Autor 12728 vizualizări


 

Ernest Renan a definit naţiunea ca pe un „plebiscit de zi cu zi”, precizând că aceasta, ca şi individul, e „rezultatul unui lung trecut de strădanii şi sacrificii”. Simbolurile au avut un impact deosebit în stimularea unei emoţii patriotice, a unei solidarităţi profunde a poporului, a unei identităţi proprii epocii moderne. Întrebarea care persistă însă este:ce se întâmplă astăzi, într-o lume în care globalizarea devine omniprezentă, cu aceste simboluri?

Istoria omenirii a avut nevoie, încă din cele mai vechi timpuri, de simboluri. Explicaţia este una simplă, întrucât omul este singura fiinţă creatoare de simboluri. Doar fiinţa umană poate să diferenţieze o materie eminamente comunicabilă, reprezentată de unelte, gesturi, sunete şi figuri, de o materie complet consumabilă care reprezintă nevoile primare ale piramidei lui Maslow, cum ar fi hrana, locuinţa, îmbrăcămintea.

Simbolul reprezintă, într-o interpretare simplistă, doar un semn, doar un obiect, dare care poate sugera mai mult decât propria sa substanţă fizică. Dacă naţiunea este „unul dintre marile mituri ale epocii moderne”[1], mai are acesta nevoie de simboluri în contextul în care globalizarea înseamnă uniformizare?

Pasul spre o nouă epocă

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Franţa a cunoscut un eveniment hotărâtor pentru evoluţia sa ulterioară, a fost martora unor confruntări majore, cu multiple elemente de noutate, însă cu rol catalizator. Aşadar, Revoluţia Franceză de la 1789 a reprezentat un pas esenţial spre o epocă a naţionalismului, o epocă în care aspectele vieţii franceze, şi nu numai, au fost profund schimbate.

În ceea ce priveşte Franţa, această ţară a avut şi are în continuare nevoie de simboluri. Un simplu aparat instituţional nu are puterea necesară de a crea o credinţă sau un sentiment al apartenenţei. Dilema apare atunci când populaţia nu se mai identifică cu aceste simboluri, cetăţenii simţindu-se mai mult europeni decât francezi, englezi sau români.

Istoria Franţei nu este o istorie zbuciumată din punct de vedere al graniţelor, se perpetuează de-a lungul istoriei o aceeaşi Franţă, având graniţele precis desenate încă de la început şi care nu vor cunoaşte modificări semnificative, ci doar o anumită extindere spre est. Însă, în preajma Revoluţiei de la 1789, Franţa era doar un conglomerat de provincii, dar Revoluţia a avut forţa necesară de a înlocui acest sistem al provinciilor cu un sistem administrativ al departamentelor dirijate de la centru.

Populaţia Franţei nu vorbea limba franceză

Un fapt mult mai puţin cunoscut astăzi constă în afirmaţia că unitatea de limbă franceză a existat dintotdeauna şi că această unitate a contribuit într-o măsură importantă la declanşarea Revoluţiei şi la formarea naţiunii franceze. Realitatea este însă diferită, şi anume, în preajma Revoluţiei aproximativ jumătate din poporul francez nu vorbea limba franceză, ci folosea o serie de dialecte. Aşa cum afirma şi istoricul Lucian Boia:„elita europeană vorbea franţuzeşte într-o vreme când jumătate din populaţia Franţei nu cunoştea această limbă”[2].

Aceasta era realitatea franceză, iar în scurt timp Franţa avea să fie proclamată republică, chiar germanul Goethe afirmând că „în acest loc şi în această zi a început o nouă epocă a istoriei lumii”, Revoluţia Franceză fiind un model de edificare a unui stat ce avea să reprezinte naţiunea. Revoluţia Franceză s-a manifestat într-un limbaj al simbolurilor, ea încununând gândirea iluministă şi definindu-se prin intermediul imaginarului, acesta din urmă fiind doar un teren pe care se construieşte o imagine a cetăţii, în timp ce „formele sale simbolice vor participa la apariţia modelelor, normelor valorilor convieţuirii”[3].

Steagul naţional, element de coeziune

Într-un limbaj al simbolurilor, într-o ţară a unei profunde tradiţii simbolistice, a regalităţii şi a Ioanei  d’Arc, cel mai important simbol este reprezentat de steagul naţional. Steagul este „un semn distinctiv al unui grup uman, reunit pe baze etnice, sociale, politice, profesionale sau confesionale”[4], el având rădăcini adânci în mentalitatea oamenilor şi simbolizând zborul spre valori superioare, având o mare putere de unificare şi de coeziune a membrilor.

