Manevra de la Flămânda - ofensiva eșuată a armatei române

Autor 3680 vizualizări


Entuziasmul general al intrării României în război la data de 27 august 1916 și trecerea Carpaților au fost urmate rapid de o dezamăgire a populației românești survenită odată cu catastrofa națională reprezentată de înfrângerea de la Turtucaia. În același timp, pe frontul din Transilvania putem constata primele eșecuri ale ofensivei române. La data de 7 septembrie, Marele Cartier General a hotărât să limiteze operațiunile înainte de atingerea liniei Mureșului, fapt ce ar fi reprezentat o restrângere considerabilă a frontului.

În aceste condiții, înlocuirea generalului Mihai Aslan de la conducerea Armatei III, dispusă în sud, cu generalul Alexandru Averescu a fost urmată de o păguboasă schimbare a strategiei în mijlocul războiului. Se urmărea astfel rămânerea pe pozițiile ocupate în defensivă în Transilvania și începerea unei campanii în sud. 

Alexandru Averescu era considerat unul dintre cei mai competenți generali români. Intrase în armată ca soldat în Războiul de Independență (1877-1878), a urmat apoi o evoluție în grad devenind comandant al Școlii Superioare de Război (1894), atașat militar la Berlin (1895-1897), ministru de război (1907-1909) și Șef de Stat Major al armatei. În schimb, se afla în conflict atât cu Brătianu, cât și cu regele Ferdinand încă din timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic. Deși și-ar fi dorit conducerea Marelul Cartier General, a fost numit la începutul războiului comandantul Armatei a II-a. Dezastrul de la Turtucaia a determinat numirea sa la comanda Armatei a III-a, în timp ce Armata a II-a urma a fi condusă de generalul Crăiniceanu. Planul pentru salvarea situației din sud al lui Averescu îl reprezenta o variantă modernă a ceea ce a reprezentat „diversiunea moesică” din timpul Primului Război Dacic (101-102). Se urmărea astfel surprinderea inamicului aflat în plină ofensivă în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, printr-un atac la Dunărea de Jos. Concomitent cu acesta, grupul de armate româno-ruse (în rândul cărora lupta şi o divizie de voluntari sârbi), aflat sub autoritatea generalului rus Andrei Zaioncikovski, urma să realzeze un contraatac pe toată întinderea frontului dobrogean.

Situaţia reprezenta un adevărat „pariu cu vremea”, trecerea Dunării în teritoriul inamic urmând a se desfăşura în plin sezon ploios. În acelaşi timp, schimbarea strategiei în război putea avea consecinţe grave în condiţiile slăbirii frontului din Transilvania cu trei divizii ce urmau a fi trimise în sud. Motivaţia acestei strategii o regăsim în memoriile generalului Averescu publicate după Marele Război:

„În condiţiunile de atunci, nu era atât chestiunea de a restabili situaţia strategică, foarte puţin atinsă de altfel de pierderea Turtucaei, cât de a restabili starea morală. Turtucaia, în afară de pomposul nume de cap de pod, nu reprezenta absolut nici o importanţă strategică. Era un punct înaintat, fără nici o legătură cu interiorul ţării de peste Dunăre. (...) Faptul însă, că am înregistrat o înfrângere în primele zile ale războiului, a zdruncinat situația morală foarte serios. Era prin urmare de cea mai mare importanță a o restabili, redând populației liniștea iar armatei și chiar comandamentului încrederea.”

Grupul de Armate Sud al lui Averescu a devenit cea mai mare unitate pusă sub comanda unui singur ofițer român în timpul Marelui Război. Cele 128 de batalioane ale Armatei din Dobrogea și 58 ale Armatei a III-a de la Dunăre reprezentau aproape jumătate din armata română mobilizată. De partea cealaltă a Dunării se afla o rezistență ușoară formată dintr-un mic număr de trupe, fapt ce a favorizat succesul trupelor române din primele zile ale constituirii și lărgirii unui mic cap de pod. În fața ofensivei românești putea reacționa însă divizia infanterie 217 germană, aflată la 48 de ore de mers cu trenul, după luptele din Macedonia.

