Lusitania: „o afacere a naibii de murdară”

Autor 12805 vizualizări


Scufundarea pachebotului transatlantic britanic „Lusitania”, torpilat la 7 mai 1915 lângă coasta Irlandei de către submarinul german U-20, poate fi asemuită, ca tragedie maritimă, cu sfârşitul celebrului vas „Titanic”, petrecut în urmă cu trei ani, la 14 aprilie 1912;pe „Lusitania” se aflau la momentul atacului, pe lângă membrii echipajului, 1.158 de pasageri (printre care şi 128 călători americani;după alte surse, 114 sau chiar 200). Numai că, în acest caz, nu un aisberg a trimis pachebotul pe fundul oceanului, ci torpila unui submarin. Iar Thomas Woodrow Wilson, preşedintele unei ţări neutre, neparticipante la Primul Război Mondial, SUA, nu a uitat aceasta şi, după doi ani, la 2 aprilie 1917, a declarat război Triplei Alianţe, împingându-şi astfel ţara în conflagraţie, de partea Antantei. 

Dar era oare „Lusitania” un simplu pachebot sau mai era şi „altceva”, un „altceva” cunoscut nu numai de Marina Regală Britanică, dar suspectat şi de cea germană?

Pachebotul transatlantic „R.M.S. [Royal Mail Ship] Lusitania”, construit şi armat timp de doi ani (1904-1906) de vestita companie maritimă Cunard Line, a fost lansat pentru prima oară la apă la 7 iunie 1906 la Clydebank, în Scoţia, după ce tocmai ieşise de pe şantierul naval John Brown and Co. Ltd., din Clydebank. Era nava-soră geamănă a altor două celebre vapoare, „Mauritania” şi „Aquitania”, avea o lungime de 236 m, un tonaj de 31.550 tone şi putea atinge viteza maximă de 25 de noduri. Echipajul ei era alcătuit din nu mai puţin de 802 persoane.

La 7 septembrie 1907, „Lusitania” a părăsit portul Liverpool pentru voiajul său inaugural. Era dotată cu tehnologie de ultimă generaţie – amiralitatea britanică nu se zgârcise cu fondurile investite în construcţia navei şi obţinuse astfel un mult-dorit rezultat. Iar atunci când nimeni nu s-a mai îndoit că germanii şi aliaţii lor pregăteau o înfruntare armată, „Lusitania” a fost condusă în docul „Canada” din Liverpool, la 12 mai 1913, pentru a-i fi consolidată coca şi pentru a se instala la bordul ei cazemate în stare să primească 12 tunuri cu tragere rapidă. Acestea vor fi instalate la bordul ei în august 1914. 

În august 1914, chiar la începutul Primului Război Mondial, cele trei nave, „Lusitania”, „Aquitania” şi „Mauritania”, au fost rechiziţionate de Marina Regală a Marii Britanii şi transformate în crucişătoare auxiliare, pentru nevoile de război. Cu alte cuvinte, trei nave de război în toată regula. Iar „Aquitania” şi „Mauritania” vor rămâne în acest stadiu, nemaifuncţionând vreodată ca pacheboturi. Nu acelaşi lucru i se va întâmpla „Lusitaniei”:ei i se va permite să funcţioneze mai departe şi ca pachebot, urmând să efectueze în continuare, numai o dată pe lună şi cu o viteză maximă redusă la 21 de noduri, traversări transatlantice pentru Cunard Line. 

Prima pagină a ziarului „The New York Times” anunță tragica veste a scufundării „Lusitaniei”

Prima pagină a ziarului „The New York Times” anunță tragica veste a scufundării „Lusitaniei”

Nenumărate semne de întrebare

La 24 aprilie 1915, „Lusitania” ajungea la New York, unde avea rămână într-o escală de o săptămână. La 1 mai 1915, îşi începea voiajul spre Liverpool. Avea să fie însă cel din urmă, pachebotul nemaiajungând la destinaţie. Căpitan al navei era experimentatul William „Bowler Bill” Turner, în vârstă de 58 de ani, aflat la cea de-a 102-a traversare transatlantică. Vasul ar fi trebuit să fie escortat şi protejat de crucişătorul britanic „Juno”, dar, din ordinul amiralului Fisher şi al Primului Lord al Amiralităţii, nimeni altul decât Winston Churchill, cu două zile în urmă vasul de escortă fusese retras.

