Autor 2190 vizualizări


Cine are plăcerea să viziteze capitala Marii Britanii poate observa, în haosul cosmopolit, o vastă gamă de culturi ce se manifestă atât din punct de vedere demografic, prin mult cunoscutul multiculturalism, cât și prin spectrul arhitecturii, care se întinde de la bisericile gotice ale regilor plantageneți până la clădirile de sticlă din City of London.  

În timpul unor lucrări în preajma faimoasei Royal Opera House, în anul 1984, a ieșit la iveală o parte a istoriei londoneze cunoscută doar din mențiuni scurte și ipoteze. Este vorba de Lundenwich, un târg portual care a repus în prim plan vechiul oraș roman, scufundat în așa numita ”epocă întunecată”.

Londinium, de la colonie romană la episcopat anglo-saxon (47 - 604 d.Hr.)

Colonia romană Londinium a fost fondată în anul 47 d.H., la patru ani după provincia Britannia, din porunca împaratului Claudiu (41-54 d.Hr.), pe o veche așezare celtă. Deși zona nu avea prea multe de oferit Imperiului, noua provincie era menită să țină în frâu populațiile insulare, înrudite și chiar aliate cu neamurile galilor încă de pe vremea lui Iulius Cesar, primul general roman care a pășit pe insulă, impunând un tribut în 56 î.Hr.

Ca orice nouă colonie romană, și aceasta avea o pătură socială de afaceriști fără scrupule care urmărea câștigul ușor. Activitatea acestor antreprenori lacomi a dus populația locală la exasperare și, cum se întâmplase cu provincia Asia cu 150 de ani înainte, unde a dus la un război sălbatic de exterminare reciprocă. Guvernatorul Svetonius Paolinus și brațul său drept, Iulius Gneus Agricola, socrul marelui scriitor Tacit, au pus capăt revoltei conduse de regina Boudica. După o confruntare ce a dus la moartea a mii de cetățeni romani și a mai multor mulți băștinași, provincia își va stabili granița de nord întâi pe Valul lui Adrian, în 122 d.Hr., apoi pe cel al lui Antonin, în 142 d.Hr.

Bustul împăratului Claudius, cuceritorul Britaniei, Muzeul Național de Arheologie din Napoli, Italia.

Din cauza conflictelor continue cu populațiile din dealurile Scoției (Picți și Caledonieni din Highlands), provincia avea o garnizoană permanentă de trei legiuni, număr neproporționat cu importanța locurilor, care va permite la sfârșitul secolului II uzurparea generalului Albinus, de către împăratul Septiumius Severus.

Acesta, urmând deviza romană dividi et impera, a separat în anul 207 Britannia Superior, cu centru administrativ Londra, de Britannia Inferior, cu capitală la Eburacum (azi York). În acest oraș ploios va fi proclamat ilegitim împăratul Constantin, viitorul ”cel sfânt”, circa o sută de ani mai târziu, iar după încă un secol de uzurpări și neliniști, legiunile romane vor fi retrase definitiv, pentru a apăra Italia de năvălirea goților – chemare inutilă, căci au cucerit și prădat Roma în anul 410.

Timp de 200 de ani Londra rămâne semi-abandonată, sub dominația noilor stăpâni care au dat apoi numele țării, Angli (England) și Saxonii (Wessex, Sussex etc). Arheologul Richard Reece a numit centrele urbane romane din această epocă sate adminsitrative (administrative villages) – sate din cauza populației și comerțului scăzute și administrative datorită rolului totuși mai important față de imensa nebuloasă de cătune și ferme în care locuia majoritatea populației. Arheologul italian Andrea Augenti, care a studiat porturile romane din Antichitatea târzie, a comparat Londra acestor ani cu o vitrină în care regii saxoni afișau ceea ce trebuia să apară localnicilor ca o autoritate regală.

În timpul misiunii călugărului Augustin, în anii 600-602, unele dintre aceste orașe romane vor fi alese ca reședințe episcopale. Întâi Canterbury, oraș simbol al creștinismului Britanic – ajunge să amintim că a devenit centru de pelerinaj, cum ne povestește Chaucer în ale sale Canterbury Tales – , iar în 604 Londra, unde prima catedrală a fost construită probabil în zona actualei Saint Paul, în incinta zidurilor romane.

