„Manasse” - Istoria unei piese hulite

O piesă de teatru, „Manasse“, un dramaturg, Ronetti-Roman, şi un grup de studenţi incitaţi de personalităţi ale elitei intelectualităţii noastre fac subiectul acestui articol. Trista poveste a unei piese de teatru, bine scrise şi cu succes la public, aducea în prim-plan sentimentele unor naţionalişti „înspăimântaţi” de permanentul şi închipuitul pericol evreiesc.

Publicată  pentru prima dată în anul 1900, în limba română, de Editura Librăriei N. Steinberg din Bucureşti, piesa de teatru „Manasse”, a lui Ronetti-Roman, putea fi considerată, la acea vreme, o adevărată bijuterie teatrală printre multele piese „maculatură”, care se jucau la începutul secolului la Teatrul Naţional din Bucureşti. În 1902, Iacob Sternberg avea să o traducă în idiş.

Despre premiera absolută a acestei piese, având în centrul ei dragostea dintre un tânăr român şi o tânără evreică, ne-a lăsat mărturie cronicarul teatral Wratislavius, în ziarul „Opinia de Iaşi” din 23 octombrie 1931:„Premiera a fost jucată sub auspiciile Clubului sionist, care a preluat şi plasarea unei părţi de bilete. Îmi amintesc perfect că ne-au venit retururi de la persoane simandicoase sub motivul că nu înţeleg să participe la reprezentarea unei piese «asimiliste». Vra să zică, pe de o parte entuziasmul sioniştilor, pe de alta indignarea acelor evrei care vedeau în dramă o piesă antievreiască. Iar în ultimii ani a apărut o nouă învinuire:Manasse e o piesă anti-românească (sau anti-naţională cum o consideră unii).”

Aşadar, încă de la prima sa reprezentaţie, „Manasse” a iscat controverse, chiar în sânul comunităţii evreieşti. La 12 martie 1901 a avut loc premiera în limba română pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, cu:Gheorghe Cârje (Manasse), Aglae Pruteanu (Lelia), Constantin Momuleanu (Nissim), Eufrosina Momuleanu (Estera), Rădulescu Marius (Zelig Şor), Petrone (Emil Horn), Penel (doctorul).

Nottara, Demetriade, Marioara Voiculescu...

La 25 mai 1904, „Manasse” a sosit şi la Bucureşti, dar nu pe scena Naţionalului, ci la grădina Raşca. Spectacolul era dat de o trupă condusă de actorul ieşean Gheorghe Cârje. Din distribuţie făceau parte:Vasile Toneanu (Zelig Şor), Gheorghe Cârje (Manasse), Irina Leonescu (Lelia). Succesul reputat la Raşca a incitat interesul conducerii Teatrului Naţional şi, drept urmare, în stagiunea 1904-1905, „Manasse” se află pe lista repertoriului teatrului.

Premiera a avut loc la 5 februarie 1905 într-o distribuţie de zile mari:Constantin Nottara l-a jucat pe Manasse, Vasile Toneanu, pe Zelig Şor, Aristide Demetriade, pe Matei Frunză, Marioara Voiculescu, pe Lelia, Georgescu Achille, pe Nissim, Aurel Petrescu, pe Lazăr, Eugenia Ciucurescu, pe Roza Blum, Ion Constantiniu, pe Emil Horn. Succesul a fost de netăgăduit, confirmat şi de cele 26 de reprezentaţii date până la 31 martie, când s-a încheiat şi stagiunea.

La numai un an de la această reală izbândă, Davila, directorul Teatrului Naţional, a vrut să readucă în repertoriul teatrului această piesă. Criticat aspru pentru politica de promovare a literaturii dramatice străine, în detrimentul celei naţionale, Davila a primit un vot de blam din partea studenţimii române.

Tineretul nostru studios îşi găsea resurse nebănuite într-un naţionalism indus de personalităţi marcante ale culturii noastre, aşa cum era Nicolae Iorga. „Celebrul” scandal din martie 1906, pornit împotriva spectacolelor în limba franceză, iniţiate de Societatea de binefacere „Obolul“, care urmau să fie jucate pe scena Naţionalului bucureştean, s-a răsfrânt şi asupra piesei „Manasse”. În mintea păzitorilor spiritului românesc nu putea fi considerată literatură dramatică naţională o piesă scrisă de un evreu.