Aflat în drum spre Liverpool, la 7 mai 1915, la orele 14:25, „R.M.S. Lusitania” a fost torpilată în apropiere de Fastnet, la circa 12 mile marine de coasta Irlandei, în largul punctului sud al Irlandei (Old Head of Kinsale), de către submarinul german U-20, comandat de căpitanul Walther Schwieger. Torpila a atins tribordul vaporului, care naviga cu viteza redusă de 18 noduri către portul Queenstown (actualmente Cobh), aflat la 40 de km pe coasta sudică a Irlandei. Această zonă fusese deja declarată de germani „zonă de război”, iar căpitanul Turner fusese informat de autorităţile britanice de prezenţa unui submarin german. 

După mărturiile supravieţuitorilor – aproximativ o treime din numărul pasagerilor – zgomotul exploziei la impactul cu torpila a fost urmat imediat de o a doua explozie, mai puternică şi mai violentă, considerată anormală, mai ales că o a doua torpilă nu a mai fost trasă în navă. La început, ea a fost atribuită exploziei unui cazan, dar această explicaţie a fost imediat respinsă. Mai mult:o navă rapidă şi ultramodernă ca „Lusitania” s-a scufundat mult prea repede – în exact un sfert de oră, raportat la cele trei ore în care s-a scufundat „Titanicul”, fapt bizar deoarece nava dispunea de compartimente etanşe, care, din ordinul căpitanului, fuseseră recent închise;se primise un mesaj de la „Royal Navy” că un submarin german patrula prin regiune. Cu toate că şi bărcile de salvare fuseseră pregătite, în cele 15 minute de agonie a navei lovite până la scufundare numai 6 din cele 22 de bărci au putut fi lansate la apă. 

Din însemnările comandantului submarinului german, kapitanleutnant Walther Schwieger, care exact în ajun, la 6 mai, scufundase nu mai puţin de trei cargouri britanice exact în această zonă, rezultă că torpila a fost trasă la orele 14:10, de la distanţa de 460 de metri (500 de yarzi). În carnetul său de bord, ofiţerul german a notat că impactul cu torpila a fost urmat de „o puternică detunătură”, urmată de „un nor gros de fum şi de rămăşiţe proiectate până deasupra coşurilor”. Imediat fu auzită „o a doua explozie, mult mai puternică decât cea dintâi”. „Cazan, cărbuni sau pulbere?”, s-a întrebat neamţul. După 15-18 minute, totul era terminat. La trei ani după „Titanic”, oceanul înghiţea o a doua victimă de acelaşi calibru. 

Supraviețuitori ai scufundării „Lusitaniei”

Supraviețuitori ai scufundării „Lusitaniei”

Câţi oameni se aflau pe „Lusitania” la 7 mai 1915

În afara echipajului său de 802 persoane, „Lusitania” putea transporta o capacitate de 2.165 de pasageri, din care 563 la clasa întâi, 464 la clasa a doua şi 1.138 la clasa a treia. În ziua scufundării sale, la bord se aflau 1.158 pasageri, dintre care 128, după unele surse, erau cetăţeni americani, între ei aflându-se şi milionarul Alfred G. Vanderbilt. Majoritatea au pierit în apele Oceanului Atlantic. După unele surse, au supravieţuit aproximativ 703 pasageri, adică circa o treime dintre cei aflaţi la bord (pasageri şi echipaj). Ultima supravieţuitoare, Audrey Lawson-Johnson, aflată la bordul navei, avea atunci vârsta de numai 3 luni şi 2 zile. Ea a decedat la 11 ianuarie 2011, la 95 de ani. 

În mod cert, „Lusitania” a fost (şi) un vas de război

Aşadar, au fost clar două explozii. La fel de clar, prima a fost provocată de impactul cu torpila submarinului german. Ce anume a provocat-o pe a doua, mult mai puternică decât prima? Iată şi răspunsul:muniţiile transportate de vas, care au făcut explozie;muniţiile a căror prezenţă a fost negată cu obstinaţie de către Amiralitatea britanică până în anul 1972, an în care aceasta a recunoscut, în sfârşit, atunci când i s-au prezentat documente în acest sens, existenţa lor la bordul „crucişătorului auxiliar armat”, „R.M.S. Lusitania”. Aşadar, submarinul german a scufundat, incontestabil, (şi) un vas de război inamic, dotat cu arme de foc – 12 tunuri – şi muniţii.

