Lupul, demon infernal şi cãlãuzã divinã

Autor 34713 vizualizări


Lupul..iatã un animal cu o bogatã mitologie şi un statut ambiguu;pe de-o parte temut şi detestat, asociat cu credinta în licantropie;pe de altã parte apreciat ca animal-cãlãuzã, cel care conduce sufletele cãtre lumea de dincolo. Amerindienii îl iubeau pentru cã îl considerau un spirit puternic, devotat, în care se poate transforma şi omul dacã are tãrie suficientã.

Sinonim cu sãlbãticia, în mitologia universalã este atât un simbol al luminii, soarelui şi focului pentru cã vede în întuneric, cât şi al demonilor care sãlãşluiesc în ascunzişuri. Nordicii şi grecii sunt cei care îi dau sensul de erou rãzboinic, de adept al luminii sau strãmoş mitic, întruchipat de zeitaţile Belenos, respectiv Apollo Lykaios. În mitologia chinezã îl regãsim drept creatorul dinastiilor chinezã şi mongolã, în ipostaza lupului albastru ceresc, paznicul palatului ceresc, identificat cu steaua Sirius. Popoarele turce profitã pânã târziu de simbolistica sa de rãzboinic dacã stãm sã ne gândim cã Atatürk, tatãl turcilor, este poreclit de cãtre adepţi Lupul Cenuşiu. Poporul turc reconstruieşte aşadar o mai veche imagine, cea a unui Gingis Han mitic, lupul albastru, simbol al luminii uraniene, care se uneşte cu cãprioara albã ce reprezintã pãmântul, dând naştere poporului. Caracterul polar pe care îl capãtã în mitologia chinezã se datoreazã faptului cã lupul a fost atribuit nordului. Lupul este mai mult animal de pazã decât animal vorace. Şi japonezii îl invocã uneori în calitate de apãrãtor în faţa altor animale. O forţã furibundã, greu de stãpânit, şi totuşi o forţã.

Simbolistica solarã cedeazã în faţa celei pãmântene din legenda lui Romulus şi Remus, când întruchipeazã ideea de fecunditate. Lupoaica mai este de altfel şi simbolul dorintei sexuale. Aceastã asociere este încã de mare importanţa pentru anumite popoare altaice din şiberia sau Anatolia, unde femeile sterpe invocã puterea lupoaicei. În Kamciatka întâlnim de pildã o sãrbãtoare la care se fabricã un lup de paie, menit sã se ”însoare” cu fetele din sat. Nu sunt de neglijat nici legendele din Samoa, care vorbesc despre convieţuirea în peşteri dintre femei şi lupi.

Sã vorbim puţin şi despre latura chtonianã, infernalã a lupului, pe care o regãsim mai ales în folclorul european. În mitologia greco-romanã o avem pe lupoaica Mormolyke, doica lui Acheron, invocatã pentru a ameninţa copii, cam cum se procedeazã azi cu lupul cel rãu. Osiris este, conform lui Diodor din Sicilia, înviat sub forma unui lup pentru a putea sã-l învingã pe fratele sãu cel rãu. Hades poartã o blanã de lup, în vreme ce zeul morţii la etrusci are urechi de lup. Una dintre ipostazele în care ne apare Zeus este cea de Lykaios, când i se aduceau sacrificii umane pentru a-l indupleca sã fertilizeze ogoarele cu ploaie şi vânt.

Magie si licantropie

Evul Mediu creeazã lupului, ca şi pisicii, o imagine destul de nefastã. Se considera cã vrãjitorii se prefac în lupi pentru a participa la Sabat, în vreme ce vrãjitoarele purtau jartiere de lup. În unele pãrţi, ca de pildã în Spania, vrãjitorii cãlãresc lupii. Cât despre licantropie, nu este o invenţie medievalã. Vergiliu menţioneazã spiritele pãdurii sub formã de vârcolaci, credinţã care face parte dintr-un fond european comun. Abia pe vremea lui Ludovic al XIV-lea mai pãleşte credinţa în vârcolaci. În general, vârcolacul reprezintã rãul care perturbã ordinea fireascã a lucrurilor şi este generat la rândul sãu de o abatere de la reguli. În mitologia româneascã, vârcolacul (etimologie probabil bulgarã sau sârbã:vlyx+dlaka=cu pãr de lup), cel care mãnâncã soarele şi luna, poate proveni din mai multe surse, ca de pildã copiii nebotezaţi, fratricizii, cei care nu respectã tradiţiile. Se spune cã sufletul se poate pierde pe vecie dacã în momentul transformãrii se întrerupe legãtura cu trupul. Mare diferenţã faţã de ce credeau indienii, care priveau transformarea în lup şi calitatea de lup singuratic drept o onoare.

