Autor 7330 vizualizări


29 aprilie 1944:prima lună de bombardamente lua sfârșit. Triste statistici așteptau să fie interpretate. Prin ordinul 2722 S – „S” de la SECRET, simbolul importanței maxime pentru documentele de atunci – li se ordona tuturor inspectoratelor de poliție regionale să raporteze până pe 30 ale lunii situația pierderilor suferite de fiecare regiune a țării în urma bombardamentelor. Prompți, comandanții de regiune întocmiseră o listă care era acum pe masa Șefului Cabinetului Militar al Conducătorului Statului, colonel Mircea Elefterescu, și urma să fie înmânată Președintelui Consiliului de Miniștri și Conducătorul Statului, Mareșal Ion Antonescu. 

Lista era un tabel, având în prima coloană orașele lovite, apoi în următoarele coloane data bombardamentului, numărul de imobile distruse / grav avariate / avariate și numărul victimelor:morți și răniți. Conform listei, 1.023 de persoane pieriseră în bombardamente, iar alți 783 fuseseră răniți. Dacă îi adăugăm și pe cei din București, anume 3.391 morți și 3.005 răniți, ajungem la o statistică sumbră de 4.414 morți și 3.788 de răniți pentru prima lună de bombardament. Dacă am elimina primul bombardament, care a fost o adevărată hecatombă în care au murit 2.942 de oameni, am putea spune că la fiecare bombardament care a urmat, oamenii s-au descurcat destul de bine cu limitatele mijloace de apărare pasivă pe care le aveau la dispoziție.

Adevărul era însă altul:oamenii își părăsiseră orașele și stăteau cum puteau prin împrejurimi. În orașe rămăseseră numai muncitorii care nu-și puteau permite luxul de a se refugia. Ei își săpaseră gropi individuale în apropierea caselor – dacă era posibil – iar dacă nu, verificaseră unde erau refugiile din apropierea locului de muncă, pentru a putea fugi acolo în timp util. Bucureștiul, Ploieștiul, Brașovul și Turnu-Severin începeau să semene cu niște orașe fantomă.

Pierderi de o parte şi de alta

O altă statistică ar fi trebuit să ajungă şi ea pe masa Mareșalului, anume aceea a pierderilor și a victoriilor aeriene înregistrate de români și germani în timpul acestei prime luni de luptă pe cerul României. 

În timpul celor 10 bombardamente de zi din aprilie ’44, americanii au pierdut în luptă 56 de bombardiere și zece avioane de vânătoare. Nu se știe exact câte aparate au pierdut germanii și românii, deoarece nu s-au întocmit nici până în ziua de astăzi statistici serioase. Cei doi aliați nu își comunicau unul altuia pierderile și victoriile. De multe ori un avion american a fost trecut „victorie” și la germani, și la români. Nemții nu prea aveau încredere în cobeligeranți:ei își construiseră aerodromuri separate, uneori în locuri de care românii nu prea știau. Logica era simplă:nu trebuie să depinzi prea mult de un aliat, care, oricât de legat ar fi de tine, poate nu e gata oricând și în orice condiții să își dea viața pentru cauza ta. 

Singurele cifre cât de cât exacte despre pierderile Axei sunt încă cele provenite din surse americane. În timpul luptelor din spațiul românesc, ei au declarat sigur doborâte 180 de avioane de vânătoare și două bombardiere. Mai există și 67 de declarații de victorii probabile, dar ele nu au fost confirmate . 

Neluând decât victoriile sigure în calcul, avem un scor global al confruntării de 182 la 66 în favoarea americanilor. Desigur, la numărul de oameni scorul se debalansează, deoarece fiecare dintre cele 56 de bombardiere doborâte avea câte un echipaj de 10 oameni, ceea ce face ca 560 de soldați americani ai aerului să fi căzut în luptă în luna aprilie – morți sau prizonieri – dar programul de înrolare american mergea din plin și pierderile suferite în România și în celelalte teatre de operațiuni erau rapid înlocuite.

Adevărata problemă a românilor și a germanilor era logistica. În războiul aerian din România, Axa pierdea 3 avioane la fiecare avion aliat doborât. Acest raport de pierderi nu era compensat de producție, dimpotrivă:Aliații fabricau 3 avioane la fiecare avion produs de Axă. La o putere globală de 9 la 1 capacitate de înlocuire a materialului distrus în luptă în favoarea Aliaților, comandanții Axei ar fi trebuit să realizeze că nu au nicio șansă de a câștiga războiul. Lumea ar fi avut mai puțini eroi, dar mult mai mulți supraviețuitori. După cum amar știm, nu a fost să fie așa.

