Libertatea de la capătul tunelului: povestea unei evadări curajoase din Berlinul de Est

Autor 7681 vizualizări


O brutărie abandonată, niște lopeți și câteva găleți:doar de atât a fost nevoie pentru ca un grup de studenți curajoși să sfideze bariera simbolică a Războiului Rece.

Se întâmpla în anul 1963. Zidul Berlinului fusese construit în urmă cu doar doi ani, dar toată lumea realizase deja ce însemna el. Un grup de studenți vest-germani și-au propus să sape un tunel pe sub zid;între ei, și un tânăr pe nume Joachim Neumann, care fugise recent din Germania de Est.

Neumann a reușit să scape din Germania comunistă în 1961 cu un pașaport fals. A plecat, dar nu fără regrete, căci își lăsase în urmă familia, prietenii și iubita, pe Christa Gruhle, cu care dorea să se reîntâlnească, dar de partea vestică a zidului. Toți cei implicați în acest complot împărtășeau, de fapt, aceeași dorință:să fie din nou alături de familiile lor aflate de partea cealaltă a Zidului. Căci în august 1961, când a început construcția Zidului, mii de familii s-au trezit, peste noapte chiar, despărțite de o barieră de netrecut.

Planul tinerilor – un plan inedit, aproape quijotesc – a fost doar unul din multele planuri de evadare concepute de-o parte și de alta a Zidului Berlinului începând cu 1961, anul în care autoritățile comuniste au decis să despartă definitiv capitala în două. La început, aceste planuri erau;pe măsură ce situația s-a complicat, oamenii deveneau din ce în ce mai inventivi – iar poliția est-germană, cu atât mai disperată să-i prindă pe fugitivi.

În teorie, nu era greu să sapi un tunel pe sub zid și să evadezi astfel din Berlinul de Est. Însă această metodă nu a fost printre cele mai de succes, căci dura foarte mult să sapi un tunel atât de lung, iar cei care îndrăzneau să încerce această rută erau de obicei prinși înainte de a-și duce planul la bun sfârșit.  

Chiar și eșuând, germanii nu se dădeau bătuți. Primul proiect de tunel al lui Neumann a eșuat și el:cineva i-a turnat la Stasi, iar mai multe persoane au fost arestate, inclusiv Gruhle, condamnată la 16 luni în închisoare.

Perseverent, Neumann a încercat din nou. Cu mulți dintre aceeași complotiști, a decis să constriască un alt tunel care începea de sub o brutărie abandonată din Berlinul de Vest și traversa o zonă mai mare decât un teren de fotbal, până dincolo de Zid. Acest pasaj a primit ulterior numele de Tunelul 57;a fost operațional doar două zile, dar a stat la baza celei mai de succes evadări din istoria Zidului Berlinului.

Un pașaport fals și un turist elvețian îngâmfat

Neumann avea 21 de ani în 1961;studia ingineria civilă în orașul Cottbust, la 125 de kilometri sud de Berlin și mai avea puțin până la terminarea facultății când a decis că vrea să scape din Germania de Est.

Deși Zidul a fost construit abia începând cu august 1961, nici înainte nu era atât de simplu să treci din Germania de Est în Germania de Vest. După cum avea să povestască Neumann ulterior, și-a dat seama cât de greu avea să-i fie să scape abia atunci când ajuns la punctul de trecere a frontierei de la Friedrichstrasse S-bahnhof. Poliția est-germană și Stasi erau cunoscute pentru brutalitatea persecuțiilor împotriva celor care încercau să plece din țară.

Neumann auzise de locuri precum Hohenschönhausen, închisoarea Stasi unde erau ținuți dezertorii. Și-a asumat însă riscurile atunci când s-a prezentat la punctul de frontieră cu un pașaport elvețian fals.

Avea în buzunare tot felul de nimicuri:un bilet de cinema, un bilet de transport și alte lucruri care, credea el, i-ar fi putut susține identitatea falsă. „M-am gândit că nu aveam cum să adopt un accent elvețian convingător. Așa că în momentul când așteptam să-mi verifice pașaportul, am decis să mă prefac că sunt un arogant turist elvețian.”

Neuman nu s-a adresat deloc gardienilor. După ce a trecut de prima verificare, la următorul punct i-au luat pașaportul pentru un control secundar și a fost obligat să aștepte să i se înapoieze documentul lângă un gardian. Acesta a intrat în vorbă cu el și l-a întrebat ce părere a avut despre capitala germană. Neumann a răspuns strâmbând din nas, iar la următoarele întrebări s-a eschivat într-o manieră similară. În cele din urmă, tânărului i s-a dat permisiunea să treacă frontiera.

Odată ajuns în Berlinul de Vest și înscris din nou la universitate, lui Neumann nu i-a fost greu să găsească alți tineri dornici să-i ajute pe est-germani să scape de regimul comunist.

Acest zid i-a transformat pe rezidenții RDG din cetățeni ai statului în prizonieri ai statului

Conducerea autoritară a Germaniei de Est, neînduplecată în fața cererilor și dorințelor propriilor cetățeni, și-a găsit exprimarea simbolică în acest Zid al Berlinului:o barieră de beton, fortificată și apărată de soldați înarmați, gata să-mpuște pe orice încerca să-l treacă. „Președintele nostru de acum [Joachim Gauck] a spus odată că acest zid i-a transformat pe rezidenții RDG din cetățeni ai statului în prizonieri ai statului”, declara Ralph Kabisch, unul din cei cu care Neumann a construit Tunelul 57.