Collin de Plancy are o relatare cum cã în 1542, într-o dimineaţã, au fost vãzuţi 150 de vârcolaci într-o piaţã din Constantinopol. Licantropia în evul mediu era explicatã prin posesie demonicã si vrãjitorie. Ea este însã o tradiţie totemicã primitivã, intratã în ritualuri care mizau pe autodefinirea omului ca fiinta ce se poate metamorfoza. Şamanismul şi credintele magice ale antichitaţii se prefac în evul mediu în satanism. Dupã cum mai spuneam, nerespectarea unui tabu putea duce la licantropie, interpretatã adesea ca pedeapsã divinã:Lycaon din mitologia greacã este transformat de Zeus în lup pentru ca a îndrãznit sã practice jertfirea umanã. Licantropia, conform unor cercetãri recente ale modului de raportare a doctorilor bizantini la boalã, se pare cã ar fi de fapt un tip de labilitate psihicã.

De exemplu Oribasius (320-400), doctor personal al lui Iulian Apostatul, scrie în Sinagoga Medicalã:"Despre licantropie. Persoanele suferinde de licantropie ies afarã din casã, în vremea nopţii, si se plimbã printre morminte. Acestea pot fi recunoscute dupã urmatoarele semne: chipurile lor sunt palide si slãbite, ochii lor sunt afundaţi şi sticloşi, însã fãrã a avea lacrimi, limba lor este extrem de uscatã. Sunt foarte însetate, iar picioarele lor sunt acoperite de cicatrici, de la multele sãrituri si tãvãliri pe jos. Trebuie ştiut faptul cã licantropia este un tip sever de melancolie, ea trebuind tratatã prin scoaterea de sânge din trupul bolnav, pana la leşin, mai apoi urmându-se o dieta atentã si multe bãi cu apa indulcitã. (Apoi se dau unele sfaturi practice, cu plante si medicamente, specifice stãrilor de melancolie.) Cand starea de boalã se apropie, pacientul trebuie adormit, prin folosirea de comprese ude şi administrarea de opium (somnifer)." Mult mai târziu, Mihail Pselos (1017-1096) vorbeşte aproape identic despre licantropie şi tratarea acesteia.

Vârcolacul se încadreazã în simbolismul devoratorului, al gurii de fiarã, o imagine initiaticã ce duce cu gândul la alternanţa zilei şi a nopţii, la ciclul viaţã-moarte. Gura devoreazã şi scuipã înapoi, ceea ce o transformã într-o cale de iniţiere. În mitologia scandinavã lupul este mâncãtor de astre, apropiat de lupul din Rig-Veda, care consumã prepeliţa, simbol al luminii. Gura lupului este grota, întunericul, infernul. A te elibera din gura lupului înseamnã a redescoperi lumina, lumina care urmeazã coborârii în infern. Unul dintre cei mai mari duşmani ai zeilor este lupul Fenrir, oprit doar prin magia piticilor care îl leagã cu o panglicã magicã. În altã zonã mitologicã, în cea egipteanã, Anubis, zeu al infernului la Kynopolis, are forma unui câine sãlbatic. Existã o legãturã între Anubis şi Cronos, timpul distrugãtor, care atacã pânã şi astrele, legãturã care se întrevede şi în Scufiţa-Roşie, muşcãtura fiind o marcã a timpului distrugãtor.

