Locul României în planurile sovietice postbelice

Autor 5920 vizualizări


Pentru a cunoaște planurile sovietice privind organizarea postbelică a lumii și locul rezervat în cadrul ei, dispunem de propunerile întocmite de comisiile create în vederea elaborării poziției Uniunii Sovietice în discuțiile cu aliații occidentali.

Cea dintâi dintre aceste comisii, cunoscută și sub numele de Comisia Litvinov (fostul comisar al poporului pentru Afaceri Străine, căzut în dizgrație, în 1939, și, după atacul german, trimis ambasador la Washington, fusese apoi rechemat și numit adjunct al lui Molotov) își consacra activitatea problemelor tratatelor de pace și a organizării postbelice; cea de a doua, cunoscută sub numele de Comisia Voroșilov (mareșalul sovietic a cărui incapacitate, dovedită în timpul războiului sovieto-finlandez, atrăsese înlocuirea lui de la conducerea Comisariatului Poporului pentru Apărare) se ocupa de problema convențiilor de armistițiu; cea de a treia, așa-numita Comisie Maiski (fostul ambasador la Londra fusese rechemat și numit adjunct al lui Molotov), se ocupa de problema despăgubirilor de război, fiind cunoscută și sub numele de Comisia pentru reparații [1]. 

Largul orizont al lui Maiski

Primul și cel mai amplu text privind organizarea postbelică a lumii a fost redactat de I. M. Maiski (foto) și înaintat lui V. M. Molotov, la 11 ianuarie 1944. În cuprinsul acestui document România este menționată în câteva rânduri. Prima dată în legătură cu frontierele URSS. Memoriul lui Maiski pornește de la principiul că Uniunea Sovietică trebuie să aibă „frontiere favorabile din punct de vedere strategic” și că „la baza acestor frontiere trebuie plasate frontierele URSS din 1941”. Diplomatul sovietic adaugă imediat că „aceasta nu exclude desigur posibilitatea modificării parțiale a amintitelor frontiere (de ex. cu Polonia, România, Finlanda etc) în funcție de avantajele noastre sau de necesitatea de a ține seamă de politica SUA și Angliei” [2].

În afara problemei granițelor, întocmai ca și Stalin în discuția cu Eden din 16 decembrie 1941 (al cărei conținut era probabil cunoscut lui Maiski), diplomatul sovietic propune ca România și Finlanda să ocupe un loc special în relațiile postbelice ale Uniunii Sovietice pe temeiul următorului statut: „între Uniunea Sovietică pe de o parte, Finlanda și România pe de altă parte trebuie să fie încheiate pe termen lung pacte de asistență reciprocă cu acordarea URSS, pe teritoriul țărilor menționate, a unui număr necesar de baze militare, aeriene și maritime.

În afară de aceasta Uniunea Sovietică trebuia să fie legată de Finlanda și România printr-un sistem de căi ferate și șosele, importante din punct de vedere strategic și economic” [3]. În paragraful consacrat Ungariei, după ce se precizează la început că existența unei Ungarii puternice nu este în interesul Uniunii Sovietice, autorul abordează și problema litigiului teritorial româno-ungar: „arbitrajul (de la Viena – n.n.) privind Transilvania trebuie să fie reexaminat în concordanță cu principiul național, dar cu o înclinare vădită în favoarea României, care, așa cum s-a arătat mai sus, după război, trebuie să încheie un tratat de asistență mutuală cu Uniunea Sovietică și, în felul acesta, să devină un factor important al apărării noastre în Sud-Est” [4].

Problema României este reluată de Maiski în paragraful consacrat Balcanilor, unde se discută posibilitatea încheierii de pacte de asistență mutuală între URSS și țările din această zonă, luându-se în considerație și participarea Angliei la aceste pacte „excepție – precizează Maiski – trebuie făcută numai pentru România, pactul cu ea trebuie să fie neapărat bilateral” [5].

În ceea ce privește regimul intern al țărilor europene, Maiski subliniază că „Uniunea Sovietică este interesată ca, după război, regimul de stat al țărilor amintite să se întemeieze pe principiile unei largi democrații în spiritul ideilor Frontului Popular” (referire la politica de front popular antifascist, lansată la Congresul al VII-lea al Cominternului din 1935). Dacă, în ceea ce privește țările Europei Occidentale și de Nord, un astfel de regim putea fi instaurat fără de imixtiuni din afară, în țări ca „Germania, Italia, Japonia, Ungaria, România, Finlanda, Bulgaria, Polonia, Iugoslavia, Grecia, Albania”, aici este posibil ca pentru crearea unor regimuri autentic democratice să fie necesare, în măsuri diferite, influențe din afară, în primul rând, din partea Uniunii Sovietice, Statelor Unite și Angliei.

