Autor 6671 vizualizări


La 24 august 1948, Parchetul Curții București emitea mandatul de arestare pentru Lucrețiu Pătrășcanu sub pretextul de „agent al Siguranței burghezo-moșierești și agent al spionajului englez“. De fapt, calvarul lui Pătrășcanu începuse cu mult înainte. Arestarea fostului ministru al Justiției a avut la baza legea din 1947 promulgată (ironia sorții) sub propria-i semnătură.

Dacă la 23 august 1945, „Scânteia“ îi mai recunoștea meritele în organizarea actului de la 23 august 1944, începând cu 1946, liderul comunist începe sa fie marginalizat de către colegii de partid și împins încetul cu încetul către periferia vieții politice. Declinul politic se acutizează la sfârșitul anului 1947. 

O cavalcada de evenimente îi modifică rolul în noul sistem politic de după 1944. Nu este cooptat în colectivul care întocmește noua Constituție, deși era ministrul Justiției la acea dată, despre proclamarea Republicii afla din ziare, iar la Revelionul tovărășesc nu se regăsește pe lista invitaților. Simțind vântul schimbării, se duce neinvitat la Revelionul organizat de Ana Pauker, iar gazda nu-și ascunde neplăcuta surprindere când îl vede la ușă. Ofensat de atitudinea „colegilor“ și, înțelegând că nu este bine primit, pleacă, nu înainte de a-și înainta demisia din partid (care nu-i este primită). 

Nu este invitat nici la recepția în cinstea Armatei Roșii, dată la Ambasada sovietică, unde este prezent în schimb Avram Bunaciu, cel care-i va lua locul la Ministerul de Justiție, pentru că pe 24 februarie, în Scânteia, sa fie inserat un mic anunț cu demisia sa. 

Urmează o perioadă grea, când nimeni nu vrea să-i ofere nici o explicație, iar iminenta rupturii e din ce în ce mai aproape. La Congresul de unificare al Partidului Muncitoresc Român are surpriza de a nu fi ales în Secretariat, ba, chiar mai mult, unii dintre tovarăși să lanseze atacuri virulente la adresa lui. 

„Noi care știm încă de la discursul sau de la Cluj, arătam acest caz, dar nu am putut sa venim cu o precizare că este dușman, cum ne-a arătat analiza de azi, spunea tov. Florescu, în timp ce Leontin Sălăjan continua ideea menționând e bine că se precizează în document poziția față de Pătrășcanu (...). S-au arătat aici abaterile lui Pătrășcanu în problema națională [este vorba de discursul de la Cluj, n.n.] aici, de asemenea, avem, tot din cauza nivelului ideologic scăzut o serie de abateri și greșeli”. 

La 28 aprilie 1948 este convocat la Comitetul Central. Pătrășcanu credea că e un răspuns la solicitările de a i se lamuri situația. De fapt era începutul detenției. Este dus la „casa din Băneasa“, unde rămâne câteva luni și unde avea să fie adusa și soția sa. În acest timp, o comisie de partid, compusa din Teohari Georgescu, Iosif Rangheț și Alexandru Drăghici, începe cercetarea acțiunilor sale.

Motive fabricate 

Se caută motive pentru a-l trimite în închisoare. Cel mai facil era de a-i dovedi necredința față de partid și idealurile lui și a demonstra că Pătrășcanu avea relații de prietenie cu personaje dubioase (Belu Zilber care fusese exclus din partid încă din 1947, Nicolae Betea – care în nenumărate rânduri îi vorbise de planurile lui de emigrare etc.). Comisia de partid spera sa-l determine pe Pătrășcanu sa recunoască faptul că a intenționat să fugă din țară. 

Propunerile de emigrare existaseră cu adevărat (Vișoianu îi propusese încă din 1946 sa vina în America, Franasovici, la Conferința de Pace din 1947, îi sugerase și el să renunțe la partid și să rămână în Occident), dar Pătrășcanu nu dovedise în nici una din ocazii intenția de a parași țara. Acesta era însa un amanunt prea insignifiant pentru cei care-l cercetau. 

I se reproșează că nu l-a denunțat pe Betea (angajat la statistică, ce i-a cerut sa-i intermedieze obținerea unei burse la Paris), despre ale cărui planuri de fugă știa de mai mult timp, că era prieten cu un „agent al Siguranței“ Belu Zilber, că a fost prieten cu burghezii Anton Golopenția și Sabin Manuilă etc. 

Pe 24 august 1948, este emis mandatul de arestare nr. 16.203 pe numele lui Lucrețiu Pătrășcanu. La căderea lui a contribuit și raportul lui S.I. Kaftaradze, ambasadorul U.R.S.S. la București, căruia însuși Pătrășcanu îi ceruse ajutorul pentru a înțelege situația grea în care se afla. Influențat de informațiile primite de la Teohari Georgescu, care îl descriau pe Pătrășcanu că antipartinic și antisovietic, Kaftaradze avea să spună că impresia lui, după convorbirea avută, e că L. Pătrășcanu nu e dat dovada de altceva decât de tendențiozitate, minciuni și ambiție. 