Poveşti fanstastice născute din frică

Ultimul bombardament din luna aprilie lovise, în data de 24, deopotrivă Bucureștiul și Ploieștiul. În tactica pentru pregătirea debarcării din Normandia, învinsese prioritatea atacării nodurilor de cale ferată în detrimentul rafinăriilor și a fabricilor de armament. Logica era următoarea:bombardarea rafinăriilor Reich-ului, chiar dacă ar fi reușit peste tot, n-ar fi creat rapid o lipsă de combustibil pentru luna iunie, luna programată pentru debarcare. Germanii aveau destule rezerve de combustibil. Atacarea nodurilor de cale ferată, însă, producea efecte imediate:combustibilul nu mai putea fi transportat și blindatele erau forțate să își reducă mișcările. 

După o săptămână fără bombardamente, nervii românilor creau monștri. Circulau insistent zvonuri cum că de 1 mai, ziua comuniștilor, Bucureștiul va fi lovit de „cel mai mare bombardament, fără a se ține seama că este sau nu obiectiv militar” . Liniștea neverosimilă, când în celelalte orașe ale Europei aveau loc bombardamente teribile, amplifica teama. „Se observă în rândul celor sinistrați o panică nedescrisă care ia un caracter tot mai grav de la zi la zi”  – notează un detectiv bucureștean în darea sa de seamă din 29 aprilie. „Anglo-Americanii vor bombarda atât de puternic, încât nu va mai exista nici un fel de scăpare [...] Americanii vor bombarda cu bombe mult mai grele, cu o presiune atât de puternică, încât pe o rază de 500 m nu va mai exista și rezista nicio clădire. Bombele acestea aveau denumirea de «bombe de cartier»”. Ca o încununare a poveștilor fantastice născute din frică, apare zvonul că în București au sosit „600-700 avioane de vânătoare japoneze, pentru apărarea antiaeriană a capitalei”.

București, noaptea de 3 spre 4 mai, 1944

Așteptarea ia sfârșit:după două săptămâni de liniște, la ora 0 și 50 minute, sirenele de alarmă îi trezesc pentru prima oară din somn pe bucureșteni. Venise rândul englezilor să atace o țintă din interiorul României. Grupul 205 al Royal Air Force a sosit deasupra Capitalei cu 62 de bombardiere. Vremea, însă, era în acea zi de partea românilor. Cerul nopții a fost plin de nori și britanicii nu au reușit să vadă rachetele semnalizatoare lansate de primele aparate, dotate cu radar. Bombardamentul este catalogat ca fiind „eșuat” de către atacatori. 

Bilanțul distrugerilor a fost mic, din fericire:27 de morți, 18 răniți și 22 de imobile distruse complet.

Ploiești, 5 mai 

Americanii „spală rușinea” ineficientului atac britanic, atacând pentru prima dată cu 12 grupuri de bombardiere – 485 aparate – și 4 grupuri de avioane de vânătoare – 195 aparate. 680 de păsări de oțel înnegresc cerul Ploieștilor, aruncând deasupra nodului de cale ferată 1.200 de tone de bombe. Strategii americani știau că bombele care ratează ținta – gara din sudul orașului – vor nimeri rafinăriile. Calculul se dovedește exact:„Astra Română” este cuprinsă de flăcări pe toată suprafața ei, iar „Phoenix” este lovită serios. 

90 de avioane de vânătoare germane și românești îi întâmpină pe atacatori. Se formează o imensă încleștare, în urma căreia americanii pierd 18 aparate, iar româno-germanii 23 sigur și 7 probabil. Față de această luptă titanică, atacul altor 39 de bombardiere și 43 de avioane de vânătoare care lovesc Turnu-Severin pare o luptă de diversiune. Această forță relativ mică avariază grav triajul orașului și toate clădirile adiacente. 25 de avioane românești și germane îi atacă pe invadatori, dar nu reușesc să doboare decât un avion, cu prețul a 4 avioane proprii. 

Are loc o noutate în tactica germană:un bombardier american, căzut în Germania cu câteva săptămâni înainte și repus în stare de zbor, s-a lipit de prima formație de bombardiere care i-a ieșit în cale și a început să „corecteze” cursul și înălțimea grupului prin mesaje transmise în clar. În realitate, aceste corecții erau menite să deruteze, ele fiind transmise de operatori germani, perfect vorbitori de engleză. Când confuzia începea să se răspândească, „scaietele” – căci așa porecliseră americanii aparatele care utilizau această tactică diversionistă – se îndepărta imediat, de teamă să nu fie doborât.

