Autor 20636 vizualizări


Lumea medievală a fost marcată in sens negativ de cruciade, iar după cruciada a VIII-a (1270), era greu de crezut că vor mai avea loc războaie religioase. Evenimentele din a doua jumătate a secolului XIV vor demonstra că lucrurile nu au stat deloc astfel.

Negocieri  între marile puteri:Imperiul Bizantin şi Regatul Ungariei. Preludiul cruciadei antiotomane

După pătrunderea turcilor in Europa și expansiunea lor în a doua jumătate a secolului XIV, Imperiul Bizantin se vede pus într-o situatie foarte delicată şi îşi îndreaptă privirea spre statele de la Dunărea de Jos, având în comun dorinţa de salvare din calea Islamului. Bizanţul, condus la acea vreme de împăratul Ioan al V-lea Paleologul, spera să obţină ajutorul militar  care să-l scape de la pieire.

Încep astfel o serie de demersuri prin care împăratul bizantin se apropie de regele Ungariei, Ludovic I. După ce află de victoria  lui Ludovic împotriva otomanilor la Vidin (1365), împăratul bizantin face o călătorie la Buda, deoarece era hotărât să încheie un tratat cu puterea care, fără îndoială, avea să fie la conducerea cruciadei antiotomane din Peninsula Balcanică.

Acest lucru presupunea mai întâi de toate un plan de unire a celor două biserici:Biserica catolică având centrul la Roma și Biserica ortodoxă cu centrul de putere la Constantinopol. Din cauza antagonismului dintre cei doi conducători şi a exigenţelor papei, unirea nu se va înfăptui. Aceasta a atras după sine anularea programului de cruciadă. 

Mai târziu, amenintat de invaziile turcilor, împăratul Ioan al V-lea acceptă să plătească tribut sultanului Murad I.

În tabăra ungară, avem de-a face cu o politică de asimilare confesională a regelui Ludovic I, care doreşte să-şi aducă supuşii sub ascultarea bisericii romane. Mijloacele dure folosite de acesta, duc la o rascoală a popoarelor din Balcani, sprijinită in acest context de Patriarhia constantinopolitană, iar pe plan militar de otomani. Răscoala se va încheia cu victoria regelui maghiar, in 1376-1377, care îi înfrânge atât pe răsculaţii creştini cât şi pe otomani. Regatul ungar capătă aşadar puţin ragaz. În 1382 însă, Ludovic I moare, lucru care oferă din nou prilejul popoarelor ortodoxe să se răscoale. Aceasta se va încheia cu succes, dar acest fapt va marca pentru 5 veacuri harta politică a Europei. De acum, nordul Peninsulei Balcanice intră sub stăpânire otomană. 

Această stare de fapte conduce la ceea ce trebuia să se realizeze în urmă cu un sfert de veac, şi anume alianţa dintre Imperiul Bizantin si Regatul Ungariei. Cei doi conducători, Sigismund de Luxemburg (Ungaria) si Manuel Paleologul (Imperiul Bizantin), îşi promit că se vor sprijini reciproc în lupta antiotomană.  Noua etapă a expansiunii otomane deschisă de victoria de la Kossovopolje (iunie 1389), obligă Bizanţul să facă această alianţă, mai ales fiindcă era ameninţat chiar la el acasă.

Mircea cel Bătrân. Alianţa cu Ungaria si politica antiotomană

În vâltoarea ofensivelor turceşti şi creştine, dar şi a masivului avans al  turcilor în 1388-1389, Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti (1386-1418), ocupă fostele teritorii ale despotului Dobrotici, precum şi alte poziţii sud-dunărene. Aceasta declanşează prima expediţie punitivă a lui Baiazid I în Ţara Românească, în anul 1391.                                                                                  

Primejdia comună a Ţării Româneşti şi a Ungariei, anume expansiunea otomană, duce la încheierea unei alianţe între cele două state, care va marca începutul unei colaborări durabile. Voievodul român trebuia să facă acest lucru, pentru a-şi consolida poziţia în teritoriile proaspăt cucerite. Profitând de plecarea lui Baiazid în Asia Mică, Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg îşi pun în aplicare planurile de politică externă. Regele Ungariei pătrunde în Serbia, oastea lui Mircea zdrobeşte poziţiile turceşti de la Dunăre, şi întreprinde o acţiune de anvergură in Bulgaria. 

Aflând de evenimentele ce îi ameninţau autoritatea în Balcani, Baiazid I se întoarce îndată pentru a lua măsuri. Astfel, in 1393 conduce campaniile punitive împotriva popoarelor creştine care vor inregistra un succes. Sultanul otoman pregăteşte pentru următorii ani, campanii la nordul Dunării, obţinând sprijinul principilor sârbi. Sultanul dorea să îi dea o lecţie de disciplină voievodului care îndrăznise să-i strice imaginea autoritară, şi mai ales pentru că implicase şi Ungaria în actiunile sale. Bătăliile grele, s-au finalizat cu un succes parţial, otomanii luând în posesie cetatea Turnu şi, probabil şi vadul de la Giurgiu.

De menţionat în acest şir lung al luptelor antiotomane este Cruciada de la Nicopole (1396). Soldată cu un eşec pentru creştini, aceasta va consolida în mod vizibil, influenţa Porţii în nordul Peninsulei Balcanice. Ţaratul bulgar este complet distrus, iar în Ţara Românească sultanul îşi cimentează poziţia prin sprijinirea la tron a adversarului lui Mircea cel Bătrân, Vlad I (cunoscut si ca Vlad Uzurpatorul). Deşi Mircea îl va înlătura pe Vlad cu ajutorul unei oaste transilvane, situaţia de la Dunăre nu se schimbă decât după ce Baiazid I părăseşte zidul danubian, atras cu grosul oştirilor în Asia Mică, in lupta cu Timur Lenk (1370-1405). De acum, sub conducerea lui Mircea cel Bătrân, ofensiva creştină la Dunărea de Jos va fi puternic relansată.

Bibliografie:

Şerban Papacostea, “Evul mediu românesc”, Editura Corint, Bucureşti 2001

http://www.wikivisually.com/wiki/Nicopole_Crusade