Autor 4765 vizualizări


Deşi în poemul Havamal zeul Odin avertizează cu privire la pericolul beţiei care seacă raţiunea omului, obiceiurile bahice erau o caracteristică proeminentă a vechilor societăţi nordice. În ciuda referinţelor din literatură şi ale indiciilor arheologice, tabloul cutumelor sau procedeelor de obţinere a alcoolurilor este departe de a fi unitar sau complet.

Anumite elemente din culturile altor comunităţi germanice pot fi uneori de folos în acest sens şi putem remarca anumite constante în ritualuri şi comportamente care ar indica o încetăţenire timpurie a acestora, înainte de perioada migraţiilor. Printre primii care ne relatează despre obiceiurile bahice din rândul triburilor se numără Tacitus, care ne spune că cele mai importante decizii se luau când se organiza câte un festin, în momente de sinceritate maximă, dar totodată acesta era prilej de violenţă şi omoruri. Deşi în genere moderaţi, se mai şi lăsau răpuşi de vicii. Tacitus menţionează orzul ca materie primă, de altfel cultivat în Scandinavia pe tot parcursul epocii vikinge. Din orz se prepara berea slabă (“ale”), băutură la care aveau acces toate clasele sociale. Ba chiar şi copiii o consumau. Nordicii aveau de mult cunoştinţe despre fermentarea cerealelor, după cum ne spune şi Pliniu cel Bătrân.

În literatura nordică veche apar doi termeni:unul este “öl”(“ealu” în engleza veche), echivalentul lui “ale”, produs din cereale malţificate, celălalt este “björr” (“beor” în engleza veche), care de fapt este cidrul, nu berea, o băutură alcoolică dulce. Neclarităţile sunt amplificate însă de folosirea în vechile texte eddice a şi mai multor denumiri:“veig” (băutură tare), ‘’mjöð’’ (mied), ‘’hreinalög’’ (băutură purificată), “sumbel” (întrunirea pentru consumul ritualic). Nu se cunosc cu certitudine reţete şi metode prin care vikingii ar fi produs toate acestea. În vestul Norvegiei se întâlnesc însă procedee în mediul rural care poate ar mai lumina puţin lucrurile:în regiunea Voss vecinii se ajută la producţie. Se adună ramuri de ienupăr care se aruncă într-un bazin mare unde fierbe apa, întrucât aşa cum credeau şi călugării despre hamei, astfel se poate obţine un extract de calitate din malţ, ba chiar se pot preveni infecţiile. În sursa de apă sacii sunt lăsaţi sacii cu orzul care începe să germineze. Un garaj este transformat într-un soi de cuptor activat de un ventilator şi acolo orzul se preface în malţ. Când lichidul fierbinte se adaugă peste malţ, amestecul se filtrează cu şi mai multe ramuri de ienupăr şi pentru aromă se folosesc şi fructe de pădure, dar se poate adăuga şi hamei când se fierbe mustul de bere. Rezultă o băutură delicioasă şi destul de tare, bogată în malţ şi siropoasă.

Despre reţetă fermierii din zonă spun că ar fi fost transmisă din generaţie în generaţie din vremuri străvechi. Vikingii însă uscau malţul la foc cu lemne. Şi scandinavii într-adevăr se pare că foloseau o întreagă gamă de ierburi pentru a obţine diverse gusturi aromatizate:de la hamei la coada-şoricelului, silnică, voronic sau mirt. Berea avea un rol foarte important în cadrul sărbătorilor periodice de la solstiţii şi de după recoltă, sărbători care au continuat şi după infiltrarea creştinismului. Ba mai mult, exista o lege, Gulaþing, care solicita fermierilor să se asocieze şi să producă bere cu ocazia zilei Tuturor Sfinţilor (1 nov.), de Crăciun şi de sărbătoarea Sf. Ioan (24 iun.). Si alte ocazii mai laice sunt strâns legate de consumul de bere, care apare chiar în numele acestora:Gravöl (la înmormântare), Barnöl (la botez), taklagsöl (la ridicarea unei case). În “Heimskringla”, regele Hakon a incercat să faciliteze trecerea la creştinism printr-o comasare a festinurilor păgâne cu noile sărbători, dar consumul de “öl” rămâne o constantă.

Prepararea băuturii cădea mai mult în sarcina femeilor, cel puţin în cazul Islandei medievale, deşi documentaţia de la mai multe mănăstiri suedeze (Vadstena sau  de pildă) pare să confirme obiceiul pe spaţii mai extinse. Dacă era vorba despre ferme mari însă, munca fizică cerea totuşi intervenţie masculină, şi cum nu era deloc un proces facil, şi divinitatea era invocată. Consumată indeosebi la adunări (alþingi), berea se producea de obicei pe loc. Mult mai scump şi mai rar era însă vinul. Vinul de struguri lipsea aproape de tot din Scandinavia, înlocuit uneori cu o bătură din mesteacăn. Vinul se importa din zona renană prin centrele de la Hedeby sau Dorestad, unde s-au şi găsit de altfel rămăşite de amfore sau de butoaie din lemn de pin. Băutura era aşadar rezervată celor avuţi şi desigur zeilor, după cum transpare printre altele în “Grimnismal”.