Pecetluirea soartei lui avea sa vina însa în urma ședinței Cominfomului din 1949, când este dat startul proceselor spectacol avându-i ca inculpați pe comuniștii acuzați de spionaj și complot (vezi procesele lui Rajk, Kostov, Slansky). Defecțiunea lui Tito a resuscitat mitul “coloanei a cincea“ a trădătorilor din interior. Nu mai puteau fi acceptați decât oameni siguri, deplin devotați Moscovei. Ceilalți trebuiau eliminați. 

Prin termenul generic de titoisti vor fi desemnați toți cei a căror biografie putea sugera o tendința de îndepărtare de la supunerea totală la politica sovietică: popularitatea prea mare, care putea determina evoluții periculoase; studii prea aprofundate; lupta în brigăzile internaționale în Spania, prezenta în lagărele de internare în Vest în perioada războiului, lupta în mișcarea de rezistență națională etc. Toate aceste puncte de reper vor fi urmărite cu asiduitate în “vânătoarea de vrăjitoare“ ce va fi declanșată.

Resemnare și revoltă

Instrumentarea procesului Pătrășcanu avea sa cunoască mai multe etape. Au fost arestați și anchetați numeroși cunoscuți ai cuplului Pătrășcanu, dar și persoane cu care aceștia nu avuseseră nici o legătură. Pot fi detectate mai multe faze. 

În prima faza sunt cercetați „în libertate“ (perioada de la Băneasa), apoi urmează faza carcerei. Ancheta e făcută, pe de o parte, de comisia de partid, iar de cealaltă parte de organele abilitate, ajutate de nou înființata Direcție Generala a Securității Poporului. În primele sale declarații, fostul ministru al Justiției își face o mea culpa severă, fără a recunoaște însă învinuirile grave care i se aduc. Dacă în prima declarație, din 2 noiembrie 1949 nota: 

„Nepartinice au fost legăturile mele cu Betea (...) Nepartinica a fost toată purtarea mea, atunci când Betea a venit și mi-a propus sa plec în străinătate și eu am ascuns acest fapt tovarășilor (...)”, două săptămâni mai târziu avea sa declare: „Greșelile mele că activist de partid, au fost de două feluri. 1. privind linia politica a Partidului. 2. atitudinea greșită față de tovarășii cu care am lucrat și de prietenii personali sau de acei pe care i-am utilizat”. 

La început inculpatul este lăsat să se „spovedească“, dar începând cu ianuarie 1950, declarațiile lui sunt mult mai punctuale, că rezultat al unor întrebări puse de anchetatori (exemplu: Când l-ai cunoscut pe prof. Gr. C. Moisil? Care era atitudinea soției d-tale față de manifestările antipartinice? Cine a elaborat și prezentat planul loviturii de stat de la 23 august 1944? etc.) 

S-a încercat prin anchetare să se dovedească faptul că Pătrășcanu a fost agent al Siguranței (de prea multe ori fusese urmărit sau arestat de Siguranța și scăpase prea ușor – ceea ce anchetatorii omiteau sa spună era că datorită relațiilor părinților i se dăduseră mai mereu pedepse ușoare), iar după actul din 1944, spion în slujba occidentalilor. 

Din primăvara anului 1950, timp de un an, raporturile lui cu anchetatorii aproape dispar, pentru a fi reluate cu și mai mare îndârjire la sfârșitul anului 1951. Sunt găsite conexiuni, care mai de care mai aberante între activitatea lui Lucrețiu Pătrășcanu și a celorlalți din lotul de arestați pentru a-i dovedi vina. Este acuzat că a comentat cursul de istorie al P.C.U.S. susținând rolul lui Trotki și Buharin în revoluția bolșevică, că a avut relații strânse cu partidele istorice și cu cei de la Palat (îi oferise Regelui cărțile sale cu autograf) și i se reproșează devierile naționaliste (care după reabilitare vor fi privite că dovezi ale comunismului național).

„Îi doresc lui Miron și lui Ghiță sa sufere nedreptatea pe care o sufăr eu!“ 

Metodele de obținere a „mărturisirilor“ au fost diverse. S-a mizat mai ales pe mijloace psihologice (înfometare, informații false etc.), pedepsele corporale fiind aplicate doar lui Betea. Soția este întoarsa împotriva lui printr-o metoda vulgară (i se arata declarațiile prietenei ei, Lena Constante, în care acesta povestește de relația fizică cu Lucrețiu Pătrășcanu). 