Nu trebuie să ne oprim în fața acestui «amestec în afacerile interne» ale altor națiuni, căci democrația în structura de stat a țărilor constituie una din garanțiile esențiale ale păcii durabile, or sarcina fundamentală a Aliaților după actualul război trebuie să fie edificarea unui sistem mai eficace de securitate în Europa și chiar și dincolo de limitele Europei” [6].

Nu știm care era sensul atribuit de Maiski formulei „regimuri autentic democratice”; faptul că el evocă experiența Frontului Popular Antifascist implică, după opinia noastră, guverne cu participarea comuniștilor și a tovarășilor lor de drum. Este vorba, așadar, de o formulă politică în măsură să asigure așa-numitele „guverne prietene”, a căror politică externă să nu lezeze în nici un fel interesele de securitate ale Uniunii Sovietice.

Prezența Statelor Unite și a Marii Britanii alături de Uniunea Sovietică în exercitarea unor presiuni din afară în vederea instaurării regimurilor „autentic democratice” arată – credem – că Maiski nu lua în considerare comunizarea și cu atât mai puțin sovietizarea țărilor enumerate. În concluziile lungului său memoriu, Maiski revine asupra necesității de a se încheia cu Finlanda și România tratate bilaterale de asistență mutuală cu acordarea dreptului URSS de a deține baze militare, aeriene și maritime, pe teritoriul lor.

În această parte finală diplomatul sovietic atrage atenția, când discută problema Balcanilor, asupra necesității pactelor de asistență mutuală cu România, Iugoslavia și Bulgaria, precizând că „frontiera dintre Bulgaria și România trebuie să fie stabilită în concordanță cu interesele URSS” și că „României și Bulgariei trebuie să li se impună plata reparațiilor”. Maiski avertizează însă că „în desfășurarea programului mai sus menționat este necesar să se manifeste o mare precauție. Este important să se evite complicații cu Anglia” [7].

În finalul memoriului său, ca și cum diplomatul sovietic și-ar fi amintit de ipostaza sa de comunist există o rezervă: „toate aceste reflecții prezentate mai sus despre bazele de dorit ale păcii viitoare sunt valabile numai dacă războiul nu duce la o autentică revoluție proletară în Germania. Dacă totuși o astfel de revoluție va avea loc atunci reflecțiile și concluziile practice vor trebui supuse reexaminării”.8 Rămâne deschisă întrebarea dacă rezerva formulată de Maiski înseamnă că instaurarea unui regim comunist în Germania – vechea dorință a bolșevicilor din anii 1918-1923 – avea să atragă după sine o revizuire a strategiei URSS în Europa de Est în sensul instaurării și aici a unor regimuri comuniste. Precaut, Maiski deși va fi gândit această soluție, nu a formulat-o explicit.

Opiniile lui Gromîko

Cel de al doilea document consacrat lumii postbelice este memoriul lui Andrei A. Gromîko, stea în ascensiune a diplomației sovietice [9], care, în calitatea sa de ambasador al Uniunii Sovietice în Statele Unite, a adresat la 14 iulie 1944 lui V.M. Molotov un memoriu intitulat Despre problema relațiilor sovieto-americane. Așa cum se observă și din titlu, textul lui Gromîko nu are orizontul larg al memoriului redactat de Maiski. Gromîko este preocupat – și prin postul pe care îl deținea – de relațiile bilaterale dintre Washington și Moscova și examinează factorii care ar putea favoriza sau stânjeni dezvoltarea lor. Atunci când îi discută pe aceștia din urmă, el include între ei „viitorul Europei de Est” și explicitează „preocuparea guvernului american și a cercurilor de afaceri față de perspectiva schimbărilor sociale și a stabilirii unor regimuri de tip sovietic în unele din aceste țări” [10].

A. Gromîko și JF. Kennedy

Evocând cererea SUA privind dreptul de tranzit pentru aviația civilă deasupra teritoriului sovietic și a statelor limitrofe Uniunii Sovietice, diplomatul sovietic atrage atenția că, judecând din punct de vedere strategic și politic, „consolidarea prezenței americane în țările vecine (Uniunii Sovietice – n. n.) nu ar fi evident în interesul sovietic” [11].