Steagul Franţei a apărut chiar în timpul Marii Revoluţii, dar iniţial sub forma unor cocarde. Astfel, la data de 14 iulie 1789, atunci când poporul francez a cucerit închisoarea Bastilia, ei purtau cocarde bicolore, roşii şi albe, iar peste câteva zile, acestor două culori li s-a adăugat şi o bandă de culoare albastră, culori ce se regăsesc şi astăzi pe steagul Franţei. Responsabil pentru inventarea acestei cocarde este Marchizul de Lafayette, acesta folosind cele două culori ale Parisului – albastru şi roşu-, combinate cu albul regal.

Transferarea celor trei culori de pe cocardă într-un steag naţional s-a realizat la puţin timp după Revoluţie, mai precis în 1790, însă având culorile inversate faţă de forma sa originală, cu albastrul în exterior pentru a simboliza zborul spre înălţimi şi spre noi idealuri. La data de 15 februarie 1794, drapelul a fost adoptat de către Convenţia Naţională, decretul spunând că „drapelul naţional va fi format din trei culori naţionale, prevăzute în trei benzi egale, dispuse vertical, astfel încât albastrul este mai aproape de catarg, alb în mijloc şi roşu care zboară”.

A existat însă şi o perioadă în care steagul naţional, tricolorul, a fost înlocuit, mai exact, în urma bătăliei de la Waterloo. După înfrângerea lui Napoleon, steagul francez a fost înlocuit de un steag alb, adică vechiul steag regal, însă doar până la revoluţia din iulie 1830, râmând în uz de atunci şi până în prezent.

„Dacă îmi iei steagul tricolor…îmi iei jumătate din forţa Franţei”

În anul 1848, Ministrul francez al Afacerilor Externe afirma „Dacă îmi iei steagul tricolor…îmi iei jumătate din forţa Franţei, atât aici cât şi în afara graniţelor”. Se poate observa o credinţa a simbolurilor, o definire a acestora ca având rol unificator şi oferind prestigiu şi forţă. De asemenea, de-a lungul timpului, au existat mai multe reprezentări ale tricolorului francez, chiar şi demnitarii francezi de rang înalt utilizează bannere cu caracter personal bazate pe steagul Franţei, însă nici una dintre aceste reprezentări nu este înscrisă în Constituţie.

Cele trei culori, pe lângă valorile simbolice ale culorilor, un semn al valorilor superioare ale cerului şi legământul cu oamenii, o îmbinare a valorilor morale cu cele pragmatice, corespund şi triadei „Libertate – Egalitate – Fraternitate”.

„Liberté, égalité, fraternité” sau „Libertate, egalitate sau moarte”

Deşi la izbucnirea Revoluţiei de la 1789, motto-ul „Liberté, égalité, fraternité” era deja în uz, acesta a fost însă folosit cu precădere şi a devenit cunoscut ca motto pentru revoluţionari. Robespierre a mers chiar puţin mai departe, susţinând în decembrie 1790 ca acest motto, alături de cuvintele „poporul francez” să fie cusute pe uniformele şi pe steagurile soldaţilor, însă propunerea lui nu a fost primită cu prea mult entuziasm şi a fost respinsă.

Este un simbol deosebit de important pentru mentalul francez, dovada fiind şi aceea că a fost înscris în numeroase rânduri pe faţadele caselor, dându-i-se şi o formă puţin diferită în anul 1793 de către parizieni, aceştia din urmă inscripţionând „Libertate, egalitate sau moarte”. Poporul francez îşi dorea înainte de toate o naţiune fratern reunită, o naţiune în care toţi să fie liberi să îşi aleagă proprii conducători şi să fie egali în faţa legilor, indiferent de statutul social.

Observăm cu uşurinţă că este pentru a doua oară când apare cifra trei pentru un simbol naţional, motto-ul francez fiind de asemenea înscris în Constituţia din 1946 cât şi în cea din 1958. De ce s-a ales cifra trei? Putem răspunde la această întrebare prin faptul că cifra trei reprezintă o ordine perfectă, o totalitate ierarhizată şi organizată, şi să nu uităm, că acest număr simbolizează şi triada religioasă, Franţa fiind o ţară a religiei catolice.

Imnul naţional, un fost cântec de marş

Un alt simbol al Revoluţiei Franceze care a avut menirea de a mobiliza trupele şi poporul este actualul imn al Franţei. Iniţial, acest cântec a fost scris ca fiind un cântec de marş. Astfel, la data de 25 aprilie 1792, căpitanul Claude-Joseph Rouget de Lisle era staţionat, împreună cu armata în Strasbourg, iar această armată se pregătea să meargă spre Paris. Întrucât primarul Strasbourgului îşi dorea crearea unui cântec de marş pentru mobilizarea soldaţilor, Lisle a compus acest cântec chiar în noaptea dinaintea plecării spre Paris şi a fost iniţial intitulat „Cântecul războiului armatei de pe Rin”.

