933.

 Submarinele, definite drept arma sǎracului, erau mașini sensibile, care aveau nevoie de reparații frecvente și cu piese de calitate. Construcția navei Delfinul pentru flota Romȃniei a ȋnceput ȋn 1927 la Fiume, dar abia ȋn 1936 a fost recepționat din cauza diferendelor cu constructorul italian. Multe erori de proiectare și asamblare au generat lucrǎri și conflicte timp de aproape un deceniu, ceea ce a dus la o uzurǎ moralǎ a mașinii de luptǎ fǎrǎ ca aceasta sǎ fie utilizatǎ de cǎtre marinarii romȃni. Echipajele erau formate din profesioniști, ceea ce implica sume frumoase din bugetele statelor. USS Nautillus avea nevoie de 89 de oameni pentru a pleca ȋn misiuni. Se subȋnțelege cǎ torpiloarele subacvatice aveau nevoie de baze terestre pentru pregǎtirea operațiunilor militare sau, ȋn lipsa acestora, erau ȋnsoțite de nave-bazǎ. Submarinul Delfinul putea sǎ aibǎ raza de acțiune sporitǎ prin sprijinul oferit de NMS Constanța, vaporul de suprafațǎ avȃnd piese de schimb, torpile și combustibil ȋn magaziile speciale. A fost finalizat ȋn anul 1931 tot la Fiume.

 Arma de sub valuri necesita oțeluri speciale pentru o carenǎ capabilǎ sǎ suporte presiuni de la adȃncimi cȃt mai mari. Nu este de mirare cǎ metalele necesare aliajelor erau cǎutate și cu deținuții politic. Aluminiul a devenit un metal interesant pentru reducerea masei navelor de luptǎ, dar se obținea greu prin electrolizǎ. Se fǎcea totul pentru industria constructoare de mașini speciale. Chiar dacǎ unele unitǎți au fost asamblate cu ajutorul niturilor, sudura cu ajutorul electricitǎții era idealǎ pentru sporirea rezistenței corpului etanș. Mulți oameni cred cǎ electrificarea s-a fǎcut pentru binele popoarelor, dar nu vor sǎ știe cine absorbea energia la scarǎ mare.

 Se poate afirma cǎ navele speciale de atac subacvatic nu erau suficient de costisitoare pentru a provoca sau mǎcar pentru a agrava fenomenele economice de la nivel planetar. Se poate, dar aceste mașinǎrii ce nu produceau nimic pentru civili provocau o teamǎ profundǎ ȋn rȃndurile amiralilor. Au fost lansate comenzi de vapoare de suprafațǎ cu rol de protecție ȋmpotriva surprizelor din valuri. Marina britanicǎ a comandat ȋncepȃnd din 1929 opt nave tip sloop din clasa Shoreham și apoi alte opt din clasa Grimsby, toate finisate pȃnǎ ȋn 1936. Alte cinci erau asamblate pentru forțele navale australianǎ și indianǎ. Erau concepute sǎ transporte pȃnǎ la 90 de grenade antisubmarine, dar viteza redusǎ nu le recomanda pentru protecția flotelor de luptǎ. Distrugǎtoarele au fost concepute sǎ detecteze și sǎ neutralizeze pericolul din adȃncuri, prețul unor astfel de unitǎți sporind semnificativ ȋn raport cu ceea ce se construise pȃnǎ la ȋncheierea primei conflagrații mondiale. N-au fost uitate nici avioanele și ȋncepea sǎ se dezvolte aviația cu razǎ lungǎ de acțiune. Chiar mai interesante erau dirijabilele impresionante prin dimensiuni și care urmau sǎ devinǎ un fel de portavioane zburǎtoare. Oceanul nu mai trebuia sǎ fie prietenos cu submarinele și ochiul din cer trebuia sǎ fie peste tot.

  Toate flotele se schimbau la fațǎ ȋnainte, ȋn timpul și dupǎ criza economicǎ, dacǎ presupunem cǎ recesiunea a ȋnceput sǎ diminueze dupǎ 1933.