Gromîko nu ia în considerare o sovietizare a spațiului de protecție sovietic – el scrie despre temerile americane față de un astfel de proces și de aceea concluzia sa este optimistă: „în ciuda posibilelor dificultăți care pot apărea în relațiile noastre cu SUA condițiile necesare pentru continuarea cooperării dintre cele două țări în perioada postbelică sunt prezente în mod vizibil” [12]. Fără a aborda direct – ca Maiski – statutul României este evident că și Gromîko considera necesar ca Uniunea Sovietică să dispună la frontierele ei de un spațiu de protecție din care să fie exclusă prezența oricărei Mari Puteri.

Experiența și pragmatismul lui Litvinov

Acelorași probleme ale lumii postbelice le sunt consacrate trei memorii ale lui M.M. Litvinov, axate pe evoluția relațiilor sovieto-americane și sovieto-britanice precum și pe posibila divizare a lumii în blocuri și sfere de influență. Problemele românești sunt abordate în ultimele două. În memoriul intitulat Despre perspectivele și baza posibilă a colaborării sovieto-britanice, datat 15 noiembrie 1944, fostul șef al diplomației sovietice pornește de la principiul că, în urma desfășurării operațiunilor militare ale războiului în curs, Uniunea Sovietică a depășit bariera fixată de războiul Crimeii: Gurile Dunării.

„Se poate presupune – scrie el – că, pusă în fața faptului împlinit, Anglia se va resemna cu împărțirea sferelor de influență în Balcani. Consolidându-și controlul asupra litoralului mediteranean al Peninsulei Balcanice, adică incluzând în sfera sa de influență Grecia și, dacă este posibil, și Iugoslavia, Anglia, probabil nu va refuza să recunoască o influență preponderentă a Uniunii Sovietice în România și Bulgaria, urmărind doar să nu cedeze nimănui controlul asupra ieșirii din Balcani în Marea Egee și Marea Adriatică” [13].

Discutând posibilitatea apariției unor divergențe între Uniunea Sovietică și Marea Britanie, Litvinov consideră că principiul tradițional al gândirii politice britanice – echilibrul de putere – ar putea genera tensiuni între cele două țări. Era evident că, la sfârșitul războiului, succesele militare ale Uniunii Sovietice și slăbirea Franței și Italiei aveau să confere URSS cea mai mare pondere politică pe continent. În aceste condiții, Litvinov considera că Marea Britanie va fi stimulată să ajungă la „o delimitare amicală a sferelor de securitate din Europa pe principiul vecinătății apropiate”.

Din această perspectivă, el considera că sfera maximă de interese a Uniunii Sovietice urma să cuprindă Finlanda, Suedia, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România, țările slave din Peninsula Balcanică și Turcia; în sfera britanică urmau să figureze Olanda, Belgia, Franța, Spania, Portugalia și Grecia. El subliniază că, într-o carte recentă a cunoscutului ziarist american Walter Lippman ca și în presa occidentală, se vehicula ideea unor astfel de delimitări, pornindu-se de la principiul că Marea Britanie este interesată de securitatea căilor ei de navigație în bazinul mediteranean și în Orientul Apropiat, în timp ce URSS este preocupată de securitatea frontierelor ei. Această idee apăruse în ziarul „Times” de la Londra, care exprima opinia că, din sistemul de securitate sovietic, trebuie să facă parte România, Bulgaria, Ungaria și Iugoslavia. Ziarul american „New York Times” extindea această sferă, invocând opinii britanice, la următoarele țări: Cehoslovacia, Polonia, România, Bulgaria, Ungaria și Iugoslavia [14].

Nu știm în ce măsură Litvinov (foto) era la curent cu negocierile anglo-sovietice purtate cu prilejul vizitei lui Churchill și Eden la Moscova (9-17 octombrie 1944), soldată cu încheierea Acordului de procentaj, dar este evident că delimitarea sferelor de influență preconizată de el coincidea, în ceea ce privește Europa de Sud-Est, cu cea stabilită prin amintitul acord. Ideile de bază ale memorandumului întocmit de Litvinov, la 15 noiembrie 1944, sunt reluate în nota intitulată Cu privire la problema blocurilor și sferelor de influență, redactată la 11 ianuarie 1945 și destinată lui Molotov și Vîșinski.

Este aproape sigur că textul lui Litvinov viza apropiata întâlnire a celor Trei Mari de la Ialta (4-11 februarie 1945). La începutul notei, el atrage atenția că oficial problema blocurilor și a sferelor de influență nu a fost abordată de nimeni în nici o ocazie. „Dacă în Anglia și URSS a existat înclinația spre stabilirea unor sfere speciale sau zone de securitate atunci abia dacă ea trebuie discutată în prezența americanilor”. Oricât de realist ar fi fost Roosevelt – menționa Litvinov – el nu putea ignora ostilitatea opiniei publice din țara sa față de posibila creare a unor blocuri sau sfere de influență. „Întâlnirea celor Trei (referire la apropiata Conferință de la Ialta – n. n.) nu exclude posibilitatea discuțiilor în doi, adică între noi și Marea Britanie” [15].

