Autor 4779 vizualizări


Până la 4/16 noiembrie 1878, când Imperiul Otoman a recunoscut România independentă şi suverană, stabilind cu statul român relaţii diplomatice la nivel de legaţii conduse de trimişi extraordinari şi miniştri plenipotenţiari, raporturile dintre cele două state nu au fost nicio clipă amicale, cordiale sau de alianţă.

Din contră, au fost relaţiile specifice dintre un imperiu anexionist, format printr-o politică de cuceriri şi acaparări teritoriale, şi un stat neunitar şi divizat în trei ţări române, Transilvania, Ţara Românească (Valahia) şi Moldova – Dobrogea, a patra ţară românească, a căzut în stăpânirea otomană la sfârşitul domniei lui Mircea cel Bătrân (1417-1418) – dar care înţelegea să se dezvolte şi să supravieţuiască apărându-şi fie la masa tratativelor, fie pe câmpul de luptă libertatea şi autonomia. Aceasta a fost trăsătura de bază a relaţiilor româno-otomane vreme de aproape o jumătate de mileniu, o constantă rivalitate, starea caracteristică în raporturile dintre un stat agresor şi un stat în defensivă, care se opune cu toate mijloacele acţiunilor expansioniste ale celui dintâi. 

Mircea cel Bătrân şi trimişii puterii turceşti – scenă din marea frescă a istoriei românilor de la Ateneul Român (pictor: Costin Petrescu)

Primele luări de contact între ţările române şi Imperiul Otoman, în Evul Mediu, s-au petrecut în ultimul deceniu al veacului al XIV-lea şi i-au avut drept protagonişti pe domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân, şi pe sultanul Baiazid I „Fulgerul”. Şi ele au fost, cum era de aşteptat, războinice. Iar armatele otomane cuceritoare, în înaintarea lor impetuoasă, sufereau prima lor mare înfrângere, la Rovine, la 10 octombrie 1394.  

În cei 32 de ani de domnie ai lui Mircea cel Bătrân, înfruntările militare au alternat cu negocierile de pace şi, fapt neobişnuit, cu amestecul domnului valah în politica internă otomană, el sprijinind candidatura la domnie şi apoi domnia efectivă a doi dintre fiii lui Baiazid, Musa şi Mustafa. La sfârşitul domniei sale, Mircea a fost însă nevoit să încheie cu sultanul Mahomed I un tratat, în anul 1417, prin care pacea era răscumpărată de plata unui tribut. Este începutul tratatelor de pace româno-otomane, numite şi capitulaţii, prin care domnii români – care fie luptaseră anterior împotriva turcilor şi, spre sfârşitul domniei, ajunseseră la concluzia că pacea cu ei era o soluţie mai bună (şi aici este cazul lui Mircea), fie se grăbiseră să încheie aceste tratate fără a se ridica la luptă împotriva lor (cum au făcut în Moldova Petru Aron în 1456 şi Bogdan al III-lea la 1512 sau Radu cel Frumos în Ţara Românească la 1462) – acceptă plata tributului către Înalta Poartă drept garanţie a păstrării neştirbite a „liniştei şi păcii”.  

Diplomaţia ia treptat locul armelor

Şi în ţara vecină, Moldova, primul contact româno-otoman a fost, de asemenea, unul războinic, şi el s-a petrecut în anul 1420, când moldovenii lui Alexandru cel Bun au respins cu succes asaltul otoman asupra Cetăţii Albe.  

Bătăliile pentru neatârnare – soldate cel mai adesea cu strălucite victorii – ale unor domnitori viteji, iubitori de neam şi glie, din veacul al XV-lea şi începutul celui următor, precum (în afara celor doi citaţi) Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Radu de la Afumaţi sau Petru Rareş, vor fi treptat înlocuite, în secolele următoare, XVI-XVII, cu „bătăliile” purtate exclusiv cu arma spiritului şi a cuvântului, la masa tratativelor. Diplomaţia lua treptat locul armelor, chiar dacă au mai existat unele episoade eroice, de ridicare la luptă a românilor, în timpul domniilor lui Ion Vodă în Moldova (1572-1574) sau Mihai Viteazul în Ţara Românească (1593-1601), domnul primei uniri a tuturor românilor (1600).