Diferența între cele două trupe care a contribuit la eșecul acestei operațiuni a fost făcută însă de marină și aviație. Flota românească a subestimat puterea celei austro-ungare. La nivelul înalt al conducerii flotei de Dunăre, conflictul personal între amiralul Constantin Bălescu și amiralul Nicolae Negrescu a determinat izolarea unei mari părți a flotilei la o distanță apreciabilă de punctul de trecere și o inferioritate numerică în fața celei austro-ungare. În același timp, apărarea aeriană românească era net inferioară. Din cele 14 avioane ce urmau să se întrunească în ziua de 1 octombrie la Mihai Bravu, două avioane Nieuport pilotate de francezi au aterizat forțat pe drum și s-au defectat. Escadrila rusă compusă din cinci aparate a sosit mult mai târziu, iar aparatele române Nieuport și Voisin reprezentau modele mult mai slabe calitativ față de cele germane. Trecerea Dunării, în dreptul satului Flămânda (la jumătatea distanței dintre Oltenița și Giurgiu), fusese puternic pregătită prin mobilizarea de trupe și construirea într-un timp rapid a unei șosele pentru deplasare precum și aducerea unui mare număr de materiale în vederea construirii unui pod. Deși aviația de recunoaștere germană observase mobilizarea de trupe spre sud, generalul Mackensen a considerat eronat că acestea urmează a fi pregătite pentru apărarea capitalei.

Ofensiva generalului Averescu

În noaptea dintre 30 septembrie spre 1 octombrie, ora 3.00, două sute de bărci încărcate cu soldați din regimentele de infanterie 5 Vlașca și 20 Teleorman treceau Dunărea spre malul sudic, sub protecția unui baraj de artilerie îndreptat împotriva satelor bulgărești Riahovo, Babovo și Breaslen. Până la ora 10 dimineața, întregul efectiv al Diviziei 10 infanterie se aflau pe malul bulgăresc. În decursul zilei, încep să treacă și efectivele Diviziei 21 infanterie, concomitent construindu-se un pod ce urma să lege cele două maluri ale Dunării. Spre seară însă, valurile mari și bombardamentul aviației inamice determină o serie de dificultăți pentru construcție, înregistrându-se și un mare număr de victime printre pontonieri. În ciuda acestor dificultăți, la ora 7 seara lucrările se sfârșesc.

O furtună violentă urmată de o ploaie torențială în noaptea următoare a rupt podul în două locuri, însă până a doua zi la orele 6.00, acesta a fost refăcut. Profitând de mărirea debitului Dunării în urma ploilor torențiale, patru vase austro- ungare, inițial șalupele Barsch și Viza, apoi monitoarele Bodrog și Körös pătrund în zona dispozitivului românesc. Barajul de mine proiectate în țară și-a dovedit ineficiența, majoritatea nu a explodat, ba mai mult unele au ucis și rănit o serie de specialiști români de la mentenanță. Ajunse în apropierea zonei de trecere, navele austro-ungare trag asupra podului și a trupelor române angajate în luptă cu unitățile bulgare pe malul drept. Deși podul nu a suferit avarieri importante, moralul trupelor a fost puternic zdruncinat de teama izolării pe malul drept de către inamic. Artileria română a răspuns cu foc și a avariat cele două monitoare, iar navele inamice s-au retras în canalul Persina.


La data de 2 octombrie, Averescu suspendă operațiunile, apoi se îndreaptă către Marele Cartier General, unde s-a decis retragerea. În ciuda dorinței generalului de a păstra capul de pod în vederea continuării mai târziu a ofensivei, a fost emis un ordin de retragere totală. Decizia Marelui Cartier General a survenit în urma pierderii bătăliei de la Sibiu și a retragerilor armatei române în defileul Oltului. Revenirea lui Averescu la comanda Armatei a II-a, după scurta sa înlocuire cu Grigore Crăiniceanu, devenea impetuos necesară. În același timp, o parte din diviziile sosite de pe frontul ardelean pentru realizarea ofensivei de la Flămânda sunt întoarse pe poziţiile de apărare de-a lungul Carpaţilor.

Manevra de la Flâmânda, la fel ca și întreaga Campanie din anul 1916, au reprezentat un eșec al armatei române. Purtarea unui război ofensiv pe două fronturi, fără stabilizarea unuia dintre ele, nu putea să ducă decât la consecințe tragice pentru România. În același timp, blocarea unor divizii în marș dinspre Carpați spre Dobrogea și invers a reprezentat o slăbire a frontului transilvănean. Condamnabilă putea fi și indecizia în privința operațiunilor precum și orgoliile personale ale generalilor români. Unele zvonuri au afirmat chiar sărbătorirea cu șampanie de către șeful Marelui Stat Major generalul Iliescu a eșecului lui Averescu la Flămânda. Cu toate acestea, la sfârșitul conflagraţiei mondiale, generalul Mackensen afirma că manevra de la Flămânda ar fi putut schimba soarta războiului în Dobrogea.