În cazul în care circumstanțele ar fi îngăduit astfel de negocieri bilaterale, poziția URSS ar fi trebuit să fie determinată de principiile enunțate în memorandumul din 15 noiembrie 1944. Litvinov reamintea că sfera maximă de interese a Uniunii Sovietice trebuie să includă Finlanda, Norvegia, Suedia, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România, Iugoslavia, Bulgaria și Turcia. Zona engleză de securitate urma să cuprindă Olanda, Belgia, Franța, Spania, Portugalia și Grecia cu menținerea în vigoare a Tratatului de alianță sovieto-francez, semnat cu ocazia vizitei generalului de Gaulle la Moscova, în decembrie 1944.

Cele două sfere aveau să fie separate de o zonă neutră cuprinzând Danemarca, Germania, Austria, Elveția și Italia în privința cărora între Londra și Moscova urmau să aibă loc consultări în spirit de colaborare. Litvinov nu excludea posibilitatea ca Marea Britanie să obiecteze față de includerea în sfera sovietică a Norvegiei, Suediei, Turciei și Iugoslaviei, și să ceară includerea Suediei, Norvegiei, Danemarcei și Italiei în propria sa zonă; „cele șase țări amintite constituie obiect de negociere și compromis” conchidea Litvinov [16], care discuta în continuare și problema delimitării sferelor de influență la nivelul întregului glob.

Comparând memorandumurile enumerate, istoricul rus V.O. Peciatnov consideră că, ele au în comun: a) primatul securității URSS; b) menținerea coaliției antihitleriste; c) controlul exercitat de cele trei mari puteri asupra întregii lumi, divizate în sfere de influență; d) convingerea că vor exista contradicții între Statele Unite și Marea Britanie [17].

De reținut că niciunul din aceste documente nu menționează posibilitatea instaurării de regimuri comuniste în sfera de securitate a Uniunii Sovietice. De altminteri, așa cum remarcă istoricul american Melvin P. Leffler, în fostele arhive sovietice, devenite accesibile cercetătorilor la începutul anilor ’90 nu a fost descoperit – cel puțin până acum – nici un plan de comunizare a vreunei țări din Europa Central-Răsăriteană și de Sud-Est [18].

NOTE

1 Pentru activitatea celor trei comisii și documentele elaborate de ele dispunem de două contribuții fundamentale: Vladimir O. Peciatnov, The Big Three after World War II: New Documents on Soviet Thinking about Postwar Relations with the United States and Great Britain, Working Paper No. 13, Cold War International History Project. The Woodrow Wilson Center, July, 1995 și Aleksei M. Filitov, Problems of Post War Construction in Soviet Foreign Policy. Conceptions during World War II în vol. The Soviet Union and Europe in the Cold War, 1943-1953, ed. Francesca Gori, Silvio Pons, New York, Palgrave, 1996, pp. 3-22.
2 SSSR i ghermanskii vopros 1941- 1949, Moscova, „Mejdunarodnîe Otnoșeniia”, 1995, p. 335.
3 Ibidem, p. 336.
4 Ibidem, p. 342.
5 Ibidem, p. 344.
6 Ibidem, p. 348.
7 Ibidem, p. 353.
8 Ibidem, p. 360.
9 Pentru începutul ascensiunii lui A.A. Gromîko, vezi Arkady N. Shevchenko, Breaking with Moscow, New York, Alfred A. Knopf, 1985, pp. 148-151.
10 Vladimir O. Pechatnov, op. cit., p. 8.
11 Ibidem.
12 Ibidem, pp. 8-9.
13 Transilvanskii vopros vengherorumînskii teritorialnîi spor i SSSR 1940-1946 Dokumentî (se va cita mai departe TV), ed. T.M. Islamov, Moskva, Rosspen, 2000, p. 259.
14 Ibidem, pp. 259-260.
15 O bună analiză a concepției lui Roosevelt privind organizarea postbelică a lumii la M.I. Miatkov, Problema poslevoennogo ustroistva Evropî v americano-sovetskih otnoșeniiax 1941-1945, Moskva, Institut Vseobșei Istorii RAN, 2006, pp. 127-128.
16 SG, p. 596.
17 V.O. Peciatnov, op. cit., pp. 16-18.
18 Melvin P. Leffler, Inside the Enemy Archives. The Cold War Reopened, în “Foreign Affairs”, vol. 75, nr. 4, July/August 1996, p. 124.