Mănăstirea Curtea de Argeş, o minune a lumii medievale

Autor 17401 vizualizări


După ce a vizitat biserica ctitorită de Neagoe Basarab, în secolul al XVII-lea, călătorul străin Paul de Alep a trecut Mănăstirea în rândul „minunilor lumii“.

La nord de localitatea Curtea de Argeş (fosta capitală a Ţării Româneşti), pe moşia Flămânzeşti, Neagoe Basarab (1512-1521) a construit, între 1514 şi 1517, o mănăstire. Într-o cronică a vremii, Gavriil Protul a evocat astfel momentul ridicării edificiului:„(Neagoe Basarab, n.r.) sparse Mitropolia den Argeş den temeliia ei şi zidi în locul ei altă sfântă biserică tot de piatră cioplită şi netezită şi săpată cu floriu". Lăcaşul a fost sfinţit de Patriarhul ecumenic Theolipt, mitropoliţi, egumeni şi preoţi munteni.

Biserica a fost construită în stil bizantin, cu multe motive orientale şi armeneşti. Pictura interioară a fost realizată de zugravul Dobromir, fiind terminată în anul 1526, în timpul domniei lui Radu de la Afumaţi (1522-1529), ginerele lui Neagoe.

Aur şi lapis lazuli

În 1657, Paul de Alep, în timpul călătoriei sale în Ţara Românească, a vizitat şi mănăstirea. „Exteriorul este mult mai frumos decât interiorul", a notat călătorul sirian. „Toate sculpturile şi ornamentele de pe pereţi şi turnurile acestei biserici sunt acoperite cu aur şi lapis lazuli şi cu toate culorile posibile. Între fiecare doi stâlpi este câte o pictură de o frumuseţe surprinzătoare, pictată pe amândouă părţile de artişti cretani. În vârful cupolei e zugrăvit Domnul nostru Isus Christos;coroana-i de aur curat". Entuziasmat de cele văzute, Paul de Alep aşeza mănăstirea printre „minunile lumii".

La Curtea de Argeş au fost înmormântaţi, printre alţii, Neagoe Basarab, Doamna Despina, Radu de la Afumaţi şi soţia sa, Ruxandra. Începând din 1914, tot aici şi-au găsit odihna veşnică unii membri ai familiei regale:Carol I, Elisabeta, Ferdinand I, Maria şi Carol al II-lea.

La Mănăstirea Dealul a funcţionat prima tiparniţă din Ţara Românească
 



Mistreţul din Valea Dracilor

Despre Curtea de Argeş a scris preotul Marin Dumitrescu, într-o istorie a bisericilor româneşti, în patru volume (Istoricul a 40 de biserici din România, vol. 2). Acesta consemnează o frumoasă legendă despre ctitorie:„Neagoe Vodă, prin toamna anului 1512 plecând cu Curtea sa la Câmpulung spre a vâna animale sălbatice prin munţi înconjurători, fiindcă asemenea animale se înmulţiseră aşa de mult prin părţile acelea, încât locuitorii nu mai îndrăzneau să circule din cauza fricii ce se răspândise.

Neagoe vodă după câteva ceasuri de vânătoare începu să urmărească un mare mistreţ, teroarea acelor locuri. După o goană lungă, mistreţul intră într-o pădure seculară, aşezată în Valea Dracilor. Se zicea că, oricine ar îndrăzni să înainteze în această vale primejdioasă, trebuia să piară la sigur. În mijlocul pădurii se afla palatul satanei şi mii de creştini au fost victimele acestui monarh al infernului. Nici rugăciunile însoţitorilor săi de a nu mai urmări monstrul, nici noaptea care acoperise orizontul cu o pâclă neagră, nici îngrozitoarea furtună însoţită de fulgere şi trăsnete nu putură împiedica pe domnul român de a-şi urmări prada".

Meşterul Manole

Ajuns în pădure, obosit şi ud până la piele, Neagoe a constatat că pierduse urma mistreţului. Aventurile sale au continuat însă. „După câtva timp de umblet, vodă descoperi în pădure, pe un loc sterp, ruinile unui templu, unde ajutat de lumina ce venea de la flacăra unor arbori trăsniţi, găsi o subterană în care pătrunse el şi calul său", scrie autorul. „Aci a trecut Neagoe Vodă noaptea şi chiar atunci a făcut jurământ ca să ridice pe locul acela o strălucită biserică, idee ce el încă de mult o nutrea în cugetul său şi aştepta momentul oportun". 