Înarmați doar cu propria convingere în justețea acțiunilor lor, Neumann, Kabisch și alți tineri curajoși au săpat la 11 metri adâncime un tunel pe care o persoană îl putea străbate relativ ușor. Tunelul începea la brutăria abandonată, continua sub Bernauer Strasse, trecea pe sub Zid și așa-zisa Zonă a Morții din apropierea acestuia, apoi începea ușor urcușul, care se termina într-o latrină din spatele unei clădiri de apartamente din Strelitzer Strasse, nr. 55.

Tunelul a fost gata pe 3 octombrie 1964. Cei care l-au construit au luat în secret legătura cu toți cei care urmau să-l folosească – surori, frați, părinți, veri, iubiți și iubite – și le-au spus când să vină la clădirea din Strelitzer Strasse. Parola care avea să le asigure trecerea: Tokio. Aceasta urma să fie șoptită vest-berlinezilor care urmau să vină prin tunel ca să le arate drumul către libertate.

„Ni s-a spus adresa și că trebuia să ne prefacem că suntem pur și simplu la o plimbare de duminică, în drum spre o vizită la niște cunoștințe”, povestește Hans-Joachim Tilleman, care a evadat din Germania de Est prin Tunelul 57. „Așa că mergeam de-a lungul străzii – chiar vis-a-vis era un punct de observație unde erau soldații de frontieră – și număram casele:53, 54... 55. Acolo eram foarte aproape de soldați și era foarte șocant. De cealaltă parte a zidului, pe o clădire înaltă, era cineva care observa strada ca să se asigure că e totul în regulă. Trebuiau să ne facă un semn cu o lumină aurie dacă era o problemă.”

„Nu am văzut nicio lumină, așa că ne-am continuat drumuk. Erau câteva persoane înăuntru, am rostit cuvântul «Tokio» și ne-au lăsat să intrăm într-un hol unde ne-am dat jos pantofii și am mers tiptil către curtea interioară. Din latrina din spate, ne-au băgat printr-un puț și am intrat în tunel.”

Tilleman nu-și aduce aminte cât timp i-a luat să traverseze tunelul;de fapt, nu-și mai aduce aminte aproape nimic din acele clipe în care frica parcă a suspendat scurgerea timpului.

În acele prime ore tensionate, dar euforice, când primele grupuri de persoane au traversat tunelul, tinerii care l-au săpat erau foarte stresați, temându-se că ceva se va întâmpla. Toți erau conștienți de vigilența soldaților din apropiere. Unii studenți aveau la ei inclusiv pistoale.

Ziua următoare, Neumann a primit o scrisoare neașteptată de la prietena sa, Christa Gruhle. Ea ar fi trebuit să fie eliberată din închisoare abia în decembrie, dar ieșise mai devreme. Îi scria pur și simplu ca să-l informeze despre eliberarea ei și nu știa nimic despre proiectul secret al iubitului ei. Neumann s-a grăbit să ia legătura cu Christa, iar în aceeași seară ea s-a prezentat pe Strelitzer Strasse și, câteva ore mai târziu, s-a reîntâlnit cu Joachim.

Mai târziu în acea noapte, câțiva dintre gardienii care patrulau zona și-au dat seama că se întâmplă ceva ciudat acolo. Au trimis câțiva ofițeri fără uniformă la Strelitzer Strasse, nr. 55, și au realizat imediat care era situația. Unul dintre cei care ajutase la săparea tunelului, Reinhard Furrer, i-a văzut venind și i-a averizat repede pe ceilalți. În confuzia generală care a urmat, s-au tras câteva focuri și un tânăr gardian pe nume Egon Schultz a fost împușcat. El avea să moară ulterior, în drum spre spital.

Moartea lui Schultz a fost pusă pe seama tinerilor „radicali”. Cei care l-au săpat au încercat să răspundă acuzațiilor trimițând peste zid un balon cu o scrisoare înăuntru:explicau că adevărații vinovați pentru moartea lui Schultz erau poliția secretă est-germană și sistemul de stat care a răspuns valului de dezertori nu înlăturând cauza problemelor care i-a împins pe aceștia să fugă, ci construind un zid și ordonându-le soldaților germani să-și împuște proprii compatrioți.

Neumann și Christa Gruhle s-au căsătorit mai târziu în Germania de Vest. Furrer a devenit astronaut. Kabisch a continuat să-i ajute pe est-germani să fugă din RDG și în următorii ani.

Tunelul 57 pe care l-au construit și-a primit numele de la numărul de oameni care au reușit, datorită lui, să scape din Germania comunistă. 57 de persoane – aproape o cincime din numărul total al celor care au trecut pe sub Zidul Berlinul prin tunele în perioada 1961-1989 – și-au făcut drum spre libertate în acele două nopți din octombrie 1963.

La câțiva ani după căderea Zidului, în 9 noiembrie 1989, și reunificarea Germaniei, cazul morții lui Egon Schulz a fost redeschis. S-a descoperit că raportul de autopsie a dispărut:o încercare a Stasi să mușamalizeze incidentul. Căci anchetatorii au descoperit că glonțul fatal a fost tras de un soldat est-german la instrucțiunile unui ofițer Stasi.

 

Sursa:www.smithsonianmag.com

 

""