Lupta dintre Revoluţia Franceză şi Biserică: fenomenul decreştinării

Autor 13720 vizualizări


Revoluţia franceză a fost un moment hotărâtor pentru istoria poporului francez şi chiar pentru istoria Europei. Ea a marcat decisiv momentul rupturii de Vechiul Regim, astfel încât dominaţia monarhului şi a Bisericii asupra statului vor fi subminate de ideea de libertate, egalitate şi fraternitate.

În aceste condiții, una din ţintele revoluţionarilor a fost Biserica. Franţa de după 1789 a fost supusă unui fenomen amplu dezbătut în istoriografia franceză şi europeană, anume decreştinarea. Decreştinarea reprezintă evoluţia parcursă de statul francez de la statul profund religios la unul laic şi apoi către unul anticlerical şi antireligios, având ca rezultat final adoptarea cultelor revoluţionare ale Raţiunii, Fiinţei Supreme şi teofilantropia.

De la istoricii de după Revoluţie până la cei din perioada contemporană, fiecare a venit cu o perspectivă asupra fenomenului. Astfel, unii istorici, precum Albert Mathiez (în Theophilantropie et le culte decadaire), caracterizează fenomenul drept unul decadent. Aceeaşi părere o împărtășește şi Aulard, care are o dublă poziţie:„decreştinarea fie a fost rezultatul gândirii unor politicieni corupţi, fie un sentiment anticlerical vag şi adânc înrădăcinat”. Richard Cobs consideră fenomenul „drept cel mai derutant şi mai de neînţeles al Marii Terori”.[1]De cealaltă parte se află istorici precum Jules Michelet sau Michel Vovelle, care au pus fenomenul pe seama corupţiei şi  decăderii Bisericii Catolice franceze din secolul al XVIII-lea.

Cauzele fenomenului sunt multiple şi complexe, ele fiind de natură politică, ideologică, economică şi socială. În primul rând, fenomenul îşi are rădăcini adânci de la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea. Ele se leagă de conflictul dintre două puteri politice, cea laică şi cea ecleziastică;de ideea iluministă precum omul nu are nevoie de intervenţia Bisericii şi chiar a lui Dumnezeu, el fiind lăsat liber şi având ca armă raţiunea;de nemulţumirea societăţii franceze faţă de autoritarismul manifestat de Biserică, în special de clericii de rang superior, şi de conflictul din interiorul Bisericii iscat între clericii de rang inferior (vicari şi parohi) şi clericii de rang superior.

Situaţia confesională din Franţa înainte de 1789 arată o dominare clară a religiei catolice, care înglobează peste 95% din populaţie. Astfel, la o populaţie de 27 milioane de locuitori, circa 25 milioane erau catolici. Următoarea confesiune ca număr de practicanţi era cea calvină, cu aproximativ 500 000 de enoriaşi concentraţi în mare parte în zona Masivului Central francez;urmează confesiunea luterană, cu 200 000 de practicanţi, concentraţi în Alsacia şi Lorena. Ultima comunitate confesională de dimensiuni importante este cea evreiască, care însumează aproximativ 50 000 de persoane, împărțită în două comunităţi, în funcție de origine:cea askhenadă, majoritară, care locuia în zonele rurale din Alsacia şi Lorena şi comunitatea sefardă, care popula zonele din sud-vestul Franţei .[2]

În fapt, Biserica Catolică, care este şi religia de stat a Franţei, controlează autoritar toate celelate confesiuni, care nu au dreptul, decât cu rare excepţii şi cu intervenţii diplomatice, să-şi practice cultul. Acest lucru determină un conflict între Biserica Catolică Franceză şi confesiunile minoritare, care se vor ralia rapid la Revoluţie.

Revoluția împotriva Bisericii

Majoritatea episcopilor catolici deţinea cele mai multe posturi ministeriale, având cea mai importantă putere politică până la izbucnirea Revoluţiei Franceze. De aceea, ei vor intra în conflict cu laicii în ceea ce priveşte controlul politic şi administrativ al statului. De la cardinalul Richelieu până la Fleury, puterea politică a aparţinut exclusiv clerului, care se baza pe sprijinul monarhului. După moartea lui Fleury, puterea revine pentru scurt timp laicilor până la venirea lui Ludovic al XVI-lea, dar se formase deja o importantă clasă politică burgheză care nu mai voia să cedeze şi care aştepta momentul să preia puterea. 