Relaţie de strictă vasalitate

Aşadar, începând cu a doua jumătate a veacului al XVI-lea şi până la 1877-1878, ţările, apoi Principatele Române (titulatura exactă „Principatele Dunărene”) de la 1774 vor intra sub statutul de vasalitate a Imperiului Otoman.  

Faţă de alte mari state, cucerite cu sabia şi apoi transformate în provincii turceşti, paşalâcuri, cum este cazul Ungariei medievale, Paşalâcul de la Buda (1540-1686), ţările române nu au fost niciodată supuse cu armele, nu au fost niciodată transformate în paşalâcuri. Ele şi-au păstrat autonomia, în cadrul unei relaţii de strictă vasalitate în raport cu Poarta Otomană, puterea suzerană. Acest lucru însemna clar că ele aveau dreptul la o viaţă internă, politică, spirituală şi administrativă proprie, nu însă şi la o politică externă a lor, fiind obligate să promoveze, de cele mai multe ori împotriva voinţei lor, politica externă a Imperiului Otoman.

Kapukehaie

Aşadar, sub acest statut internaţional, de vasalitate, unicele lor reprezentanţe oficiale cu caracter permanent se aflau exclusiv la Constantinopol, capitala puterii suzerane, conduse fiind de reprezentanţii diplomatici ai domnilor români, şefii de misiune, numiţi în limba turcă veche Kapukehaie.  

Constantinopol la sfârşitul secolului al XV-lea – gravură de epocă

Prima kapukehaie a Moldovei a fost Jeronim, diplomat al lui Petru Rareş, iar cea dintâi kapukehaie a Transilvaniei este menţionată documentar în anul 1560. Sediul reprezentanţei diplomatice a Ţării Româneşti se numea Vlah Serai, al Moldovei, Bogdan Serai, iar al Transilvaniei, „Casa Transilvană”.

Atribuţiile kapukehaie-lor Ţărilor Române erau împărţite în două categorii: atribuţii comune cu ale celorlalţi diplomaţi şi atribuţii specifice raporturilor lor de vasalitate faţă de Poartă. Din prima categorie, spicuim câteva mai importante: relaţii ale kapukehaie-lor cu ambasadorii unor state puternice acreditaţi în capitala otomană şi cu alte kapukehaie, contacte cu înalţii demnitari otomani, vizitele oficiale, felicitările adresate cu ocazia marilor sărbători sau a unor evenimente deosebite, înmânarea darurilor cu aceste ocazii. Din cea de-a doua categorie făceau parte: informarea domnului, permanent şi în timp util, în special în caz de complot împotriva lui, încercarea de a contracara şi a combate adversităţile unor demnitari otomani sau reprezentanţi ai unor puteri străine îndreptate împotriva domnului, efectuarea plăţii tributului – într-un cuvânt, ele erau datoare să nu precupeţească nimic pentru a menţine fiinţa statală şi stabilitatea domniei.

Fără imunitate diplomatică

Trebuie precizat de la bun început un aspect esenţial, din păcate negativ, al existenţei şi activităţii reprezentanţilor diplomatici ai domnilor ţărilor române la Constantinopol: spre deosebire de alţi diplomaţi acreditaţi în capitala otomană, ei nu se bucurau de privilegiul imunităţii diplomatice.  

Astfel, deseori aceşti diplomaţi au răspuns şi plătit chiar cu propria viaţă toate actele de infidelitate ale domnilor români faţă de Poartă: neplata la timp a tributului, neaprovizionarea cu alimente a Imperiului Otoman, alianţa cu state rivale Porţii sau ridicarea făţişă la luptă antiotomană. În acest din urmă caz, au plătit cu viaţa kapukehaiele lui Mihai Viteazul şi Dimitrie Cantemir, Dimo Celepi şi Iano.

Intrarea lui Suleyman Paşa în Bucureşti, la 1848 (xilogravură)

„Boieri cu caftanuri şi ranguri”. Şi, cu toate acestea, trebuie menţionat faptul că, în secolul al XVIII-lea şi la începutul celui următor, se constată prezenţa şi activitatea unor reprezentanţi diplomatici ai domnilor ţărilor apoi Principatelor Române, cu rang mai mic este drept, şi în alte locuri decât Constantinopole, şi anume pe lângă paşii de la Brăila, Silistra, Giurgiu, Nicopole şi Vidin. Aceşti agenţi erau, menţionează Dionisie Fotino, „boieri cu caftanuri şi ranguri”.  