Spectacolul „Manasse” din 12 martie 1906, deşi nu păcătuia prin rostirea vreunui cuvânt în vreo limbă străină, a fost interzis. S-a considerat că piesa nu e românească. Amploarea evenimentelor, care au urmat în ziua de 13 martie, a zguduit întreaga noastră clasă politică. Grotesca luptă de stradă dezvăluia incapacitatea politicienilor de a lua o decizie în faţa revoltei studenţilor.

După această tristă pagină a istoriei teatrului nostru, piesa „Manasse” a fost pusă la index. Împotriva ei domnea o conspiraţie a tăcerii. Grupurile de intelectuali erau lipsite de curajul de a recunoaşte cu voce tare valoarea ei. Boicotul a rezistat ani de zile. În 1909, Pompiliu Eliade, directorul general al teatrelor şi implicit al Teatrului Naţional din Bucureşti, propune în stagiunea ce abia începea, şi piesa lui Ronetti-Roman. Directorul s-a lovit însă de opacitatea studenţilor, mai ortodocşi decât orice creştin ortodox, care au ameninţat cu ieşirea în stradă. Aşa s-a ajuns la fatidicul an 1913.

Toleranţă zero vizavi de „Manasse”

Revenit la direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti, Alexandru Davila, crezând că lumea s-a mai luminat, că patimile s-au mai stins şi că înţelepciunea a luat locul unor pasiuni „neortodoxe”, care nu aveau de-a face nici cu religia, nici cu fiinţa noastră naţională, introduce în repertoriu, în stagiunea din 1913, şi piesa „Manasse”.

Primul spectacol se anunţase pentru seara de 11 octombrie 1913. Dar Iorga, stând de pază, ca un cerber, la porţile sacre ale românismului, agită spiritele în rândul studenţimii noastre. La aflarea veştii că „Manasse” revine, glasul tineretului nostru „studios” s-a ridicat din nou, cerând interzicerea spectacolului.Care să fi fost defectele acestei piese atât de contestate? S-a spus că piesa este anti-românească.

„Manasse“ este o piesă concentrată pe înfruntarea de idei dintre tineri şi bătrâni. Are umor, are personaje bine conturate, în care actorii pot da măsura întregului lor talent, are sfârşit dramatic. Prezintă două lumi:cea a tinerilor şi cea a bătrânilor;cea de ieri şi cea de mâine şi două religii:ortodoxă şi mozaică. Dintr-un articol publicat în ziarul „Opinia“ din Iaşi, aflăm cum a ajuns Ronetti-Roman să dezbată un atare subiect:„Eu am încercat să cred c-am reuşit să fixez pentru scenă un caz concret, un fapt real, petrecut în sânul unei familii evreieşti din Moldova, pe care o cunosc personal. Eu n-am făcut decât să schimb acest fapt schimbând, numele adevărate şi lăsând aprecierile la libertatea cititorului. Dacă cineva crede că piesa are tendinţe asimiliste, naţionaliste sau mai ştiu eu ce, îl priveşte. Eu, însă, repet că n-am urmărit nici o teză.” (Wratislavius, Despre Manasse, în „Opinia”, anul XXVII, nr. 7344, 23 oct. 1931, p. 1-2).

„Manasse” şi „chestiunea evreiască”

Detractorii nu voiau să recunoască valoarea piesei, căci ei găsiseră în „Manasse” un pretext pentru acţiunile lor naţionaliste. La acea vreme, evreii pământeni cereau acordarea cetăţeniei române tuturor evreilor din România. Grupările politice se împotriveau acestei încetăţeniri, motivând că evreii nu pot fi asimilabili. Take Ionescu, ministru de Interne la acea vreme, referindu-se la scandalul iscat pe marginea spectacolului „Manasse”, declara că „ar fi o curată nebunie din partea noastră să jucăm «Manasse» tocmai acum când se dă asalt cu chestiunea evreiască.” („Seara”, anul IV, nr. 1345, 13 oct. 1913)