Si totusi un animal solar

Nu trebuie uitat nici rolul psihopomp, de calãuzã în regatul morţilor, care apare mai ales în mitologia româneascã, in bocete care vorbesc despre întâlnirea cu animalul iniţiatic:

Si-ti va mai iesi
Lupul înainte,
Ca sã te înspãimânte.
Sã nu te înspãimânti,
Frate bun sã-l prinzi,
Cã lupul mai stie
Seama codrilor
Si-a potecilor.
Si el te va scoate
La drumul de plai,
La un fecior de crai,
Sã te duci în rai.

Aici lupul alb care ghideazã este simbol solar. Stindardul dacic, dragonul cu cap de lup şi trup de şarpe, sintetizeazã simbolismul zalmoxian, pentru cã ambele animale se referã la principiile creatoare. De asemenea existã o ipotezã conform cãreia nemele de ”daoi” al dacilor este în dialectul traco-frigian ”daos”, care înseamna lup. Dacii s-ar fi identificat cu lupul, asociat zeului luminii, Zalmoxis. Mircea Eliade, în ”De la Zalmoxis la Gengis-Han”, avanseaza ideea cã dacii sunt o confrerie rãzboinicã aflatã sub semnul lupului. Ipoteza pleacă de la numele de ”daoi” pe care-l dă Strabon dacilor şi de la substantivul ”daos”. Rădăcina cuvintului ar fi dhău — a apăsa, a stringe, a sugruma, din care derivã iliricul dhaunos — lup, zeul Daunus, sau alt zeu, trac, al războiului Kandaon sau lidianul Kamdaules. Simbolistica rãzboinicã a carnasierului este însã mult mai rãspânditã. Persanii aveau un stindard cu lup. In Turkestan s-a păstrat imaginea unui stindard compus dintr-un cap de lup si un dragon. In nord-vestul Iranului si in Armenia, corpurile de elită ale ostaşilor purtau stindarde cu dragoni. Astfel de stindarde patrund şi în armata romanã. În general, forţa şi ardoare lupului fac din acesta simbolul universal al rãzboinicului.

Sărbătorile de la sfârşitul lunii noiembrie şi începutul lunii decembrie (Filipii de Toamnă, Filipul cel Mare, Ovidenia, Sântandrei, Noaptea Strigoilor, Zilele Bubatului, Moş Niculaie) formează un scenariu ritual de înnoire a timpului. Unele dintre ele sunt închinate lupului. De exemplu avem o serie de sărbători ale femeilor căsătorite, dedicate unor divinităţi protectoare a lupilor. Se celebrează în perioada formării haitelor şi împerecherii lupilor, adică între Lăsatul Secului de Crăciun – 14 noiembrie şi Noaptea Strigoilor (Sf. Andrei) – 30 noiembrie. Durata sărbătoririi era diferită de la sat la sat, sau de la familie la familie-după numărul de Filipi primiţi – un Filip însemna o zi sărbătorită. În mistica populară se crede că în această perioadă lupoaicele calcă hotarul satelor, răscolesc în gunoaie pentru a găsi tăciuni aprinşi, pe care mâncându-i devin mai fertile. Deci pentru a împiedica înmulţirea lupilor, femeile fac tot felul de practici, de exemplu fiarele de care se atârna ceaunul deasupra focului, foarfecele, cleştele trebuiau în aceste zile să fie legate cu sfoară (simbolic erau legate astfel gurile lupilor);toate crăpăturile vetrei focului şi uşii sobei erau chituite cu lut (aceasta simbolizând lipirea ochilor lupilor). Era interzis să se scoată din casă gunoiul-pentru a nu atrage pe lup să scurme în el;de asemenea era interzis femeilor pieptănatul părului. În alte perioade ale anului, mai există două serbări importante ale lupului:  la 16 ianuarie – Sf. Petru de iarnă, denumit şi „Lanţul lui Sf. Petru” sau „Nedeea Lupilor” şi la 29 iunie-Sf. Petru de vara –când patronul îi dezleaga si le da voie sa mânânce din vitele si din oile oamenilor. Tot ceremonii legate de lup sunt Lucinul şi Tărbacul Câinilor.