A doua zi, urmând firul apelor Argeşului, voievodul a scăpat din labirintul verde în care pătrunsese. După ce a ajuns la Târgovişte, a ordonat construirea mănăstirii. Printre meşterii sosiţi la lucrări s-a numărat şi Manole. „Zidind de vie pe soţia sa în zid, ridică acest monument fără seamăn", mai notează părintele Dumitrescu.

„Liturghierul lui Macarie"

La începutul secolului al XVI-lea, istoria consemnează un alt eveniment important pentru trecutul românilor. La 1508, în limba slavonă a fost tipărită prima carte din Ţările Române, „Liturghierul lui Macarie". Îngrijitorul volumului era un ieromonah de origine sârbă, care a introdus tiparul în Ţările Române. Exemplare din această carte se păstrează la Biblioteca Academiei Române, la Biblioteca Naţională şi la Biblioteca Mitropoliei Ortodoxe din Sibiu.

O replică a tiparniţei inventate de Johannes Gutenberg

La tiparniţa din Mănăstirea Dealu (lângă Târgovişte), în limba slavonă au apărut, la interval de câte doi ani, trei cărţi inestimabile pentru cultura română:Liturghierul (carte care cuprinde rânduiala liturghiei, 1508), Octoihul (1510) şi Evangheliarul (carte care cuprinde cele patru Evanghelii, 1512).

Însă capodopera lui Macarie a fost Evangheliarul, alcătuit din 37 de caiete, cu 290 de file. Foile nu erau numerotate şi nici paginate. Literele erau înalte, dar frumos lucrate. Textul curgea în două culori, negru (de bază) şi roşu (pentru titlurile capitolelor şi subcapitolelor, numele proprii şi unele iniţiale). Un farmec aparte aveau frontispiciile, dintre care unul a fost folosit de autor şi în Octoih. Erau linii, lujeri, flori (mai rar), îmbinate armonios. Unul dintre frontispicii conţinea şi stema mică a Ţării Româneşti, un corb încoronat, cu o cruce în cioc.

Pe lângă exemplarele tipărite pe hârtie, Macarie a scos şi un exemplar luxos, pe pergament. Vinietele şi iniţialele mari erau colorate manual, cu aur, albastru, verde şi chinovar (carmin). Atât de frumos erau executate încât dădeau impresia unui manuscris! Apreciat încă din epocă, „Evangheliarul lui Macarie" a devenit sursă de inspiraţie şi pentru alţii. Astfel, autorii „Evangheliarului de la Belgrad" (1522) au folosit ca model „Evangheliarul lui Macarie".

Măiestria primelor tipărituri

Dincolo de semnificaţia religioasă, primele cărţi apărute din teascurile tiparniţei de la Dealu uimesc şi astăzi prin frumuseţea lor. Împodobite cu frontispicii şi iniţiale înflorate, tipăriturile impresionează prin eleganţă. Faţă de lucrările apărute în Occident, se remarcă prin câteva elemente originale. De pildă, cele trei vignete (motive ornamentale plasate la începutul sau la sfârşitul unei cărţi sau al unui capitol) din Liturghier (foto) diferă de cele stilizate în Apusul Europei.

„În cartea tipărită la noi, găsim o compoziţie artistică de împletituri geometrice, în care cercul şi semicercul, uneori frânt sau în forma inimii, cu cruce sau cu diademe sus şi în părţile laterale alcătuite din aceleaşi linii, formează acel motiv simplu, dar nobil şi armonios, care s-a dezvoltat numai în ţările româneşti, iar bogăţia şi variaţiunea literelor iniţiale, compuse din aceleaşi împletituri complicate, legate în aceleaşi noduri ciudate, sunt copii de pe manuscrisele noastre vechi, în special din evangheliile slavo-române de pe la mănăstirile noastre", susţine profesorul Ştefan Ciobanu (Tiparul în Ţările Româneşti, 1947).

Macarie, tipograful sârb

Şi sârbii, şi românii datorează primele tipărituri cu caractere chirilice călugărului Macarie (cca 1450-1455, cca 1521/după 1528). Despre el, se ştiu prea puţine informaţii. A trăit în Principatul de Zeta (astăzi Muntenegru), pe vremea principilor Ivan Crnojevici şi Gheorghe (Juraj) Crnojevici (1490-1496).