Morbul naţionalismului li se insuflase „gureşilor imberbi”, puşi pe zaveră şi nu pe carte, de personalităţi politice sau culturale cu putere de manevrare a maselor, aşa cum era Iorga şi A.C. Cuza. Naţionalismul pare a fi o boală care mocneşte timp îndelungat şi care izbucneşte într-un mod asemănător cu cel al unei epidemii. Deşi nu cere multă pregătire, naţionalismul poate deveni o profesie. Aşadar, chestiunea evreiască atingea toate sectoarele de activitate, inclusiv arta. Libertatea artistică era pe cale de dispariţie în România, iar toleranţa, în eclipsă. Teatrul românesc era la discreţia oricărui cetăţean doritor de manifestaţii zgomotoase.

„Avem o conştiinţă naţională trează”

Ignorând mişcarea grupului de studenţi, căci nici pe departe nu era vorba de întreaga studenţime, Davila a anunţat spectacolul „Manasse” pentru seara zilei de 27 octombrie 1913. Dar vigilenţa tineretului nostru studios era trează. Cu o zi înainte de această dată, studenţii s-au întrunit la sediul Societăţii mediciniştilor, din bulevardul Elisabeta.

În asistenţa unor profesori universitari de marcă s-a dezbătut problema interzicerii reprezentaţiei anunţate. Obligaţi întrucâtva să ia cuvântul, profesorii prezenţi şi-au declinat unele consideraţii cu privire la acţiunea studenţească:Vasile Pârvan „a lăudat entuziasmul tineretului, deşi chestiunea n-ar merita o atât de mare importanţă”;Simion Mehedinţi a mărturisit că „nu cunoaşte piesa «Manasse» şi deci nu este în măsură să o discute, însă crede că rolul Teatrului Naţional este acela de a apăra religia şi credinţa strămoşească!”;Mihail Dragomirescu a susţinut ideea „că sunt spectatori care au drept să ceară această piesă, după cum şi studenţii au dreptul de a protesta în contra ei”.

După aceste discuţii „profunde”, tinerii au plecat să manifesteze în faţa Naţionalului bucureştean. Prefectul Poliţiei Capitalei, Dimitrie Moruzzi, în urma ordinului primit de la guvern, a interzis spectacolul. În adresa trimisă directorului Davila se spunea:„Domnule Director General, Din ordin superior, piesa Manasse, care trebuie să se reprezinte pe scena Teatrului Naţional, pentru menţinerea ordinii, nu se va mai reprezenta până la noi dispoziţiuni.

Prefect de Poliţie, D. Moruzzi” („Viitorul”, anul al VI-lea, nr. 2054, 27 oct. 1913). „Manasse” nu s-a mai jucat în seara zilei de 26 octombrie. În urma acestui nou scandal Eleonora Ronetti-Roman, văduva dramaturgului, a interzis pentru totdeauna reprezentarea piesei „Manasse” pe scenele teatrelor noastre naţionale. De-acum, „glasurile” lui Manasse şi Zelig Şor aveau să se audă doar în teatrele particulare şi în grădinile de vară. Încă o dată un guvern era învins, prin intimidare, de o mână de tineri zburdalnici. Cazul „Manasse” a rămas o pagină tristă a istoriei teatrului nostru.

Epilog

Refuzată şi hulită, piesa lui Ronetti-Roman va prinde glas pe scena Teatrului Modern, unde trupa Companiei dramatice „Marioara Voiculescu” a întruchipat personajele în seara zilei de 2 noiembrie 1913. Şi tot în acel an, o echipă de actori ai Teatrului Naţional din Iaşi a jucat „Manasse” pe scena Circului Sidoli cu Gheorghe Cârje în rolul lui Manasse şi Vasile Boldescu/ Laurian Şoroga în Zelig Şor, iar Anicuţa Cârje în rolul Leliei.

