Autor 5936 vizualizări


După 23 august 1944, având sprijinul puterii sovietice, comuniștii capătă un rol din ce în ce mai important în politica României, urmărindu-și consecvent țelul de a ajunge în fruntea guvernului. În acea perioadă, colaborarea cu regele era însă necesară, P.C.R. neputând ignora poziția suveranului și faptul că acesta se bucura de un real sprijin din partea populației.

Pentru că la momentul respectiv prioritatea tuturor actorilor politici era războiul, Partidul a trebuit să amâne țelul ultim – care era preluarea completă a puterii – până când situația internă avea să o permită. Eforturile de război ale României nu trebuiau primejduite din cauza luptelor politice interne. Apoi, după ce chestiunea războiului a ieșit din discuție, din nou Partidul Comunist nu a putut să ridice problema înlăturării monarhiei, atât din raționamente de politică internă (schimbările trebuiau să se facă treptat pentru a asigura succesul acțiunii), cât și din raționamente de politică externă (ale Uniunii Sovietice).

Continuă astfel colaborarea cu regele Mihai, comuniștii încercând să se folosească de acesta pentru a-și legitima măsurile legislative. Folosindu-se de stema regală, Partidul putea lua măsurile necesare care aveau ca scop comunizarea progresivă a țării, legitimându-le în fața unei populații care era, în proporții covârșitoare, de partea regelui și a forțelor politice tradiționale și nu de partea „forțelor democratice”.

Așadar, în această perioadă, comuniștii nu îl puteau ataca în mod direct pe rege și nu se puteau prezenta ca fiindu-i ostili. Puteau, în schimb, să îi atace pe cei din jurul regelui (începând cu liderii partidelor istorice), criticând influența extrem de nefastă pe care acest anturaj o avea asupra monarhului:

În istoriografia de inspirație stalinistă acest anturaj avea să fie descris în următorul fel:„agenţi ai finanţei internaţionale, spioni şi trădători de ţară, fascişti notorii, jefuitori ai poporului adus în sapă de lemn, exploatatori sălbatici ai muncitorimii şi ţărănimii muncitoare, oameni stricaţi porniţi pe lux şi desfrâu, profitori de război, duşmani înrăiţi ai Uniunii Sovietice, aceştia erau înalţii demnitari, personalul superior, sfătuitorii capetelor încoronate din România.[1]

În momentele în care, în fața opiniei publice, era clar că relațiile dintre guvern și monarhie erau pe muchie de cuțit – ca în timpul grevei regale – comuniștii nu l-au acuzat direct pe regele Mihai pentru atitudinea ostilă față de guvern, susținând în schimb că de vină este „clica care îl înconjoară și îl izolează de popor”, după cum spunea Gheorghe Gheorghiu-Dej la mitingul F.N.D. din 6 martie 1945. Din cauza acestor „elemente dușmănoase” era afectată colaborarea dintre rege și guvern, Mihai lăsându-se condus în direcția greșită de reacțiunea internă și externă.

Amenințări subtile la adresa Regelui

În spatele ochilor publicului însă, membrii partidului nu uitau că, la un moment dat, trebuia să se pună și problema schimbării formei de guvernământ și, în unele situații, chiar s-au folosit de această discretă amenințare pentru a forța mâna regelui. Spre exemplu, în februarie 1945, Frontul Național Democrat intensifică atacurile la adresa guvernului Rădescu, cerând demisia acestuia. În 26 februarie, în cadrul unei ședințe a Consiliului Frontului[2], s-a adus în discuție atitudinea pe care delegații F.N.D. aveau să o adopte în fața Regelui la următoarea audiența, în contextul cererii privind înlăturarea generalului Rădescu. Gheorghiu-Dej propune ca la audiență să se pună problema în următorul fel:să se sugereze că tot ce s-a întâmplat până atunci (cu referire la evenimentele din 24 februarie) s-ar fi făcut „sub mantia monarhiei”, fapt ce poate afecta poziția regelui. Mai mult decât atât, să se facă trimitere directă la faptul că s-ar putea ca populația să se întrebe dacă nu cumva dorește schimbarea formei de guvernământ.