După 1989, într-un interviu acordat presei, Corneliu Coposu avea sa declare „chinurile la care a fost supus, au fost mai mari decât cele din pregătirea propriului meu proces”. Interesant este faptul că Pătrășcanu nu este ostil partidului și ideologiei lui, ci se revolta față de cei de la conducerea țării.

„Dragă tovarășe anchetator (...) Iartă-mă și titlul și stilul epistolar (...) Picătura de apa chinezească «ai mai scris ceva?» a ajuns sa-mi lichefieze creierul. Dacă cauchemar-ul mai durează câteva zile, încep sa simt caii apocalipsului pe bolta creierului. Trebuie lămurită, altfel înnebunesc (...). Îi doresc lui Miron și lui Ghiță sa sufere nedreptatea pe care o sufăr eu! Mama lor! și nu ai cui sa te plângi, cui sa reclami! (...) Cum poate accepta Teohari? Eu știu ca-i serios și deștept. Cum de se poate lăsa influențat de un puțoi că Miron? (...) Nu-i însă el de vină, ci sistemul”. 

Cei doi, Miron Constantinescu și Teohari Georgescu, vor fi la rândul lor epurati. În 1952 cad și principalii acuzatori ai fostului ministru de justiție: Ana, Luca, Teohari, devenind la rândul lor din acuzatori acuzați. Cu toate acestea „procesul“ Pătrășcanu își urmează făgașul. Pe fondul începerii unei noi vânători de vrăjitoare (al cărei start fusese dat tot la Moscova) – sioniștii, cei arestați în „lotul Pătrășcanu“ sunt împărțiți în două grupuri, fiecare anchetate de un alt organ: S.S.I., respectiv Direcția de Anchete a M.A.I. 

Responsabil de anchetarea lui Pătrășcanu devine Șoltutiu, cel care avea ulterior sa declare că rolul lui a fost minor, pentru că de fapt în spatele întregii mascarade juridice s-au aflat consilierii sovietici. După numirea lui Șoltutiu metoda declarațiilor este înlocuită cu cea a interogatoriilor, dar răspunsurile mult dorite se lasă încă așteptate. De partea cealaltă, mărturisirile nu întârzie să vină, chiar dacă multe dintre ele n-au nici o legătură cu realitatea. 

Motivele pentru care s-au declarat împotriva lui Pătrășcanu sunt diverse, de la spaima pe care le-o inocula detenția până la speranța că vor putea scăpa. Belu Zilber, prietenul lui, avea sa spună, în declarația din 7 februarie 1950 că... „la 7 Martie venind de la Palat [Pătrășcanu i-ar fi spus, n.n.] «L-am ars pe Emil» nu vine la Interne (se face referire la formarea guvernului din 6 martie 1945, Emil fiind Bodnăraș) și era un act de trădare din partea lui Pătrășcanu. De acord cu Mihai lovise în Partid”.

Procesul 

În martie 1954 este finalizată cercetarea, iar procesul debutează imediat. Primul lot de inclupați, din care făcea parte și Lucrețiu Pătrășcanu, era compus din: Herbert Zilber, Ion Mocsony-Styrcea, Alexandru Ștefanescu, Remulus Koffler, Jac Berman, Emil Calmanovici, Victoria Sârbu, Lena Constante, Herat Torosian, Hari Brauner. Dintre aceștia, doar Zilber, Lena Constante, Torosian și Hari Brauner puteau fi încadrați în categoria prieteni ai principalului inculpat. Restul fuseseră arestați pe parcursul anchetei sub diverse pretexte, încercându-se ulterior sa se fabrice o legătură între ei și Pătrășcanu. 

Astfel, Remus Koffler, vechi ilegalist, era acuzat la rândul lui de legături cu Siguranța și că împreuna cu Foriș și Pătrășcanu ar fi constituit un grup de interese în cadrul partidului, stipendiat de Occident (acuze pe care acesta le va recunoaște, pe patul din spitalul psihiatric unde se afla internat, din cauza unui sifilis netratat la timp). 

Victoria Sârbu este văduva lui Ștefan Foriș, în timp ce lui Alexandru Ștefanescu, mare industriaș care subvenționase partidul încă din ilegalitate, i se imputa spionajul în favoarea Angliei. Legătura lui cu Pătrășcanu fusese mai mult decât efemera, întâlnindu-se o singură dată, când marele industriaș l-a prezentat, în octombrie 1944, ministrului Angliei la București.

Procesul se desfășoară după același tipic al proceselor spectacol, cu o singură mare diferență – nu a fost public. Pătrășcanu refuza să colaboreze cu judecătorii lui și nu vrea avocat. Avocații sunt numiți din oficiu și n-au timp sa citească dosarele (în arhive se păstrează peste 30.000 de pagini care au legătură cu acest proces), martori au fost aleși doar cei care susțin varianta acuzării, indiferent din partea cui vin (apărare sau acuzare), declarațiile obținute sub constrângere au fost luate că fiind date de buna voie, iar cei ce au vrut să-și schimbe depoziția nu au fost lăsați. 