Clerul deţinea şi o putere economică şi socială remarcabilă. Spre exemplu, între 20 şi 40% din domeniul funciar al Franţei era ocupat de domeniile clericale. Se observă un conflict între preoţii de rang superior şi cei inferiori pentru obţinerea de pământ. În final, se decide ca preoţii de rang inferior (diaconi, vicari, parohi) să primească în schimb salarii, lucru ce va duce la creşterea inflaţiei în Franţa .[3]

De departe cea mai mare lovitură dată Bisericii Catolice până la 1789 este expulzarea Ordinului Iezuit din Franţa în 1764. Acest lucru determină o decădere a influenţei catolicilor în ceea ce priveşte educaţia şi cultura[4]. De acum poporul francez va fi influenţat de intelectualii iluminişti şi vor lua ca modele pe Voltaire sau Rousseau, cel care a propus pentru prima dată crearea unei religii civile, în opera sa « Contract social ».[5]

Cu alte cuvinte, înainte de izbucnirea Revoluţiei, în cadrul societăţii franceze se manifesta un larg sentiment anticlerical, o revoltă la adresa corupţiei şi a autoritarismului Bisericii. Acest lucru a determinat manifestarea dorinţa creării unui stat laic francez şi chiar la decreştinarea Franţei, aşa cum a avut ea loc după 1793.

Iniţial, preoţii vor avea un rol esenţial în ceea ce priveşte răspândirea ideilor revoluţiei. Este cazul celor 200 de parohi care, în 1789, au decis să rupă contactul cu episcopii lor şi să adere la Adunarea Constituantă. Totuşi, acest lucru nu a determinat sentimente mai bune ale revoluţionarilor faţă de Biserică şi cler în general. De la adoptarea celebrelor cahiers de doleancese observa că sentimentele anticlericale se vor transforma în unele anticreştine.

„Declaraţia drepturilor omului” din 26 august 1789 acorda libertate de cult tuturor confesiunilor religioase. Biserica catolică îşi pierde astfel statutul de autoritate religioasă absolută, nemafiind religie de stat. Un alt act fundamental care va duce la izbucnirea conflictului dintre cler si stat este Constituţia Civilă a Clerului din 1790. Prin această reformă se reorganizează clerul şi se introduce obligativitatea depunerii jurământului de fidelitate către stat a clerului. Aproximativ 45% dintre clerici refuză să depună jurământul şi asupra lor se vor revărsa multe persecuţii.

Preoţii juraţi, cei care depun jurământul, vor încerca să creeze o Biserică constituantă supusă şi controlată de către stat. Aceasta va fi abolită în 1793 când toate cultele creştine vor fi interzise. Evenimente precum războiul civil de la Vandeea şi Bretagne, prin care s-a dovedit implicarea clericilor de partea contrarevoluţionarilor, adânceşte conflictul dintre stat şi cler. La 26 august 1792 li se ordonă tuturor preoţilor refractari sub 60 de ani să părăsească Franta, cei în vârstă fiind puşi în detenţie.

Vor exista biserici disidente şi preoţii refractari care se vor alătura “Contrarevoluţiei”. Se estimează că în timpul Revoluţiei au murit cel puţin 3000 de preoţi, din cauza proceselor intentate de Tribunalul Revoluţionar şi a execuţiilor spontane, majoritatea din ei fiind preoţi refractari.[6]

 La începutul lui septembrie 1792, Adunarea Legislativă legalizează divorţul, concept contrar doctrinei catolice. Adunarea Legislativă preia şi controlul asupra registrelor naşterii, deceselor şi căsătoriei.

O rumoare contrarevoluţionară cuprinde poporul care se înarmează şi masacrează mai mult de o mie de regalişti, preoţi refractari şi deţinuţi de drept comun din închisorile din Paris şi alte oraşe de provincie. În Paris, pe o perioada de 48 de ore, începând cu ziua de 2 septembrie 1792, în timp ce Adunarea Revoluţionară se dizolva în haos, trei episcopi şi mai mult de 200 de episcopi erau masacraţi de mulţimea furioasă. Execuţii au mai avut loc la Lyon sau portul Rochefort.