Lundenwich: emporiu, târg, port

Când o localitate era aleasă ca sediu episcopal, trebuie să știm că atrăgea și cauza o serie de activități economice însemnate. Noii episcopi britanici, spre exemplu, aveau nevoie de vin pentru celebrarea liturghiei, ceară pentru lumânări și piei de oi pentru fabricarea cărților. Toate aceste materii prime erau dobândite prin producție locală sau comerț. Episcopii deveneau rapid vectori de schimburi și strângători de bunuri, mai ales prin dijmele bisericești ce se impuneau credincioșilor. Figurile lor carismatice favorizau coeziunea socială, dar lăsau des spațiu profitorilor și oportuniștilor, de ordin economic sau socio-politic, după cum încă putem vedea și în prezent. La jumătatea secolului VII, la un kilometru spre vest de vechiul oraș roman, pe malul nordic al Tamisei, se naște situl despre care vorbeam în introducere, adus la lumină în săpăturile de la Royal Opera House.


Beda Venerabilis, autorul Istoriei Bisericii Anglilor, miniatură din Cronica de la Nurnberg, 1493.

Din punct de vedere al documentelor scrise, avem două sorginte: în anul 730 Beda Venerabilul, călugarul ce a scris prima istorie a bisericii engleze, ne vorbește despre Lundenwic ca un „emporiu de negustori din multe neamuri care vin de pe pământ și de pe ape”. Câțiva ani mai târziu, Wilibald din Mainz, un călugăr german ce scria viața lui Bonifaciu, misionarul ce a creștinat Germania (672-754), menționează în treacăt Lundenwich, locul de pornire al misionarului anglo-saxon. Din punct de vedere etimologic numele înseamnă „wich lângă Londra”, cuvântul wich fiind corespondentul latinului vicus (sat), care însă nu are conotație rurală, ci mai degrabă negustorească: comparând toponimele vremii (Gipeswich, Hamwich, Eoferwich etc) s-a ajuns la concluzia că wich desemna strict un târg portual, un emporiu, după definiția lui Beda.

Săpăturile arheologice au fost relizate sistematic între 1986-1989, ani în care rigoarea tatcherismului redusese deja cercetările (nu doar arheologice) la minim. Au fost descoperite urmele a 63 de clădiri cu dimensiuni medii de 12 x 5,5 m. Prin studiu, resturile și artefactele s-au dovedit a fi pavilioane de negustori și laboratoare de meșteșugari ce trăiau acolo. Această remarcă este necesară deoarece schimburile comerciale se făceau adesea în târguri sezoniere ce se țineau cu ocazia unor festivități. Resturile arheologice au dus la recunoașterea unui laborator de bijutier, a unuia de fierar, a unei tăbăcării și a unei croitorii, pe lângă unele case și prăvălia unui meșteșugar în os și corn.

Studiul stratigrafic a dus la recunoașterea a trei etape de evoluție a sitului:

Etapa I.675-730: clădiri rare și uniforme, așezate de-a lungul unei străzi de trei metri lățime, pavate cu pietriș. Chiar și cu dimensiunile șantierului date nu s-a putut proceda la recunoașterea întregii arii coeve, dar au fost recunoscute urmele unor banchize de lemn, datate spre 680, care serveau înlesnirea transportului și schimbului de mărfuri pe Tamisa. Din această epocă, probabil chiar din 640-650 este certificată existența unei bănării care bătea monezi cu marca LUNDONIA. Existența unei monetării implică o autoritate locală, probabil regii din Wessex.

Etapa II.730-770: epoca de apogeu al comerțului în Lundenwich, când țesutul urban se desește și clădirile ocupă întreg spațiul studiat. Datorită unor sondaje s-a ajuns la concluzia că emporiul avea o suprafață de 55-60 de hectare, mai puțin de jumătate față de orașul împrejmuit cu ziduri de către romani. Strada de pietriș a fost refăcută de nu mai puțin de 10 ori, ceea ce arată o grijă a autorităților anglo-saxone în sprijinul comerțului. Populația în această fază a fost stimată la 5.000-10.000 de locuitori.