Şi aici informaţiile oferite de surse diferă:după unele, „Lusitania” transporta 5.248 lăzi cu obuze, 4.927 de cutii, fiecare dintre ele conţinând câte 1.000 de cartuşe, 2.000 de lăzi cu grenade, 5.468 de lăzi cu obuze şrapnel şi cartuşe. După altele, era vorba despre:4.200 de lăzi cu cartuşe pentru puşti, 1.248 lăzi cu obuze de artilerie şi 18 lăzi cu rachete. Altele susţin că explozibilii au fost ascunşi în nişte baloturi cu blănuri, 323 baloturi mai precis. Era vorba despre nişte explozibili puternici, vată-pulbere (cotton-powder), pe bază de nitrat de celuloză. În sfârşit, ultimele surse vorbesc despre depozitarea a 51 de tone de obuze de şrapnel (three-inch bullet shells), 6 milioane de cartuşe de puşcă (de calibrul 303), o cantitate nedeterminată de explozibil vată-pulbere, pe bază de nitrat de celuloză, şi 200 de tone de cartuşe pentru pistol. 

Ilustraţie de epocă: un vas britanic torpilat de un submarin german se scufundă

Ilustraţie de epocă:un vas britanic torpilat de un submarin german se scufundă

Consecinţele torpilării şi scufundării „Lusitaniei”

În Statele Unite ale Americii în special, gestul a fost considerat de presă drept o barbarie germană, căreia i-a căzut victimă nevinovată un vas „neutru” de pasageri. În Franţa, dacă la început, articolele din revista „L’Illustration” şi din ziarul „Le Figaro”, din 8 şi 15 mai 1915, au blamat atacul submarinului german, ulterior, Amiralitatea britanică a început să fie suspectată de „neglijenţe calculate”, în scopul „forţării intrării SUA în război”. Germanii, la rândul lor, s-au apărat, arătând că vasul transporta arme şi muniţii (şi nu greşeau;însă de unde oare ştiau?), lucru pe care englezii l-au negat cu înverşunare până în 1972, când, în urma consultării arhivelor, s-a constatat în mod clar prezenţa muniţiilor şi a celor 12 tunuri la bordul navei. 

Oricum, efectul scontat a fost obţinut. La Washington, preşedintele democrat Thomas Woodrow-Wilson a pretins Germaniei plata unor compensaţii şi a început să ameninţe tot mai frecvent cu intrarea SUA în război. În aceste condiţii, Berlinul a decis, la 27 august 1915, suspendarea provizorie a războiului submarin. La 1 ianuarie 1917, acesta va fi reluat. Mai mult, va fi declarat războiul submarin total, împotriva tuturor navelor, fie ele neutre sau nu, fie de război sau de comerţ. 

Ultimul cuvânt l-au avut tot americanii. În februarie 1917, ei primeau de la britanici o copie a vestitei telegrame Zimmermann. Telegrama provenea de la secretarul de stat în Ministerul Afacerilor Externe german, Arthur Zimmermann, şi îi era adresată ambasadorului Germaniei în Mexic. Acesta trebuia să contacteze autorităţile de la Ciudad de Mexico şi să le facă cunoscut faptul că Reichul german al lui Wilhelm al II-lea propunea Mexicului o alianţă împotriva SUA, iar în cazul unui război americano-mexican încheiat cu victoria Mexicului, acesta ar fi dobândit statele americane Arizona, Texas şi New Mexico. Războiul ar fi fost, evident, finanţat de germani. 

În această perioadă, submarinele germane au scufundat 4 nave comerciale americane. Au pierit în aceste acţiuni 15 americani. La 2 aprilie, preşedintele Wilson i-a cerut Congresului să aprobe declaraţia de război pentru a face lumea „sigură pentru democraţie”. După două zile, la 4 aprilie, Congresul SUA aproba cererea preşedintelui. Starea de război între SUA şi Germania devenise un fapt împlinit. După mai bine de doi ani şi jumătate, America spunea adio neutralităţii...

În acest timp, englezii...

Amiralitatea britanică şi Winston Churchill însuşi l-au acuzat pe căpitanul William Turner al „Lusitaniei” de nerespectarea măsurilor de securitate recomandate. Lordul Mersey, care a supervizat procesul vizând stabilirea responsabilităţilor căpitanului şi ale companiei, l-a înştiinţat personal pe premierul Herbert Henry Asquith că refuza să continue să lucreze, mai departe, pentru justiţia britanică. El a prezentat „chestiunea Lusitania” şi familiei, şi prietenilor drept „o afacere a naibii de murdară”. Şi nu greşea niciun pic...