Ceva mai târziu, în 1925, piesa „Manasse” a făcut subiectul unui film. Scenariul era scris de Scarlat Froda, regia – Jean Mihail, imaginea era semnată de Vasile Gociu, iar producătorul era Isidor Goldberg. Din distribuţie au făcut parte:Romald Bulfinski (Manasse), Iosif Kamen (Zelig Şor), Alexandru Finţi (Lazăr), Maria Ciucurescu (Ester), Dorina Demetrescu (Lelia), Pépé Georgescu (Nissim), George Aurelian (Matei Frunză), Ion Constantiniu (Emil Horn).

Fragment din piesa „Manasse”

„Manasse în vizită la fiul său Nissim.Manasse (arătând tabloul):Spune-mi, Nissim, ce caută aici muierea asta goală, care se luptă cu un tânăr?Nissim: Asta? Asta e doar din biblie. E Iosif cu femeia lui Potifar.Manasse: Din biblie? N-aţi găsit lucru mai frumos în biblie? Şi ruşinea asta se spânzură pe pereţi? Şi ai fată mare în casă! Nu, Nissim, una ca asta nu e pentru o casă ovreiască. Dialog între Roza, studentă la medicină, misitul Zelig Şor şi Manasse:

Şor: (...) Apoi au ieşit la modă doctori de drept, ca băiatul lui conu Chirilă Burlui. Şade azi în Iaşi şi e mare avocat;câştigă mult, ia pielea de pe om. Numai să te gândeşti la el şi te costă bani. (...)Şor (către Roza):Şi dumneata înveţi doctor de mediţină?Roza: Da.Şor: E adevărat că dacă se învaţă doctor de mediţină se taie oameni morţi?Roza: Da.Manasse: Asta nu e bine. Cămaşa de pe Thora, dacă s-a învechit, noi nu o svârlim, rămâne sfântă. Şi trupul în care a fost învelit sufletul lui Dumnezeu, şi trupul e sfânt, nu trebuie batjocorit.Şor: Şi tăiaţi tot felul de morţi, mici şi mari?Roza: Da.Şor: Şi morţii aceia pe care îi tăiaţi, îi tăiaţi goi?Roza: Da.Şor: Goi de tot? Fără cămaşă, fără ismene?...Roza: Da.Şor: Şi-i tăiaţi în bucăţi?Roza.  Da.Şor: Şi femei goale?Roza: Da.Şor: În bucăţi?Roza: Da.    Manasse: Ptiu! Ruşine”

„Manasse, un monument de moralitate”(interviu cu Vasile Toneanu)

„Zelig Şor?  Un personaj dramatic alcătuit într-un chip admirabil. El este prototipul samsarului, al omului de afaceri pe care-l găseşti în mijlocul oricărui popor. Singura lui grijă în viaţă era dorul de a asigura o soartă mai bună celor şapte copii ai săi;singura lui teama ca om era Manasse, care exercită asupra-i o influenţă morală atotstăpânitoare. (...)

Zelig Şor a fost pentru mine, imediat după ce l-am cunoscut, un ideal;dorinţa de a-l întrupa mă surmena. De aceea, atunci când Cârje, de la Iaşi, şi-a exprimat dorinţa de-a juca în capitală, i-am spus:ai jucat la Iaşi pe Manasse, joacă-l şi la Bucureşti;eu voi fi Şor. Şi am jucat piesa la Raşca, cu un succes deplin, de treizeci de ori pe rând. (...) «Manasse» s-a consacrat ca piesă clasică şi a afirmat pe autor. Mi-a fost dat să văd puţine piese dramatice, care să o egaleze;ea cinsteşte literatura noastră dramatică şi onorează pe autorul ei. (...)

Pe mine, pe artişti, în general, la analiza unei piese ne preocupă arta. (...) ca să termin:Ranetti Roman a fost un om;Manasse va străluci cu cât timpul va trece, cu cât va fi mai prigonită. Efectele morale:aşează pe un evreu lângă un român la o reprezentaţie a lui «Manasse», indiferent de sentimentele ce-i va fi animat mai înainte, când vor părăsi teatrul se vor simţi mai atraşi între ei. Căci Manasse este un monument de moralitate.”(Ion P. Sillescu, „Zelig Şor despre el însuşi şi creatorul său“, în „Viitorul”, anul al VI-lea, nr. 2050, 23 oct. 1913, p.1)