Toată mascarada a culminat cu pronunțarea sentinței când, pe 14 aprilie 1954, Lucrețiu Pătrășcanu, la ultimul sau cuvânt, avea sa spună: „scuip pe acuzațiile ce mi se aduc” și să fie condamnat la moarte. El devenea astfel singurul lider comunist român, judecat și condamnat la moarte chiar de către regimul pe care l-a reprezentat. 

Sentința a fost dusa la îndeplinire pe 17 aprilie 1954, la ora 3.00, când Pătrășcanu a fost executat prin împușcare la penitenciarul Jilava. În memoriile sale, Belu Zilber avea sa noteze: 

„Pană n-am intrat în boxa nu știam, în afara de Pătrășcanu, cine vor fi ceilalți criminali. Eram în total unsprezece. Șase din lotul Pătrășcanu, patru din lotul Cofler (Koffler, n.n.) și un șef comun ambelor loturi, Alexandru Ștefanescu care fără știrea lui și a noastră fusese uns șeful nostru (...). Un bătrânel bolnav. Nu putea merge fără să fie susținut. (...) Fusese bătut și condamnat, în 1948, la 15 ani munca silnică, apoi adus la Malmezon să-și joace rolul. (...) A fost adus la proces fără sa fi dat declarații că și noi ceilalți. Își imaginau că este ramolit și nu va înțelege că este șeful nostru suprem. (...)

În afara de Pătrășcanu, Cofler și Calmanovici toți și-au debitat libretul învățat. Pătrășcanu a spus că refuza sa facă declarații, să răspundă la întrebări, refuza apărătorul și refuza să se apere. Cofler și Calmanovici au retractat tot ce spuseseră la anchetă, dar n-au fost lăsați să spună altceva. Apoi au urmat cei 52 de martori falși...” 

Despre acest proces, Petre Pandrea, cumnatul lui Pătrășcanu, cu care acesta nu se afla în cele mai bune relații, avea sa spună: 

„Nu ma interesează faptul în sine că a fost ucis (...) Ma indignează modul ilegal al uciderii, procesul cu ușile închise. (...) Mă indignează comunicatul oficial hidos, terfelind memoria unui om fără apărare, lezând grav familia. (...) L-au ucis fără dezbateri, călcând regula publicității proceselor. L-au asasinat moral, cu un comunicat veninos, în care minciuna, ațâțarea și urechile măgarului apăreau prea lungi”. 

În loc de încheiere 

Victima a luptelor pentru putere între „grupul moscovit“ al Anei Pauker și „comuniștii din interior“ ai lui Gheorghiu-Dej, Pătrășcanu nu a fost revendicat de nici una din tabere, fiind considerat un pericol din cauza originii, formației universitare și a preocupărilor „intelectualiste“. Provenind dintr-o familie tipic burgheză, cu studii în străinătate, preocupări pentru filozofie și scriind singura lucrare teoretică (din epocă) a comunismului românesc „Problemele de baza ale României“, Lucrețiu Pătrășcanu dădea impresia că vrea sa acapareze scena politica a României.

Singurul comunist acceptat la discuții de către rege și partidele istorice în vara anului 1944, conducător al delegației României la semnarea Tratatului de Pace din 1947, profesor universitar admirat de studenți, prieten cu multi dintre intelectualii epocii, indiferent de orientarea politică, cioara alba a comuniștilor, Pătrășcanu devenise un contracandidat puternic pentru cei ce doreau conducerea partidului. Gheorghiu-Dej s-a folosit de el pentru a se apropia de Moscova și a tranșa disputa pentru putere în favoarea sa.

Alexandru Bârlădeanu avea sa spună după 1989 că Dej l-a omorât pe Pătrășcanu în 1954 (la un an după dispariția lui Stalin), pentru că-l ura din cauza popularității, și totodată nu putea să uite că la procesul din 1933 Pătrășcanu a fost achitat. Chiar dacă ancheta desfășurată în vederea reabilitării lui Pătrășcanu l-a găsit că țap ispășitor pe Alexandru Drăghici, vinovatul moral al asasinării lui Pătrășcanu rămâne Gheorghiu-Dej, care, suferind de un complex de inferioritate politica, a dispus execuția lui Pătrășcanu, rămânând astfel singurul lider al partidului comunist din România.

Chiar dacă exista o similitudine între procesul lui Pătrășcanu și cele ale lui Rajk, Slansky etc., fostul lider comunist a refuzat să colaboreze cu acuzatorii săi în parodia numita „proces“ și a fost condamnat la moarte fără a-și fi recunoscut vina.