Revoluţionarii atei vor avea câştig de cauză în faţa celor creştini. La conducerea Franţei ajung girondinii lui Danton, un ateu convins, şi iacobinii lui Robesppiere. Din octombrie 1793, sunt trimise „bande revoluţionare” ajutate de liderii locali, care au scopul de a promova regimul „Terorii”şi al decreştinării. Unele regiuni au fost mai receptive decât altele în ceea ce priveşte renunţarea la religia creştină. Parisul şi zona centrală a Franţei vor îmbrăţişa rapid cultele revoluţionare ale Raţiunii şi Fiinţei Supreme. Iar altele, precum vestul şi nord-vestul Franţei, unde catolicismul deţinea o putere stabilă, vor manifesta o înverşunată opoziţie politicilor anticreştine de la Paris. Majoritatea provinciilor vor revenii la creştinism după căderea regimului Terorii.

După cum am menţionat anterior, au existat numeroase legi date de guvernarea ateistă, care urmărea abolirea religiei creştine şi distrugerea simbolurilor acesteia, cât şi încurajarea religiei revoluţioanare, numită şi Religia Virtuţii.

Noile culte ale statului laic

În octombrie 1793 calendarul revoluţionar îl înlocuieşte pe cel creştin. Săptămâna era de 10 zile, fără referinţe biblico-religioase, marcând astfel naşterea unei noi ere, cea a Revoluţiei Franceze, şi sfârșitul erei religioase începute la naşterea lui Iisus Hristos. Totodată, sunt eliminate sărbătorile religioase (calendarul catolic francez existau atunci 183 de sărbători) şi înlocuite cu sărbători laice care celebrau natura, raţiunea sau omul. Sunt înlocuite şi numele de străzi care purtau denumirea unor sfinţi, regi sau aristocraţi. Se iau o serie de măsuri şi contra obiectelor fizice religioase. Astfel, se interzice folosirea clopotelor, care sunt topite şi folosite pentru crearea de tunuri în slujba naţiunii.

Statuetele religioase au fost distruse şi veşmintele clericale au fost înlocuite cu unele laice. Bisericile creştine fie au fost închise, fie au fost folosite drept temple pentru noua religie revoluţionară. De departe, cel mai atacat simbol a fost cel al preoţiei. Zeci de mii de preoţi au fost obligaţi să demisioneze şi să ducă o viaţă laică, fiind ameninţati cu închisoarea dacă refuzau[7]. Evoluția situației a făcut ca mulţi dintre preoţi care susţinuseră idealul revoluţionar să fie acum deziluzionaţi de acesta.

În timp ce religia creştină era persecutată, autoritatea centrală impune noi culte care să o înlocuiască. Primul dintre acestea a fost cultul Raţiunii, proclamat în urma evenimentelor din 17-19 brumar (noiembrie 1793). Momentul culminant îl constituie depunerea pe altarul bisericii din Notre Dame a unei prostituate care reprezenta pe zeiţa Raţiunii.

Cultul este celebrat prin combinarea elementelor religioase cu cele păgâne. Iniţiativa unor astfel de festivaluri intervine fie datorită iniţiativei autorităţilor centrale (victorii, celebrarea unor momente importante din istoria Republicii sau a unor personaje importante pentru aceasta), fie unor iniţiative locale (celebrarea unor eroi locali).

Proclamarea cultului Raţiunii s-a făcut în iarna anului 1794, când orăşenii parizieni şi alţi cetăţeni din preajma comunelor pariziene au anunţat noua „revelaţie” în faţa Convenţiei:

„Eroarea care ne-a condus ani de ani a dispărut, prejudiciul adus de fanatism a dispărut, nu avem alt cult decât Libertatea şi Raţiunea”(Villemoble, 4 Frimaire)[8]

Forma de exprimare a cultului era organizarea unor festivaluri marcate de manifestaţii antireligioase:purtarea în procesiuni ale unor elemente religioase, precum statuete sau obiecte liturgice;procesiunea măgarilor care purtau mitre şi erau îmbrăcaţi în vestimentaţie clericală[9], arderea efigiilor capeţiene[10];purtarea prizonierilor contra-revoluţionari alături de măgarii care purtau mitre[11]şi prin bacheturi civice, o formă de redescoperire a comuniunii. Festivalurile în cinstea zeiţei Raţiunii aveau loc, de obicei, în oraşele mai importante, de două ori:la începutul iarnii, în Brumar, şi apoi la începutul verii, în Pluviose. În ceea ce priveşte personificarea zeiţei, oamenii se foloseau de propria imaginaţie desemnând femei în vârstă sau femei tinere.