Etapa III.770-842: apogeul belșugului ajunge la o culme tragică în anul 842, când este documentată prima năvălire a vikingilor. În această ultimă fază locuitorii încep să resimtă amenințarea externă și sapă șanțuri de apărare. Atacurile însă devin și mai dure în 851 și 872, ducând la pierderea siguranței necesare comerțului. Între timp, creșterea influenței regatului Wessex cuprinde complet Londra. Emporiul este lichidat în anul 886, iar populația rămasă mutată în incinta zidurilor de către marele rege Alfred. (Acesta îi învinge pe vikingi și duce Anglia la o adevarată renaștere culturală și politică, cum este povestit în saga romancierului britanic Bernard Cornwell). Zona vechiului emporiu va fi folosită pentru agricultură, cum arată stratul de un metru de pământ negru ce o acoperă (dark earth, cum este universal numit de arheologi solul agricol ce acoperă vechile așezăminte).


Monedă de argint a regelui Englez Alfred cel Mare *AELFRED REX, 881

Datele arheologice vin și din unele sondaje făcute ulterior. În aceste cercetări s-au descoperit oase de animale sacrificate la o vârstă fragedă, deci mai scumpe decât cele din zona principală a săpăturilor, unde au ieșit la iveală doar oase de animale sacrificate tardiv. Această remarcă aparent inutilă ne face să ne gândim la consumatorii acestor animale și la diferențierea socială. Un bijutier ce furniza aristocrația locală nu mânca probabil la aceeași masă cu țăranii care își aduceau produsele la piață. De altfel, s-au descoperit unele arii cimiteriale grăitoare din acest punct de vedere. 

În zona Operei s-a găsit un cimitir din secolul VII complet acoperit de lucrările de mărire ale sitului, însă nu s-au găsit podoabe funerare sau bijuterii. Într-un sondaj făcut la Long Acre a ieșit la iveală un schelet bărbătesc înmormântat cu o cataramă de fier, placată cu argint și întarsiată cu cupru. Artefactul era tipic modei merovingiene din sec. VII, răspândite în nordul Franței și în Belgia.

Un ulterior punct de sprijin pentru înțelegerea societății sitului provine de la săpăturile efectuate în 2006 la biserica St. Martin in the Fields unde, încă din 1772, fuseseră găsite oase din în timpul construirii unui portic. Aici a fost descoperit un schelet de bărbat înhumat cu un vas și un potir de cupru și un inel de argint. În timp ce primele două piese sunt locale, inelul pare a fi o influență continentală, unde regii franci dădeau trimișilor lor (vameși, mesajeri, notari etc) autoritatea de a pecetlui documentele cu inele de acest fel (metodă preluată desigur de la romani). Cu siguranță bărbatul aparținea unei elite locale, probabil era un administrator portual. Mai mult de atât, inelul este similar cu unul descoperit în alt emporiu anglo-saxon, la Buttermarket, în Ipswich.

Concluzie

Pentru a trage o concluzie asupra emporiului Lundenwic trebuie menționată vastitatea de produse documentate acolo: monezile arată un trafic intens cu alte emporii din Nordul Europei: Quentovic și Rouen în Franța, Dorestad în Olanda, Ribe în Danemarca. Numeroasele fragmente de piatră de moară originare din Niedermendig, Germania de Nord-Vest, prezente în toate porturile Mării Nordului din acele secole, arată existența unei rețele de schimburi intense. Deși această plasă a emporiilor va dispărea în secolul X, cu afirmarea altor centre portuale și a altore factori politici, ea este primul indiciu al unui curs nou care va lua loc în Europa medievală și se va concretiza în secolul XVI cu statele nordice protestante (Anglia și Olanda) care vor depăși cu mult puterile sudice catolice (Spania, Portugalia, orașele marinărești italiene).