Autor 3755 vizualizări


Biblia spune:la început a fost cuvântul.Romancierii ar putea afirma, după cum susţine Orhan Pamuk în Romancierul naiv şi sentimental:„La început pare să fie imaginea, însă ea trebuie spusă în cuvinte.” Un autor redă, în mod conştient sau inconştient, propriile experienţe senzoriale prin intermediul personajelor, arta romanului reprezentând în sine îndemânarea de a vorbi despre tine însuţi ca şi cum ai fi altul şi despre altul ca şi cum ai fi în pielea lui. La ce rezultat ajungem, însă, atunci când protagoniştii dintr-un roman sunt creaţi în urma experienţei de pe front a autorului, experienţă de care nu se poate detaşa şi care îşi lasă amprenta asupra stilului de creaţie? Ajungem să ne întrebăm, poate, cât din povestea spusă de scriitor reprezintă o experienţă reală şi cât e imaginaţie. Ajungem să emitem judecăţi morale asupra felului în care războiul a afectat mentalitatea şi structura sufletească a autorului. Mai departe, o scurtă listă de autori ale căror opere literare concentreză experienţe de pe front, redate cu ajutorul unor tehnici narative care ne conturează capacitatea de a vedea lumea prin ochii protagoniştilor universului războiului.

Antoine de Saint-Exupéry– celebrul aviator francez, căzut la datorie în 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe lângă minunatul Micul Prinţ, a lăsat şi alte opere care, într-o manieră umanistă, redau pericolele la care războiul îl expune pe individ şi, implicit, afectează întreaga omenire. Amintim aici Pilot de război(1942), operă în care descoperim un frumos citat care oglindeşte filosofia de viaţă a scriitorului-pilot:„Un individ trebuie să se sacrifice pentru salvarea unei colectivități. Nu este vorba aici de o aritmetică stupidă. E vorba de respectarea omului ca individ.“

William Golding– experienţa războiului a însemnat pentru acest scriitor britanic pierderea încrederii în umanitate, în existenţa binelui şi a purităţii, găsind chiar şi în sufletele firave ale copiilor germenele răului. Astfel, scrie Împăratul muştelor(1954), roman care înfăţişează lumea distopică a unei sălbăticii nemiloase ai cărei protagonişti sunt copiii. Activitatea sa literară, oglindă a atrocităţilor de care e capabilă fiinţa umană, îi aduce Nobelul în 1983, dar filosofia sa de viaţă rămâne:„Omul face rău aşa cum albina face miere.”

Sven Hassel– despre danezul Sven Pedersen, numele său adevărat, putem spune că a scris literatură captivă propriilor emoţii şi gânduri. A încercat în romanele sale să surprindă realitatea crudă a frontului şi a închisorii, unde a ajuns acuzat fiind de dezertare. Scrierile sale au tentă autobiografică şi întâlnim, lecturându-le, personaje reale pe care le-a cunoscut în vremea războiului. A afirmat despre război că „a reuşit să sugrume în noi tot ceea ce, cândva, fusese omenesc. Nu mai cunoşteam alt limbaj decât pe cel al armelor... Violenţa existenţei pe care o duceam, tirania şi războiul anulaseră, încetul cu încetul, tot ce sădise, odinioară, civilizaţia”, iar „pentru a fi un bun soldat în timp de război, trebuie să urăşti. Dacă nu urăşti din adâncul inimii, nu poţi ucide. Ura e cea mai mare sursă de energie dintr-o fiinţă omenească.”

Ernest Hemingway– reporter în ambele războaie mondiale şi în războiul civil din Spania (foto jos), sătul de absurditatea şi atrocităţile acestor războaie, reia, iar şi iar, în romanele lui, aproape toate cu caracter autobiografic, un constant manifest pentru ideea că o lume mai bună se poate realiza paşnic, fără să fie nevoie de arme şi cadavre. Primeşte Nobelul pentru Literatură în 1954, dar îi rămâne gustul amar al suferinţelor prin care a trecut, nu atât fizice, cât morale, şi ne sfătuieşte, cu sinceritate, „să nu vă gândiţi niciodată că războiul, fie el cât de justificat, fie el cât de necesar…nu reprezintă o crimă.”

Erich Maria Remarque– acest scriitor german a ajuns pe lista lui Goebbles, lista scriitorilor interzişi în Germania nazistă. Experienţele din Primul Război Mondial, dar, mai ales, felul în care se modifică viziunea asupra vieţii şi mentalitatea celor care au supravieţuit acestei atrocităţi, reprezintă subiecte centrale în romanele sale. Pe lângă binecunoscutul Nimic nou pe frontal de vest(1929), e de menţionat aici romanul Trei camarazi(1936) în care descoperim cum o prietenie adevărată are la bază sentimentul că cei trei bărbaţi sunt uniţi, urmăriţi fiind de aceleaşi umbre ale trecutului;cartea surprinde traumele pe care le încearcă soldaţii supravieţuitori războiului:impresia că încă mai aud şuieratul bombelor, sau imagini pe retină cu camarazi mutilaţi, chinuindu-se să moară. Şi iată ce cuvinte găsim în Trei camarazi:„Viaţa a devenit prea murdară ca să încapă în ea fericirea! ”

Kurt Vonnegut– putem spune că Vonnegut a suferit o rană complet neglijabilă, după cum singur avea să afirme când a primit decoraţia Purple Heart la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Avea să rămână pentru tot restul vieţii cu o adâncă cicatrice sufletească după ce, capturat de nazişti, a fost închis într-un depozit de carne cunoscut ca Abatorul cinci, de unde şi titlul romanului său de mai târziu (1969). Scriitorul american era forţat de germani să strângă cadavre pentru gropile comune, dar cadavrele fiind prea multe, a fost martor la transformarea în cenuşă a rămăşiţelor umane de către trupele înarmate cu aruncătoare de flăcări. Aşa merg lucrurile, a repetat el continuu într-o încercare, ce dă impresia de naivitate, de a surprinde enormităţile războiului.