Câmpina, noaptea de 5 spre 6 mai

Englezii atacă Câmpina cu 48 de bombardiere. De această dată, vremea este de partea atacatorilor. Balizele de iluminare cad exact unde trebuie:în curtea rafinăriei Steaua Română. În surt timp totul arde. Flăcările se urcă spre cer la înălțimi care depășesc 600 de metri. Incendiul devine vizibil de la 100 de kilometri. 

6 mai:Turnu-Severin, Craiova, Pitești, Brașov

Americanii continuă ce au început britanicii:200 de avioane atacă Brașovul. Sunt atacate pentru prima dată avioanele din uzina IAR Brașov. Toată fabrica este atinsă, inclusiv cele 6 aparate noi care așteptau în curtea fabricii să fie recepționate. Un tunar iscusit al apărării antiaeriene reușește să doboare un bombardier american. 3 avioane de vânătoare românești sosesc și ele la atac, dar unul este doborât. Alte 16 vin în ajutorul lor, dar 5 sunt doborâte de americani în scurt timp.

 În același timp, alte 185 de avioane americane țintesc gara din Brașov. Sunt atacate de doar 10 avioane românești și germane, dintre care 2 plătesc cu prețul suprem curajul de a lupta cu o formație atât de mare. 

Tot în acest timp, alte 170 de avioane americane atacă Piteștiul. Nimeni nu opune rezistență distrugerii gării. Doar 6 avioane românești încearcă imposibilul, unul dintre ele fiind imediat distrus. 

Ca și cum nu ar fi fost suficient pentru o singură zi, alte 134 de avioane americane atacă Craiova. Toate liniile de cale ferată din triaj sunt aruncate în aer fără ca vreun aparat român sau german să poate să opună rezistență. Câmpina este atacată și ea cu alte 135 de bombardiere neescortate. Sosesc în curând 44 de aparate românești și germane, care atacă cu furie. Sunt atacate la rândul lor de 51 de avioane de vânătoare americane sosite la atac cu întârziere. Lupta se încheie cu 7 avioane americane prăbușite și 13 români și germani doborâți.

O ultimă lovitură mai are de primit România în această zi a morții:Turnu-Severin. Greu încercatul oraș dunărean este nevoit să încaseze bombele a 34 de bombardiere americane. Acestea sfârtecă încă o dată șinele de cale ferată abia reparate din triaj.

București, noaptea de 6 spre 7 mai

80 de bombardiere britanice își aruncă bombele deasupra fabricilor Bucureștiului. Atacatorii raportează 4 incendii, dintre care două foarte mari. Ei pierd 4 aparate, unul dintre ele doborât de un avion de vânătoare dintr-o escadrilă nouă româno-germană, de atac nocturn. 

Alte 2 bombardiere s-au strecurat în noapte pentru a ataca un pod peste Argeș. Erau înarmate numai cu câte o bombă de 1.400 de kg fiecare. Primul aparat aruncă cu precizie bomba, însă observă că nu atacase podul rutier prevăzut în planul de atac. Cel de-al doilea avion atacă podul corect vizat, aruncând bomba în apă de la 50 de metri înălțime, exact unde trebuia, însă acesta a rezistat.

Alte 3 bombardiere britanice, înarmate tot cu câte o singură bombă de 1.400 kg, au atacat un pod la vest de Filiași. După ce l-au căutat în noapte timp de o oră, britanicii au trăit exasperarea de a vedea cum bombele lor lovesc podul cu exactitate, dar nu explodează. 

București, 7 mai 

Echipele de pompieri încă se luptau cu flăcările cauzate de atacul britanic din timpul nopții, când alarma de atac aerian a sunat din nou. Ca într-o sinistră ștafetă a războiului, bombardierele americane soseau din nou la București, nelăsându-i răgaz să-și plângă morții. Americanii au venit cu 429 bombardiere și 199 de avioane de escortă. Grivița și Chitila au fost puternic lovite de bombe. Românii și germanii au atacat în mai multe valuri, dar au fost respinși. 21 dintre ei au fost doborâți, reușind să doboare, la rândul lor, doar 4 bombardiere. 

