Autor 8920 vizualizări


Opiul face parte din acea categorie de medicamente care pot uşor revendica 3500 de ani de întrebuinţare. Existã numeroase referinţe privitoare la uzul şi abuzul cunoscutului drog, de la remediu pentru colici la anestezic modern. Printre dependenţii de opiu se numãrã persoane din cele mai diverse categorii sociale, de la vagabonzi la împãraţi.

O ipotezã istoricã îi atribuie şi lui Marcus Aurelius acest viciu. Este posibil ca faimosul conducãtor, atât de remarcabil prin realizãrile şi personalitatea sa, sã fi fost şi el un împãtimit? Vom vedea cam ce reiese din scrierile lui Galenus, medicul sãu personal, şi ale unora dintre contemporanii sãi.

Papaver somniferum, macul cu pricina, a fost prezent pe tot parcursul evoluţiei umane. Puternicul drog care se extrage din acesta este la rândul sãu un personaj istoric vechi. Dacã ar fi sã identificãm prima sa folosire, probabil cã ar trebui sã ne întoarcem în timp cu aproximativ 6000 de ani. Nici primul dependent nu se poate dibui, pentru cã documentaţia anticã a fost de obicei realizatã de cãtre cei învãţaţi despre exponenţii claselor de sus, cu alte cuvinte despre segmente de populaţie extrem de restrânse. Dar cel care ne intereseazã pe noi, Marcus Annius Verus, nãscut în 121, întruneşte acest criteriu. De origini nobile, înstãrit şi educat la şcoala filozoficã a stoicismului, el devine împãratul Marcus Aurelius Antoninus. A rãmas cunoscut ca un lider drept, responsabil, capabil sã asigure prosperitatea imperiului. A înfrânt cu succes invaziile barbare de-a lungul frontierelor nordice şi estice, sperând sã extindã imperiul pânã unde se aflã azi polonia. Dincolo de aceste aspecte însã, împãratul era o fire foarte introspectivã şi meditativã. Considera cã a fi împãrat al Romei nu era tocmai o poziţie demnã de a fi râvnitã. Nefericirea pe care o experimenta adesea era cauzatã şi de starea de sãnãtate precarã, precum şi de medicamentaţia care se poate sã-i fi fãcut mai mult rãu decât bine. Medicamentele i le aducea zilnic Galenus, iar conform propriilor scrieri, “sucul de mac” era singurul care îl satisfãcea. Înainte sã-l acuzãm pe împãrat de dependenţã, sã explorãm puţin istoria opiului, ca sã întelegem stadiul cunoştinţelor despre acest drog la momentul respectiv.

Ideogramele sumeriene datate la 4000 a.Hr. înfãţişeazã macul drept plantã a bucuriei, fiind vorba probabil de prima documentare a utilizãrii plantei. În Egipt, în jurul anului 1500 a.Hr. apar pairusurile medicale de la Theba, în care regãsim planta ca remediu împotriva colicilor. În istoria opiului scrisã de J.M. Scott (1969), autorul menţioneazã cã în timpuri mai vechi, problema principalã era înlãturarea durerii, nu a problemei medicale în sine, prin urmare opiul se dovedea eficient. Opiul amelioreazã practic toate simptomele, nu de puţine ori fiind considerat remediu universal.

Popularitatea acestuia a început sã pãleascã în Grecia anticã, prin anul 500 a.Hr. Drogul era rezervat în mare mãsurã elitelor şi totodatã apar voci împotriva sa:drogul este condamnat de cãtre Diagoras din Melos şi nici Hippocrates nu îl susţinea foaret mult. Cu toate acestea, Galenus (130-201) îi reabiliteazã reputaţia. Credea cu tãrie cã opiul vindecã intoxicaţiile, durerile cronice, ameţelile, surzenia, apoplexia, astmul, tusea, disfuncţiile urinale, lepra şi chiar durerile menstruale. Medicul aborda problema cu destul de mult spirit ştiintific, documentând cu grijã prepararea sa în cazul lui Marcus Aurelius. În afara acestuia, Galenus i-a mai avut în grijã şi pe Commodus şi Severus, ultimul cerând acelaşi tratament aplicat lui Marcus Aurelius. Dupã colapsul Imperiului Roman de Apus, arabii au rãspândit opiul în Europa. Spre deosebire de alcool, acesta nu este interzis de Coran şi utilizarea lui pe scarã largã începe cam din anul 1000.