Mareşalul Alexandru Averescu, despre ofensiva din sud

În ziua de 25 august, am fost mutat de la Armata a II-a la Armata a III-a. Existau foarte serioase temeri de o invaziune bulgară, prin trecerea Dunării. Temerea era însă absolut nefondată: ea izvora din necunoaşterea exactă a distribuirii forţelor bulgare şi din surescitarea produsă de lovitura primită la Turtucaia. Situaţiunea era totuşi, de fapt, gravă, nu atât prin ameninţarea duşmanului, cât prin extrema noastră slăbicune. (...) Am imaginat o acţiune, cu caracter local, pe frontul de Sud. (…) Prin operaţiunea imaginată, aveam însă nevoie de turpe de nădejde, căci ea era de un caracter extrem de îndrăzneţ. Am mers la M.C.G. şi am expus planul meu. Intenţionam a ţine pe duşman, de front cu Armata de Dobrogea şi a-l ataca în flanc şi spate cu Armata III, trecând peste Dunăre pe la Flămânda (Sud Bucureşti). Proiectul meu a fost încuviinţat, dar, în loc de trupe „de nădejde”, mi s-au dat nişte trupe „submediocre”, şi anume: Diviziile 10, 21 şi 22, 23. Divizia 10, necompletă, se compunea din regimentele din Dogrobea; deci, elementele îndoielnice. […]

Am numit o comisiune pentru executarea lucrărilor pregătitoare, care le-a şi început imediat, sub direcţiunea generalului Văitoianu, comandantul Diviziei a 10-a. S-a desfăşurat o activitate demnă de toată lauda şi pregătirea, deşi comportă lucrări intime şi foarte complicate şi deşi a durat 12 zile, s-a făcut în aşa condiţiuni, că inimicul nu a ştiut de proiectul nostru decât în ziua de 19 septembrie, când a început construcţia efectivă a podului. (...)

În orice caz, dificultăţile de până acum au fost înlăturate (Notă din Carnet, pe ziua de 16 septembrie).

În cursul nopţii a trecut, de asemenea, pe ambarcaţiuni, jumătate din infanteria Diviziei a 21-a, iar în zorii zilei a trecut pe pod artileria Diviziei a 10-a.

Operaţiunea putea fi considerată ca şi reuşită.

Din nenorocire sau cum se va vedea mai departe din fericire, în cursul nopţii s-a dezlănţuit o straşnică furtună cu o ploaie torenţială, care a umflat apele Dunării şi au transformat lunca într-o imensă băltoacă. Orice comunicaţie în afara şoselei construite de noi pe o întindere de vreo 19 km era exclusă. Mi se semnalează, în acelaşi timp, că monitoarele duşmane, care erau blocate din cauza apelor mici, în Canalul din dosul insulei Persina, au putut ieşi din canal şi, profitând de întuneric, şi-au făcut apariţia dimineaţa în apropierea punctului de trecere.

Barajele au fost făcute eficace, iar apărările de pe mal nu au putut semnala, din cauza întunericului, vijeliei şi ploii, trecerea vaselor duşmane. Situaţiunea era serioasă, trebuiau luate măsuri corespunzătoare ei.

Am plecat imediat la M.C.G. şi, după o scurtă expunere a celor întâmplate, am propus următoarele două soluţii:

1) Sau a merge înainte, cu riscul că, dacă inamicul izbuteşte a ne distruge podul, să rămânem fără comunicaţie în spate şi totul să depindă numai de rezultatul operaţiunilor înainte, adică de solidaritatea trupelor;

2) Sau să suspendăm operaţiile pentru timpul necesar de a strămuta bateriile noastre grele, în aşa mod, ca să ţie în respect, la distanţă mare, monitoarele adverse.

Am declarat că înclima pentru aceasta a doua soluţie, din cauza compunerii diviziilor ce mi se puseseră la dispoziţie. Mi s-au încuviinţat soluţiunea a doua şi am dat ordin de executare din Periş chiar (de fapt, ordiul era pregătit în toate detaliile înainte de plecare şi lăsat generalului Cristescu. Din Periş am telegrafiat numai a se da curs ordinului). Acest ordin prescria a se retrage în cursul nopţii artileria şi parte din infanterie şi a se lăsa pe malul opus trupe suficiente pentru a construi un solid cap de pod, întărindu-se în el. […]

În aceeaşi zi însă, spre nemăsurata mea uimire, primesc de la M.C.G. la ora 3 p.m. ordinul 1453, să retrag diviziile 10, 21 şi 22 pentru a le trimite la alte armate, deoarece în raportul verbal ce am făcut în ajun aş fi arătat „că trecerea Dunării nu va putea reuşi”. (Fragment din Răspunderile, Alexandru Averescu)

Bibliografie:

Gleen E. Torrey- România în Primul Război Mondial, Editura Meteor, București 2014.
Kirițescu Constantin- Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989
General Alexandru Averescu- Operațiile de la Flămânda, Editura Cultura Națională, București, 1922


""