Autor 4064 vizualizări


Există o multitudine de balanţe regionale de putere în Asia de Sud şi de Est, China fiind înconjurată de state ce fac parte din toate aceste combinaţii. Fiecare balanţă de putere opune adversari cu capacităţi militare relativ egale, sau chiar simetrice.

Multitudinea de diferende de graniţă a făcut ca în ultimii 50 de ani armatele unor state precum Vietnamul, cele două Coreei, India, Pakistanul sau China să fie intr-o stare de alerta cu consecinţe pozitive asupra nivelului instruirii şi înzestrării armatei, scrie athenian legacy.com.

Chiar daca toate naţiunile vecine Chinei dispun de armate convenţionale puternice, doar unele reprezintă potenţiale ameninţări pentru China, şi anume cele ce deţin armament nuclear. Este discutabil daca ar trebui să excludem pe acest criteriu Japonia, care este putere cosmica, dispunând deci implicit de tehnologia ICBM, iar forţa sa economica permiţându-i la nevoie să achiziţioneze focoase. Deşi tratatele de la sfârşitul Războiului au limitat numeric armata japoneza, aceasta s-a dezvoltat calitativ;în analiza ce va urma vom exclude totuşi forţele de autoapărare japoneze de pe lista potenţialilor rivali militari ai Chinei, cu rezerva că Japonia ar putea, daca ar dori, să devina o mare putere nucleara, bineînţeles, cu preţul încălcării tratatelor din ’45.

India, Pakistanul, Rusia şi Coreea de Nord rămân deci în joc datorită statutului lor de puteri nucleare. India şi Rusia au o relaţie militara privilegiata, în timp ce China a colaborat mai mult cu Pakistanul;este de notat şi faptul că arma nucleară a ajuns în posesia nord-coreenilor pe filiera chineză. Avem deci o relaţie simetrică;în termeni mult simplificaţi, situaţia ar arata astfel:

Pakistan (+China+Coreea de Nord) vs. India (+Rusia)

Desigur că din punct de vedere nuclear, o asemenea schema ar reprezenta un dezechilibru în favoarea Indiei şi Rusiei, însă din punct de vedere convenţional, situaţia este mult mai echilibrată.

Să exemplificam prin relaţia India-Rusia:acestea două au semnat un acord de cercetare în 2003, care va duce la construcţia unui nou avion de vânătoare. În 2002 India a primit 10 din cele 32 de aparate Suhoi 30 MKI comandate din Rusia, precum şi 4 din cele 40 de elicoptere militare Mi-17-IV. Situaţia devine şi mai interesanta când notăm că în iulie 2003 India a respins o solicitare americană cu privire la trimiterea de trupe în Irak, motivându-şi refuzul prin lipsa unui mandat ONU. Se confirmă deci vechiul pattern de colaborare indo-rusă, precum şi distanţarea Indiei fata de SUA, un paradox al Războiului Rece (India fiind totuşi cea mai mare democraţie a lumii). Cooperarea indo-rusă nu ameninţă insă pe termen scurt China:în iunie 2003 India a recunoscut Tibetul ca aparţinând Chinei şi a semnat un tratat cu privire la frontiera dintre China (provincia Tibet) şi India (provincia Sikkim). De asemenea, India a participat în noiembrie 2002 pentru prima data la un summit ASEAN.

Pe de alta parte, Pakistanul face un joc dublu, bazându-se atât pe SUA (GW Bush a solicitat Congresului în 2003 acordarea unui ajutor de 3 miliarde USD Pakistanului, pentru sporirea capacităţilor militare, şi a ridicat în acelaşi an sancţiunile economice care nu permiteau acestui stat să beneficieze de ajutor economic american), cat şi pe China. În februarie 2003, preşedintele Musharraf l-a vizitat pe Vladimir Putin, însă negocierile pe plan militar nu au avut rezultate concrete, date fiind angajamentele Rusiei fata de India.

Atât India cat şi Pakistanul continua programele de înarmare nucleară, perfecţionându-şi vectorii, în speţă rachetele cu raza scurta şi medie. În octombrie 2002 Pakistanul a testat racheta Shaheen-1 (SRBM), iar în ianuarie 2003 racheta Ghauri, cu o raza de 1500 km, despre care se crede că reprezintă o varianta a sistemului nord-coreean No-dong (din nou subliniem colaborarea discreta Pakistan-China-Coreea de Nord). În paralel, India a testat în ianuarie 2003 racheta Agni-1 (SRBM, raza 700 km), ce-i completează arsenalul format din Agni-2 (raza 2000 km) şi Prithvi (150-200 km). Se lucrează la Agni-3, racheta cu combustibil solid, cu raza de 3000 km, capabila să poarte un focus de 1t. Surse guvernamentale indiene afirma că sunt în posesia tehnologiei ICBM (raza peste 5000 km), gratie programului spaţial. Acest fapt, precum şi perspectiva construirii lui Agni-3 aduc China în raza armelor indiene.

Putem concluziona că India se înarmează intr-un ritm superior Pakistanului, fapt ce ar putea duce pe termen lung la un dezechilibru regional. Pe termen scurt insă, India şi Pakistanul sunt absorbite de o competiţie cu miza exclusiv regionala. China nu este ameninţată deocamdată, însă în contextul creşterii capacitaţilor strategice ale Indiei, ar putea fi nevoita să transfere tehnologia ICBM către Pakistan, poate pe filiera nord-coreeană.

Să notăm că în acest moment India şi China se afla pe trepte similare ale dezvoltării vectorilor:sunt în posesia tehnologiei rachetelor cu raza lungă (fapt indicat de programele spaţiale), însă n-au făcut oficial conversia rachetelor spaţiale în ICBM-uri. De asemenea, simetria se regăseşte şi în faptul că nici una din cele două armate nu dispune de focoase multiple pe rachetele sale. Consideram că în următorii 5 ani acest pas va fi făcut, iar un echilibru gen MAD se va instaura în Asia de Sud şi Est.
 

""