„Tov. Dej:[...] Trebuie spus «Gândiți-vă Majestate, în curând se vor ivi factori noi care vor amenința însăși monarhia, dar poate că atunci va fi prea târziu.» Să-i punem această perspectivă, să simtă și dânsul că-l trec fiorii, căci noi nu vom da înapoi, dacă vedem că monarhia e luată ca un instrument, să doborâm acest instrument în praf și noroi, așa cum merită, renunțând să vorbim în limbajul de până acum.”

După ce relațiile dintre guvern și rege sunt reluate, în ianuarie 1946, în baza unui compromis în urma căruia, de fapt, nu a avut de câștigat decât Partidul Comunist, discursul oficial al P.C.R. continuă să vorbească despre cooperarea cu monarhia. În mai 1946, alianța electorală a „forțelor democratice” – Blocul Partidelor Democrate – își prezintă platforma-program cu care spera să-și atragă voturile cetățenilor. Primul punct al acestui program enunța dorința de „asigurare a regimului democratic și a suveranității depline a statului român în cadrul monarhiei constituționale” [subl.n.]. Era păstrată, astfel, aparența dorinței de colaborare cu regele, când de fapt prin toate măsurile legislative P.C.R. urmărea subminarea treptată a poziției acestuia.

Chiar și în timpul grevei regale, presa F.N.D. păstrează aceste aparențe. Spre exemplu, în „Scânteia”, în numărul din 8 noiembrie – ziua în care era sărbătorit Regele Mihai, într-un articol se spune că „aniversarea M.S. Regelui prilejuieşte poporului întreg mărturisirea dorinţei sale sincere şi calde de a-şi vedea Suveranul în strânsă legătură cu poporul pe făgaşul marilor înfăptuiri, inaugurate prin alăturarea noastră de Naţiunile Unite. Urăm M.S. Regelui viaţă lungă întru împlinirea năzuinţelor de mai bine ale poporului.” (De menționat că atât în numărul din 8 noiembrie, cât și în cel din 25 octombrie, principalele articole de pe prima pagină sunt rezervate altor subiecte – precum Conferința Națională a P.C.R. sau aniversarea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, nu onomasticii sau zilei de naștere a suveranului.)

După 1948, istoriografia a prezentat în maniere diferite problema relațiilor dintre P.C.R. și monarhie din perioada 23 august 1944 – 30 decembrie 1947. În primă fază, s-a susținut că regele Mihai a acceptat mai mult forțat colaborarea cu forțele democratice și că de fapt s-a folosit de aceasta pentru a împiedica redresarea țării sau pentru a-și apăra tronul. În schimb, Partidul Comunist – în ciuda convingerilor sale republicane – a cooperat cu monarhia pentru binele și interesele țării! Ulterior, unii autori aveau să recunoască meritele regelui Mihai în organizarea actului de la 23 august, precum și faptul că P.C.R. nu a putut pune problema înlăturării monarhiei din cauza faptului că aceasta beneficia de sprijinul populației

La 30 decembrie, Petru Groza prezenta abdicarea regelui ca fiind o decizie la care s-a ajuns la comun, în urma unor negocieri între guvern şi monarh. Potrivit actului de abdicare, regele acceptase să se dea la o parte deoarece constatase că monarhia „nu mai corespunde actualelor condițiuni ale vieții noastre de stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României”. Era un „divorţ amiabil”, în urma căruia regele Mihai trebuia să părăsească ţara „liniștit, așa cum se cuvine”. Acestea aveau să fie, pentru mult timp de atunci înainte, ultimele cuvinte de bine la adresa monarhiei. Începe, imediat după aceea, propaganda împotriva fostului regim.

 

 


[1]V. Anescu, M.Popa, Jefuirea poporului român de către monarhie, Bucureşti, Editura Militară a Ministerului Forţelor Armate ale R.P.R., 1958, p. 106

[2]Arhivele Naționale ale României, fond C.C al P.C.R. – secția Cancelarie, dosar 11/1945, f. 9.