Titlul actual îşi are originea în rândurile armatei de voluntari din Marsillia, întrucât devenise foarte popular în rândurile acestora. Ca o comemorare a zilei Franţei, la data de 14 iulie 1795, acest cântec a fost acceptat ca imn naţional. Deşi a fost interzis de către Napoleon III, imnul a fost restaurat în 1879 şi este un simbol naţional, trecut de asemenea în cele două Constituţii, din 1946 şi 1958, până astăzi, Lisle fiind şi el considerat erou naţional. Imnul naţional este un echivalent muzical al steagului şi, asemenea acestuia, constituie rodul unui neîncetat efort de a fi distribuit atât la nivel naţional cât în afara graniţelor, fapt realizat prin învăţarea lui în şcoli şi folosirea la diferite ceremonii oficiale.

Victoria populaţiei asupra Vechiului Regim

Am menţionat până acum trei dintre cele mai importante simboluri ale Franţei, simboluri naţionale înscrise în Constituţie, însă un alt  simbol foarte cunoscut şi respectat de către francezi şi nu numai este Ziua Naţională a Franţei sau, altfel spus, Ziua Bastiliei.

Bastilia reprezenta o sinistră închisoare a Parisului, era un simbol al opresiunii şi al tiraniei, şi deşi revoluţionarii nu au găsit în interiorul ei decât un număr de şapte prizonieri, dărâmarea acesteia rămâne în esenţa sa un gest simbolic, semnificând de fapt o primă victorie a populaţiei asupra Vechiului Regim. Unitatea politică a fost afirmată la 14 iulie 1790, atunci când se celebrează „Fête de la Fédération”, o celebră alianţă a regelui şi a naţiunii, fiind prima aniversare a insurecţiei. Abia la 6 iulie 1880, data de 14 iulie este adoptată ca zi naţională.

Există şi alte simboluri proprii francezilor, cum ar fi personalităţile feminine Marianne şi Liberty, boneta frigiană, cocoşul galic, atât de urât de Napoleon. Mitul eroului, care reprezintă forţa colectivă, a fost de asemenea prezent în mentalul colectiv. Napoleon este considerat un fiu al Revoluţiei, el va pune ulterior bazele, prin instituţiile pe care le regândeşte, unei societăţi complet diferite, apărute ca urmare a Revoluţiei. Altfel spus, Napoleon este figura emblematică care încoronează principiile de la 1789, este un erou al legendei, cuprinzând aspiraţiile de libertate, un mit naţional.

Revoluţia Franceză de la 1789 a fost marcată de o multitudine de simboluri, acestea devenind ulterior simboluri naţionale, care au o capacitate egalizatoare, conferă un suport al identităţii, sunt asociative şi multiplicative, sunt omniprezente şi prezintă continuitate.

„Sub Napoleon I, Europa şi-a pierdut individualitatea”

Pentru anul 1789 este edificatoare definiţia oferită de dicţionarul Larousse, şi anume:„Europa nu înseamnă ceva decât în măsura în care se numeşte Franţa, Anglia, Rusia, Austria, Prusia, Spania etc. Aici particularul trece înaintea generalului. Nu la fel stau lucrurile în America, Asia, Africa, Oceania;acolo, generalul se impune în faţa particularului:acesta din urmă este aproape complet absorbit;dimpotrivă, Europa nu e decât o denumire geografică care cere să fie tratată în linii mari. Sub Cezar, şi chiar sub Carol cel Mare, Europa, deja veche, avea încă o istorie;pe atunci erai asiatic, african sau european. Sub Napoleon I, Europa şi-a pierdut individualitatea;eşti francez, englez, italian, rus etc.;nu mai eşti european.”[5]    

           

             Bibliografie

 

  • Boia, Lucian, Două secole de mitologie naţională, Bucureşti, Editura Humanitas, 2011.
  • Delsol, Chantal, Maslowski, Michael, Nowicki, Joanna, Mituri şi simboluri politice în Europa Centrală, Bucureşti, Editura Cartier, 1993.
  • Evseev, Ivan, Enciclopedia semnelor şi simbolurilor  culturale, Timişoara, Editura Amarcord, 1999.
  • Madaule, Jaques, Istoria Franţei, vol. 2, Bucureşti, Editura Politică, 1973.

NOTE


[1]Boia, Lucian, Două secole de mitologie naţională, Bucureşti, Editura Humanitas, 2011, p. 5.

[2]Ibidem, p. 19.

[3]Delsol, Chantal, Maslowski, Michael, Nowicki, Joanna, Mituri şi simboluri politice în Europa Centrală, Bucureşti, Editura Cartier, 1993, p.18.

[4]Evseev, Ivan, Enciclopedia semnelor şi simbolurilor  culturale, Timişoara, Editura Amarcord, 1999, passim.

[5]Pierre Larousse, Grand dictionnaire universel du XIX siècleapud Boia, Lucian, op. cit., p.55.