Iar în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, secretarul florentin al domnului, Antonio Maria del Chiaro, mărturiseşte că între capetele de acuzare aduse domnului de către turci la 1714 figura şi acela de a fi întreţinut agenţi la Viena şi Veneţia.

În sfârşit, postelnicul Manolache Drăghici afirma la 1857 că Moldova „din vechime păstra drit de a avea agenţi diplomatici, nu numai la Constantinopol, ci şi în Polonia şi în Ungaria”. Toţi aceştia erau agenţi sau reprezentanţi diplomatici cunoscuţi şi toleraţi de Poartă, pentru care reprezentau o modalitate indirectă şi inedită de culegere a informaţiilor.

Ion Ghica, agent diplomatic

Reprezentanţa diplomatică a Ţării Româneşti la Constantinopol a cunoscut o perioadă de strălucire în timpul Revoluţiei de la 1848, când în fruntea ei s-a aflat ilustrul om politic, diplomat şi intelectual Ion Ghica. Acesta a fost primul diplomat român în capitala Imperiului Otoman care nu a avut calitatea, deci nu a purtat titulatura, de kapukehaia, el fiind pur şi simplu agent diplomatic, după cum misiunea s-a numit, oficial, agenţie diplomatică. Iar acest statut, respectiv titulatură, va fi prezervat pe parcursul următoarelor trei decenii.  

Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor în 1859, Cuza Vodă şi împroprietărirea ţăranilor – momente importante ale istoriei naţionale, reprezentate în fresca de la Ateneul Român

Se ştie că armata otomană a avut un rol de bază în reprimarea revoluţiei în Valahia. După cum la fel de bine este cunoscută poziţia făţiş şi constant ostilă a Imperiului Otoman faţă de Unirea Principatelor, poziţie mergând de la exprimarea ei oficială în cadrul lucrărilor Congresului de Pace de la Paris (februarie-martie 1856) şi până la imixtiunea în procesul electoral din Moldova, soldat cu falsificarea alegerilor pentru divanurile ad hoc, din iulie 1857. După cum nu trebuie să surprindă cu nimic faptul că Înalta Poartă a fost cea din urmă dintre cele şapte puteri garante, care, la 25 august/6 septembrie 1859, la conferinţa de la Paris, a recunoscut Unirea Principatelor de la 24 ianuarie 1859, numai pe durata domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Costache Negri, primul agent diplomatic al Principatelor Unite la Constantinopole

Unirea Principatelor a adus cu sine întemeierea primelor agenţii diplomatice ale statului unitar român: Constantinopol (1859), Paris (1860) şi Belgrad (1863). Prima agenţie diplomatică a Principatelor Unite a fost cea din capitala Imperiului Otoman. Ea s-a format prin unirea celor două agenţii existente, a Moldovei şi a Ţării Româneşti, la sfârşitul lunii martie 1859, şi punerea lor sub conducerea agentului diplomatic al Moldovei, Costache Negri.  

După recunoaşterea dublei alegeri a lui Cuza de către Poartă, la 25 august/6 septembrie, domnul îl va acredita pe Costache Negri în dubla calitate de agent al Moldovei (31 octombrie/12 noiembrie) şi agent ad interim al Ţării Româneşti (14/26 noiembrie 1859) la Constantinopol. Sultanul Abdul Medjid şi înalţii demnitari otomani au recunoscut îndoita acreditare a diplomatului român în ianuarie 1860.

Formal, cele două agenţii diplomatice se vor contopi într-una singură după ce Poarta va recunoaşte, printr-un firman, la 22 noiembrie/4 decembrie 1861, unirea politică şi administrativă a Principatelor Române. Cel dintâi agent diplomatic al Principatelor Unite la Constantinopole, Costache Negri, îşi va încheia misiunea şi, odată cu ea, şi activitatea politico-diplomatică în februarie 1866, la scurtă vreme după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza.

România bate monedă cu stema ţării şi chipul lui Carol

Deceniul 1866-1876 a fost extrem de agitat şi dens în evenimente în raporturile Principatelor Unite cu Imperiul Otoman. Era şi firesc să fie aşa, fiind vorba despre perioada premergătoare proclamării şi dobândirii Independenţei de Stat a României.  