Sã revenim însã la Marcus Aurelius. Informaţii preţioase despre viaţa şi starea sa de sãnãtate avem din douã surse importante:una este chiar Galenus, care îi dedicã pagini bune lui şi pregãtirii de theriaca din suc de mac. Descrierile sale cuprind o parte din credintele vremii, cum ar fi cã doza zilnicã de theriaca avea puterea sã ofere imunitate absolutã împotriva substanţelor toxice, motivul iniţial al consumului de cãtre împãrat. De asemenea, medicul a remarcat instalarea toleranţei odatã cu consumul regulat. Pregãtirea licorii a fost de fapt cea care l-a convins pe împãrat sã îl angajeze pe Galenus ca medicul sãu personal. Asta se întâmpla când Marcus Aurelius conducea o serie de rãzboaie la Dunãre, petrecându-şi mult timp pe câmpul de luptã. Într-una dintre cãlãtoriile sale înapoi la Roma, Galenus i-a explicat conţinutul amestecului numit theriaca, consumând şi el. Amestecul putea conţine şi apã, vin, miere sau scorţişoarã. Theriaca i-a plãcut atât de mult împãratului, încât acesta a dorit sã se prepare imediat o dozã, fãrã a mai recurge la perioada de fermentare, ceea ce ar mai redus puţin din acţiunea ingredientelor. Este posibil ca împãratul sã fi arãtat semne de dependenţã în momentul în care a cerut îndepãrtarea opiului din preparat si a început sã sufere de insomnie cronicã.

Viaţa şi comportamentul lui Marcus Aurelius prezentau într-adevãr simptome de adicţie. Dovada rezidã în cel de-al doilea document informativ, propria sa lucrare, “Cãtre sine”, în care filozofeazã asupra experienţelor şi viziunii sale despre lume. Ce descrie el se aseamnãnã cu relatãri mai recente ale altor dependenţi faimoşi, care de obicei pomenesc stãri de reverie acutã şi percepţii alterate asupra realitãţii. La începutul secolului al XIX-lea, Thomas de Quincey scrie “Confesiunile unui opioman englez”, în care menţioneazã cum era terorizat de propriile vise, somnul îi era bântuit de tot felul de gânduri amestecate, nu mai putea sã raţioneze ca odinioarã şi se simţea într-o permanentã stare de angoasã. Peisajul mental nu este departe de cel al împãratului nostru. În meditaţiile sale vorbeşte despre viaţã ca despre o luptã disperatã sau o moarte zilnicã în abisul populat de bestii. Întâlnim şi referinte la distorsiunea spaţio-temporalã, la o senzaţie de infinit care depãşea experienţa umanã imediatã.

Marcus Aurelius avea vise ciudate, dar şi halucinaţii cu mistreţi şi alte sãlbãticiuni care se luptau în arenã. Un alt opioman notoriu a fost George Crabbe, la finele secolului al XVIII-lea. Şi el era torturat de vise bizare, dar nu putea sã-şi altereze realitatea aşa cum o fãcea Marcus Aurelius:pomeneşte bucuria exacerbatã a luciditãţii şi degradarea la fel de exageratã din timpul somnului, pe care o percepea drept foarte realã. Graniţa dintre visare şi veghe era în ambele cazuri subţire.

Împãratul ajunge sã prefere solitudinea, în care putea explora lumea pe care o încãrca cu valenţe filozofice. Transa şi reveria se puteau instala mai uşor în singurãtate. Alt punct comun cu Quincey mai era şi pãrerea cã opiul ar putea induce o stare superioarã de armonie. Aceastã trãsãturã a opiului de a cauza o ordine ineditã pare sã fi fost pe placul împãratului afundat în stoicism. Deşi existã dovezi solide care sã ne convingã cã acesta a fost într-adevãr un împãtimit al drogului, ar fi nedrept sã spunem cã i-a afectat decisiv existenţa. A dus rãzboaie şi a scris în continuare, a rãmas un om destul de raţional, spre deosebire de cazul nefericitului Samuel Taylor Coleridge, un geniu poetic care s-a stins dupã ani de dependenţã de laudanum.

In sfârşit, ne-ar trebui mult mai multe date ca sã analizãm cum se cuvine anecdota şi sa ajungem la o concluzie clarã. Se pare, conform documenteleor de care dispunem, cã Marcus Aurelius a fost într-adevãr un opioman, dar povestea adicţiei sale şi a efectelor acesteia încã este învãluitã în mister.

Referinţe:

Scott Ainslie, “Emperor Marcus Aurelius and the History of Opiate Addiction”, în “The Proceedings of the 10thAnnual History of Medicine Days”, University of Calgary, 2001.