Ca să contrabalanseze influenţa politică a otomanilor în zonă, voievozii muntenegreni s-au orientat spre dogii veneţieni. Gheorghe Crnojevici s-a căsătorit chiar cu nobila Elisabeta Erizzo. Din apropierea de Veneţia, Zeta nu s-a ales aproape cu nimic. Otomanii au cucerit acest colţişor al Balcanilor. Dar din desele sale călătorii în oraşul lacustru, Crnojevici, însoţit adeseori de Macarie, s-a întors cu o tiparniţă. 

tiparniţă adusă de la veneţia

În Italia, fiinţau spre sfârşitul secolului al XV-lea zeci de tiparniţe şi fabrici de hârtie. Se publicau textele autorilor clasici în latină şi greacă, răspândite de abilii neguţători veneţieni în toată Europa. Unul dintre tipografi, magistrul Andrea Torresano (Torresani), se specializase chiar în tipărirea cu caractere chirilice. Se pare că de la Torresano şi de la Aldo Manuzio, ginerele său, a deprins Macarie tainele tiparului.

La finele unei călătorii în Italia, principele şi călugărul s-au înapoiat cu o tiparniţă. Maşinăria a fost instalată la 20 de kilometri de Cetinje (capitala Principatului de Zeta), într-o mănăstire ctitorită de Ivan Crnojevici. Preocupat de astronomie şi geometrie, după modelul principilor renascentişti, Gheorghe Crnojevici l-a îndemnat pe Macarie să tipărească şi cărţi sfinte.

Celor doi le datorăm câteva incunabule (cărţi tipărite până la 1500):un Molitvenic (carte care cuprinde mai multe rugăciuni), un Octoih (carte care cuprinde cântările din fiecare zi a săptămânii, pe opt glasuri) şi o Psaltire (carte bisericească de ritual care cuprinde cei 151 de psalmi atribuiţi regelui David). Micul stat de pe coasta Adriaticii n-a rezistat prea mult presiunii militare a Imperiului Otoman. În 1496, turcii au cucerit Zeta. Cu tot cu „sacul de buchii" al tiparniţei, Macarie s-a refugiat la Veneţia, apoi în Valahia.  Voievodul muntean Radu cel Mare (1495-1508) trebuie să-l fi primit cu braţele deschise.

La curtea domnească de la Târgovişte se oploşiseră şi alţi sârbi. Printre ei, şi Mitropolitul Maxim, fiul lui Ştefan Brancovici cel Orb, ultimul despot neatârnat al Serbiei. Preocupat să reorganizeze biserica la nord de Dunăre, domnitorul muntean l-a îndemnat pe Macarie să tipărească volume religioase.

Spre sfârşitul vieţii, Macarie a trăit la Mănăstirea Hilandar, de pe Muntele Athos. A plecat din Ţările Române, la fel de enigmatic cum a  sosit. Nu se ştie cu exactitate nici măcar anul morţii sale. Dar în istoria românească, amintirea ieromonahului este fixată pentru totdeauna prin cărţile sfinte pe care le-a tipărit.

Din Apus, spre Orient

Tiparul cu literă mobilă a fost inventat la jumătatea secolului al XV-lea. În 1455, la Mainz, Johannes Gutenberg a tipărit în limba latină o Biblie. Apoi, doi ani mai târziu, Johann Fust şi Peter Schöffer, asociaţii săi, au scos un Psalterium, prima carte cu emblemă tipografică şi colofon (înscris conţinând date de identificare a tipografiei). În câteva zeci de ani, tipografiile au împânzit Europa. Cărţile erau frumos ilustrate, fiind însoţite de comentarii în limbile latină, flamandă sau germană. Unele dintre volumele perioadei de început a tiparului erau veritabile capodopere, precum „Somnul lui Polifil", naraţiune alegorică aparţinând călugărului Colonna din Treviso.

În 1491, Sweipolt Fiol, din Cracovia (Polonia), a tipărit pentru prima oară cu litere chirilice un „Octoih", un „Ceaslov" şi o „Psaltire" (pierdută, se pare). Probabil, în acelaşi an, a mai tipărit şi două cărţi ale „Triodului" (lucrare ce conţine slujbele din Postul Paştelui). La ordinul Inchiziţiei, Sweipolt a fost arestat pentru că îndrăznise să publice cărţi ortodoxe. 

Iniţiativa lui Fiol a fost preluată în diverse zone ale Europei. Iată ordinea cronologică a localităţilor în care au apărut volume cu caractere chirilice:Cracovia (1491), Veneţia (Italia, 1493), Cetinje (Muntenegru, 1493-1494), Târgovişte (1508), Praga (1517), Belgrad (1522), Moscova (1564), Lvov (astăzi în Ucraina, 1574), Ostrog (Ucraina, 1580), Kiev (1617). La sud de Dunăre, bulgarii au tipărit primele cărţi abia în 1641.

""