Băutura ancestrală a triburilor germanice rămâne însă miedul, pe care îl regăsim pretutindeni în poezia eroică. Apicultura a cunoscut o dezvoltare importantă în epoca vikingă, când se foloseau stupii de paie în formă de calote. Din păcate pentru a ajunge la produs stupii trebuiau afumaţi. Se culegeau apoi fagurii şi mierea se extrăgea prin înfăşurarea lor în pânze şi scurgere. Resturile se fierbeau şi astfel se obţinea miedul, proces descris  printre altele într-una din ghicitorile din ‘Exeter Book’, unde este descris drept comoara omenirii. Din moment ce în evul mediu multe dintre taxe şi amenzi se plăteau cu miere, asta sugerează că cei mai puternici aveau la dispoziţie miere de calitate şi mied la fel. În literatură, regii sunt în primul rând cei care îl servesc.

Băuturile se ţineau de regulă în ceaune mari de alamă de unde fiecare îşi lua în mici boluri. Mai târziu s-au folosit şi castroane mari de care era atasat un mic tub, ca un robinet. Cele mai primtive “pahare” erau nişte conuri din scoarţă, în vreme ce cornurile şlefuite cu atenţie se pare că se aflau în apanajul celor cu statut înalt şi îndeosebi în cadrul sărbătorilor rituale, ‘sumbel’. Multe cornuri în speţă din evul mediu târziu sunt bogat ornamentate şi au modele complicate, dar şi mai multe sunt destul de simple, remarcându-se doar banda metalică de sus care diferă în funcţie de atelier, ceea ce le-ar clasifica drept artă populară. Meşteşugul se păstrează în unele părţi din Norvegia rurală. Paharele de sticlă erau cu adevărat de lux, de la pocale înalte la mici borcane sau sticle colorate, toate se importau din Renania. Special pentru scandinavi, meşterii de aici fabricau şi cornuri de sticlă, pahare accesorizate cu ‘gheare’ de sticlă, pahare rotunde care semănau cu nişte săculeţi sau, cel mai adesea, pahare în formă de pâlnie.

Şi modul de servire avea conotaţii ceremonioase. Epopeile islandeze ne povestesc că domniţele de viţă nobilă înmânau primul rând de băuturi, detaliu pe care îl regăsim şi în “Beowulf”, când regina lui Hrothgar, Wealhtheow, şi alaiul său îi cinstesc pe războinicii veniţi în ajutorul danilor. Datoria femeii nobile de a servi băutura, o datorie la fel de nobilă, este laitmotiv în literatura engleză veche, parte a unui ceremonial care se pare că doreşte să confirme şi să cimenteze ierarhia deja existentă, arătându-se astfel legăturile dintre participantii la ‘sumbel’, cei din frunte fiind regele şi membrii din alaiul său. In “Beowulf” şi nu numai se precizează rangurile oaspeţilor, tot ca o confirmare de statut. Gestul are şi corespondenţe mitologice, după cum reiese din poemul “Sigurdrifumal”, în care o valkyrie îl recunoaşte pe un brav luptător şi îi oferă glorie şi vindecare miraculoasă. În “Grimnismal” valkyriile îi îndestulează pe războinicii din Valhall, einherjar, cu mied.

Importanţa acestor aspecte este atestată şi arheologic în timpul migraţiilor şi epocii vikinge, întrucât multe morminte feminine include nu numai bijuterii şi accesorii, ci şi pahare, cornuri, boluri sau polonice cu urme de lichid fermentat. Vechile societăţi păgâne au şi reprezentări iconografice ale femeii în acest rol, ilustrând figuri cu vestimentaţie bogată care ţin în mână diverse obiecte. Întrucât cei care primesc băuturile după rege sunt cei care fac parte din grupul său, am putea spune că avem de-a face şi cu un ritual de întărire a legăturilor, atât a obligaţiilor cât şi a îndatoririlor cu semnificaţie şi legală, şi religioasă în societăţile germanice. După această primă fază formală, festinul continua mai lejer. Se pare că se ţineau şi toast-uri, vikingii cel puţin închinau primul pahar lui Odin, pentru ca acesta să aducă izbândă în lupte. Simbolurile păgâne se puteau îmbina cu cele crestine, întrucât semnul crucii se interpreta şi ca semn al ciocanului lui Thor. Se mai cinsteau şi zeii fertilităţii, mai târziu înlocuiţi de sfinţi, dar şi spiritele strămoşilor şi rudelor decedate.

De Yule, devenit apoi Crăciunul, un pocal se purta în jurul unui foc, iar căpetenia binecuvânta mâncarea şi băutura. Toast-urile se puteau combina cu jurăminte, poveşti şi cântece, iar ‘sumbel’, reuniunea cu mare semnificaţie pentru participanţii care prin intermediul ei îşi revigorau sentimentul comunităţii (simbolizat si prin degustarea din acelaşi pocal), a supravieţuit creştinismului. Dincolo de excesele la care se putea ajunge, a sorbi din cupa ceremonială probabil că simboliza şi dobândirea unei inspiraţii divine, urmând modelul lui Odin care a consumat miedul poeziei. Şi excesul era oricum şi periculos, mai ales că băuturile conţineau foarte multe impurităţi şi provocau nişte mahmureli groaznice…

Referinţe:

Craigie, William A. The Religion of Ancient Scandinavia, New York, 1969;

Enright, Michael J. Lady With a Mead Cup:Ritual Prophecy and Lordship in the European Warband from La Tene to the Viking Age, Dublin, 1996;

Roesdahl, Else. Viking Age Denmark. Londra, 1982;

Skaarup, Bi. "Diet and Nutrition." Medieval Scandinavia:An Encyclopedia, New York, 1993.