București, 7 spre 8 mai 

Incendiile provocate ziua de americani le jucau noaptea feste celor 61 de bombardiere britanice revenite într-un nou atac asupra Bucureștiului. Fumul gros îi împiedica să se orienteze. În aceste condiţii, bombardierii au ales să țintească sursa fumului și astfel au reaprins incendiul. Nu le-a fost simplu deloc:vânătorii de noapte româno-germani începuseră să fie experimentați, reușind să doboare 6 aparate inamice. 

Cu acest atac s-au sfârșit cele 5 zile și 5 nopți de iad ale lunii mai. Odată cu ele s-au încheiat și atacurile strategice asupra căilor ferate. De-acum înainte planurile aliate aveau să se schimbe:prioritare deveneau rafinăriile.

A doua zi după-amiază, luni, 8 mai, are loc o nouă ședință a Consiliului de Miniștri. Mareșalul nu este prezent, fiind încă ocupat cu analiza rapoartelor militare, astfel încât ședința dedicată apărării pasive este prezidată de Vicepreședintele Consiliului, prof. Mihai Antonescu. Situația este extrem de gravă:mii de familii stau lângă grămada de moloz care fusese până mai ieri casa lor. Fiecare încearcă să mai salveze ceva, o bucată de mobilă sau o haină, o pătură sau un alt obiect cât de cât util. Unii trăiesc neputința de a-și privi casele arzând mocnit, neavând cu ce să stingă incendiul, alții stau răniți pe caldarâm, așteptând cu orele venirea unui medic care să le îngrijească rănile. De zile întregi unii dorm printre resturi de case, neștiind unde să se ducă și cum să își continue viața. Alții profită de nenorocirea semenilor și dau târcoale caselor boierești din centru, doar-doar vor zări ceva valoros de ridicat din moloz.

Sub semnul improvizaţiei

Ședința încearcă să facă ordine în haos. Mihai Antonescu propune înființarea calității de custode pentru fiecare imobil sau grup de imobile avariat, acesta urmând să stea pe loc pentru a putea da informații autorităților despre proprietarii plecați sau răniți sau decedați, despre cui aparțin piesele de mobilier salvate. Custodele ar fi urmat să aibă un cuvânt de spus în atribuirea calității de sinistrat, calitate ce ar fi conferit posesorului dreptul de a primi compensații bănești sau în natură în locul pierderilor suferite. Se propun chiar penalități dacă custodele nu și-ar îndeplini sarcinile. Într-un final, toți miniștrii realizează imposibilitatea creării peste noapte a acestei funcții. 

Fără a se trage o concluzie, se trece la discuții privind normarea transportului și a folosirii vehiculelor. Rechiziționările făcute până acum făcuseră mai mult rău decât bine:se deterioraseră multe autovehicule, deoarece cei care le primiseră abia știau să le conducă și le folosiseră impropriu, de multe ori până la distrugerea sau accidentarea acestora. Odată transformate în rable, mașinile și camioanele au fost prompt înapoiate deținătorilor, determinându-i pe ceilalți posesori să le ascundă care pe unde au putut, pe la țară sau prin localități mai mici.

Se propune, pentru posesorii de autovehicule, înființarea unei obligativități de 5 zile pe lună de muncă în folosul țării, în schimbul eliberării unei adeverințe-permis de a folosi mașina în restul timpului. Se replică – pe bună dreptate – că un posesor de autovehicul ar lipsi astfel de la munca sa pentru a fi șofer. Nu se ajunge la nicio concluzie și se trece la un alt subiect.

Se discută măsurile de alarmare prin telefon. Se propune folosirea unui limbaj codificat pe care să-l cunoască numai autoritățile de rang înalt și care să dea informații despre atacul în curs. 

„Mihai Antonescu:Anunțarea nu trebuie să se facă tuturor. […] trebuie să evităm a crea o atmosferă de panică în regiunea respectivă, care s-ar forma dacă radio ar anunța:«Pericol aerian» într-un limbaj accesibil tuturor. […] Luați semnale convenționale, în felul acesta:Pitești este Petre, Giurgiu este Ion etc. Petre, Ion, alarmă! 

M. Vulcănescu:Germanii întrebuințează cifre care arată distanța în minute față de Capitală. […] 

I. Petrovici:Funcționarii mici nu trebuie să știe.

M. Antonescu:Când am plecat la Pitești cu avionul, s-a anunțat că avioanele [inamice – n.r.] sunt la Turnu Severin, astfel că noi am fi ajuns la aeroport cam în același timp cu avioanele. Domnul Ministru Jienescu și domnul Mareșal, care aveau destulă experiență, nu au ezitat. Dacă Postul de Radio ar fi dat:«Pitești, atenție!», nu mai găseam picior de om în Pitești, nici pe prefect, nici pe primar, nici pe nimeni din Garnizoană. Deci acest limbaj faceți-l convențional, care trebuie folosit de organele de Apărare Pasivă din orașul respectiv, urmând un al doilea semnal, dacă este cazul, pentru toată lumea”  .