Noul domn al ţării, principele german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, clasa politică, diplomaţia românească modernă şi nu în ultimul rând poporul român au pus umărul la clădirea acestui măreţ edificiu. Astfel, în acest interval au avut loc reforme importante, fundamentale, care au marcat desprinderea sigură şi ireversibilă a statului român de sub suzeranitatea otomană: folosirea în raporturile internaţionale a denumirii oficiale de „România”, baterea de monede naţionale cu stema ţării şi cu chipul domnitorului, în sfârşit, încheierea de convenţii comerciale cu alte state pe picior de egalitate, fără a mai consulta şi aştepta avizul puterii suzerane.

1877, scenă de luptă: capturarea unui steag turcesc

„Suntem independenţi, suntem naţiune de sine-stătătoare”. Pe o cale deschisă şi deja consolidată, s-a petrecut evenimentul de la 9 Mai 1877, când ministrul român al Afacerilor Străine, diplomatul şi omul politic paşoptist şi militant unionist Mihail Kogălniceanu, a rostit într-o atmosferă de entuziasm unanim, într-un discurs scurt, dar vibrant, în Camera Deputaţilor, memorabilele cuvinte: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine-stătătoare… suntem o naţie liberă şi independentă”.  

Aceste cuvinte înălţătoare au marcat sfârşitul stării seculare, anacronice, de vasalitate faţă de Imperiul Otoman. Referindu-se apoi la natura raporturilor româno-otomane, Kogălniceanu preciza „Erau nişte legături sui-generis, nişte legături care erau slabe când românii erau tari; nişte legături care erau tari când românii erau slabi”.

Referitor la viitorul caracter al relaţiilor României cu Imperiul Otoman, de tip nou, ca de la stat independent şi suveran la stat independent şi suveran, şeful diplomaţiei române declara: „Şi cu Turcia vom face legături nouă…, iar nu să rămânem cu acele legături până astăzi, care nu mai au raţiunea de a fi”. „Încă o dată, vă declar… – îşi încheia Kogălniceanu alocuţiunea – în numele guvernului, că noi ne privim ca în rezbel cu Poarta, că legăturile noastre cu Poarta sunt rupte, că guvernul va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independent şi de sine stătător să fie recunoscută de Europa la viitoarea pace…”

Imperiul Otoman recunoaşte statul român suveran şi independent

Eroismul armatei române în Războiul de Independenţă (1877-1878) pe câmpurile de luptă din actuala Bulgarie, de la Griviţa, Smârdan, Rahova, Plevna, Vidin, Belogragik, Opanes, precum şi eforturile diplomaţiei române în primii ani postbelici (1878-1880), în fruntea căreia s-au afirmat premierul Ion C. Brătianu şi miniştrii de Externe Mihail Kogălniceanu, Ion Câmpineanu şi Vasile Boerescu, secondaţi cu brio de Ion Ghica, Nicolae Callimachi-Catargi sau Dumitru Brătianu, au consfinţit în plan practic împlinirea marelui vis al tuturor românilor.  


Atât la pacea de la San Stefano, încheiată la 3 martie 1878, cât şi în cadrul lucrărilor Congresului de la Berlin (1/13 iunie-1/13 iulie 1878), Marile Puteri au recunoscut, este drept condiţionat, independenţa şi suveranitatea României. Iar Imperiul Otoman, spre deosebire de deceniile anterioare, în care a fost vorba despre atitudinea faţă de Unirea Principatelor, s-a grăbit să recunoască statul român suveran şi independent şi să încheie cu el relaţii diplomatice adecvate, la nivel de legaţii conduse de trimişi extraordinari şi miniştri plenipotenţiari. A fost a treia mare putere care a săvârşit acest act internaţional important, la o lună de zile după Rusia ţaristă şi la trei săptămâni după Austro-Ungaria (octombrie şi noiembrie 1878). Aşadar, cel dintâi a fost aliatul din războiul de la 1877-1878, apoi, la scurtă vreme după el, inamicul, care au recunoscut independenţa României.

La 4/16 noiembrie 1878, revoluţionarul paşoptist şi neobositul luptător pentru unire, omul politic liberal Dumitru Brătianu, îi prezenta sultanului Abdul Hamid al II-lea scrisorile de acreditare în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Constantinopol. O lună mai târziu, la 3/15 decembrie, în baza reciprocităţii, era acreditat în aceeaşi calitate, la Bucureşti, Suleiman Sadit Bey. Relaţiile dintre cele două state intrau în sfârşit în normalitate.


""