Cultul Ființei Supreme

Venirea la putere a lui Robesspierre şi instaurarea Marii Terori duce la decăderea cultului Raţiunii şi promovarea unui nou cult, cel al Fiinţei Supreme. Acesta a fost proclamat la 18 floreal anul II (7 mai 1794) şi a reprezentat manifestarea unei forme de deism care recunoştea existenţa unei divinităţi superioare şi a imortalităţii sufletului, negând însă implicarea divinităţii pe pământ, omul fiind liber şi demn să decidă asupra acţiunilor sale. Ca şi celălalt cult, principala formă de manifestare a sa era festivalul:în cinstea Fiinţei Supreme (la 20 prairial), a naturii, a fiinţei umane, a poporului francez, martirilor liberăţii, libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, Republicii, stoicismului etc.[12]

Căderea lui Robbespiere la 9 thermidor determină şi căderea cultul Fiinţei Supreme. În timpul Directoratului, din 1795, la sugestia lui La Reveilliére-Lépeaux, guvernul promovează un nou cult, teofilantropia. Teofilantropia reprezintă încercarea de a transforma deismul într-o practică religioasă. Crezând în existenţa unui singur Dumnezeu şi în nemurirea sufletului, promotorii săi încearcă înlocuirea ritualurilor catolice şi promovarea unui spirit religios folosind învăţături variate precum cele ale lui Confucius sau ale lui Jean Calvin.[13]Însă nici acest cult nu-şi câştigă suficienţi adepţi, catolicismul revenind încet în comunităţile rurale. Cultele revoluţionare se menţin în continuare în marile comunităţi urbane şi mai ales în Paris şi în jurul acestuia. Revenirea oficială la catolicism se realizează în urma Concordatului din 1801 dintre Napoleon şi papa Pius al VII-lea.

Momentul înlocuirii cultelor creştine cu unele revoluţionare nu este unul fără urmări pentru istoria poporului francez. De atunci, Biserica Catolică îşi pierde complet puterea politică şi economică asupra statului, iar acest moment rămâne adânc înrădăcinat într-un segment al burgheziei franceze care şi în secolul al XIX-lea mai manifestă “o formă deistică vagă şi moralizatoare asemenea cultului Fiinţei Supreme a lui Robbesppiere”.[14]

 


Bibliografie

1.      Aulard Albert, Le culte de la raison et d l Etre Supreme, Elibron Classics, Paris, 1892

2.      Brown Stewart J. and Tackett Timothy, „Cambridge History of Christianity:volume 7, Enlightment, Reawakening and Revolution 1660-1815”, Cambridge University Press, 2008

3.      Tallet Frank and Atkin Nikolas, Religion, Society and politics in  France since 1789, British Library Cataloguing in publication, London, 1991

4.      Vovelle Michele, II.Michel Vovelle, The Revolution against the Church. From the Reason to the Supreme Being, translated by Allan Fosé, Ohio University Press, Columbus, 1992

 

 

 

 

 

 

 


[1]Frank Tallet, Religion, society and politics in France since 1789”, p. 9.

[2]James Brown şi Timothy Tackett, „Cambridge History of Christianity:volume 7, Enlightment, Reawakening and Revolution 1660-1815”, pp. 536-538.

[3]Ibidem, pp. 538-540.

[4]Michele Vovelle, The Revolution against the Church. From the Reason to the Supreme Being, pp. 8-10

[5]James Brown şi Timothy Tackett, „Cambridge History of Christianity:volume 7, Enlightment, Reawakening and Revolution 1660-1815, p. 552.

[6]ibidem, p. 549

[7]Preoţii catolici erau obligaţi să se căsătorească şi să-şi formeze o familie. A stârnit opoziţia îndârjită a mulltor dintre aceştia.

[8]Michele Vovelle, The Revolution against the Church. From the Reason to the Supreme Being, pp. 99-101.

[9]ibidem, p. 105

[10]op. cit, p 107

[11]op. cit, p. 108

[12]Albert Aulard, Le culte de la raison et le culte de l Etre Supreme (1793-1794), pp. 55-56

[13]ibidem, p.558

[14]Frank Tallet, Religion, society and politics in France since 1789, p.3.

""