Propunerea doar pare a avea sens, căci, presupunând că în exemplul dat codul ar fi fost folosit și radioul ar fi anunțat «Petre, alarmă!», prefectul, primarul și șeful garnizoanei, fiind funcționari de rang înalt, ar fi aflat chiar mai devreme de iminentul atac și ar fi dispărut mai repede astfel.

Ședința va continua până la ora 21:30 și, din analiza stenogramei ei, răzbate puternic sentimentul că totul se improviza. România era supusă unor bombardamente nimicitoare și conducătorii țării nu reușeau să se ridice la gravitatea clipei, continuând să croșeteze regulamente abstracte pentru suferințe pe care fuseseră incapabili să le anticipeze. La mai bine de o lună de la începutul bombardamentelor, România nu avea posturi de pândă la granița ei pentru a anunța invadarea spațiului aerian. 

Timp de 10 zile România nu a mai fost bombardată. Românii și-au adunat forțele și s-au organizat într-o solidaritate umană nedirijată de la centru. Civilii s-au ajutat cum au putut între ei, iar militarii au folosit cum se putea mai bine materialele din dotare.

Englezii și americanii au început să fotografieze de la mare înălțime viitoarele ținte. De asemenea, erau interesați de ritmul lucrărilor de reparații. În data de 17 mai, un avion britanic de recunoaștere a fotografiat de la aproape 10.000 de metri înălțime Bucureștiul și împrejurimile. Fotografiile au detectat o construcție nouă la 10 kilometri nord vest de București:era o reproducere 1 la 1 a peroanelor Gării de Nord, orientate exact ca acelea originale. Un aviator neexperimentat ar fi putut bombarda acest fals obiectiv, dar nimeni nu s-a lăsat înșelat:deși de sus construcția semăna leit cu Gara de Nord, iar în jurul ei sclipeau în soare acoperișurile unor imense rezervoare false de benzină, lipsa șinelor de cale ferată dădea de gol scamatoria. Noile construcții erau înconjurate doar de grâu. Nici țipenie de om, de stradă sau de casă. Doar tablă nouă, sclipind prea fals în soare.

Ploiești, 18 mai

Pentru prima dată de la începutul bombardamentelor, Ploieștiul este acoperit complet și din vreme de ceața de protecție. Aproape 2.000 de generatoare de fum încearcă disperate să protejeze rafinăriile. Vremea trece iar de partea românilor și norii acoperă aproape complet țintele. 4 din 12 grupuri de bombardiere fac cale întoarsă. Totuși, 62 de bombardiere atacă „Concordia Vega” – 30 de avioane românești le ies în întâmpinare. Un bombardier cade răpus cu prețul a 5 avioane de vânătoare. 

77 de bombardiere atacă „Dacia Română” – 3 dintre ele se prăbușesc în flăcări. 34 de bombardiere atacă „Redevența” – 3 dintre ele sunt doborâte. Alte 33 de bombardiere atacă Rafinăria „Româno-Americană”. Sunt întâmpinate de 80 de avioane românești și germane, dintre care 18 cad răpuse, dar nu înainte de a doborî 6 bombardiere. Românii și germanii pornesc și în urmărirea unui grup de bombardiere care făcuse cale întoarsă fără să-și arunce bombele. Îi atacă și reușesc să doboare 7 dintre ele.

193 de avioane de vânătoare americane au intrat separat în luptă – din cauza dezorientării nu au reușit să fie alături de bombardiere – și se încleștează cu un grup de 55 de aparate românești și germane. Noi pierdem 13 aparate, iar americanii doar 2.

Bilanțul este aproape insuportabil. Rafinăriile sunt serios atinse, dar cele mai mari pierderi sunt ale piloților, unii experimentați, oameni imposibil de înlocuit. Americanii au pierdut în această zi 20 de bombardiere, dar pentru ei înlocuirea este ușoară. Deasupra uzinelor americane de avioane nu este decât cerul senin al primăverii. În Statele Unite nu sună alarma nici ziua, nici noaptea. Războiul este undeva departe, atât de departe încât el abia se vede, doar alb-negru, în știrile de la cinematograf.