Autor 5535 vizualizări


Măsurile de izolare a leproşilor erau deseori macabre, astfel că în cadrul unor ceremonii, leprosul era declarat mort pentru cei vii, dar viu în faţa lui Dumnezeu, fiind totodată obligat să asiste la propria sa “înmormântare”, alături de familie şi cunoscuţi, într-un final urmând a fi dus la o aşezare în afara satului sau oraşului unde avea să stea toată viaţa. 

Lepra a reprezentat alături de ciumă una din cele mai virulente şi devastatoare boli care au secerat mii de vieţi de pe teritoriul românesc, caracterul contagios al leprei având o bază mai veche totuşi decât flagelul ciumei. Principala cauză a nerecunoaşterii corecte a bolii în perioada medievală a reprezentat-o faptul că ea a suferit schimbări de nume în decursul timpului, fapt ce a dus la o confuzie pentru epidemiolog în oferirea corectă a diagnosticului. Astfel că deşi în perioada pre-medievală se folosea denumirea de mişei pentru persoanele sărace[1], sau infirmi[2] şi cerşetori[3], în perioada medievală se folosea pentru a distinge omul bolnav de lepră de omul sănătos. Termenul îşi are originile în latină, întâlnit în textele religioase din secolul al XVI-lea, alături de meser, meserătate şi mesererie[4]. 

Cuvântul românesc arhaic mişel sau mişa derivă din latinescul misellus, având dubla semantică după cum am menţionat mai sus, de lepros sau de om sărac, ajungându-se la o formă intermediară de mişel, în timp ce colectivitatea se numea mişelame[5] şi procesul de îmbolnăvire mişelire[6].

 În unul din cele mai vechi manuscrise româneşti, Psaltirea Scheiană[7], copie după cea din 1549, se regăsesc ambele variante “Ferice înţelegătorii spre mişei şi meseri”, în timp ce în Tetravanghelul din 1564 se regăseşte “Bolnavii vindecaţi, mişeliţii curăţaţi”, făcându-se o clară distincţie între bolnavii care puteau fi vindecaţi şi între leproşii incurabili. Alt text care face dovada înţelesului de lepros al cuvântului mişel din perioada medievală românească este şi Îndreptarea Legii din 1652, unde se găseşte porunca conform căruia despărţirea soţilor este sugerată dacă soţia este mişa, sau viceversa. Odată cu secolul XVI-lea, apare în lingvistica medievală termenul de calic (kalika- împrumutat din ucraineană, cu sensul de sărac, vagabond, infirm), care va înlocui înţelesul cuvântului mişel, regăsindu-se cu precădere în Ţara Românească[8]. Astfel, e găsit menţionat prima dată într-un document dat de Mircea Ciobanul în 1552 “în calici, pe dealul lui Micu” sugerând un grup de leproşi aflat pe un deal, departe de sat, demonstrând astfel caracterul izolator al bolii contagioase. Măsurile de izolare a leproşilor erau deseori macabre, astfel că în cadrul unor ceremonii leprosul era declarat mort pentru cei vii, dar viu în faţa lui Dumnezeu, fiind totodată obligat să asiste la propria sa “înmormântare”, alături de familie şi cunoscuţi, într-un final urmând a fi dus la o aşezare în afara satului sau oraşului unde avea să stea toată viaţa. De asemenea, el trebuia să poarte toată viaţa haina cu care fusese “înmormântat”, şi să poarte la gât un clopoţel având scopul bine definit de a atenţiona pe cei care se apropiau de el cu privire la boala pe care o avea[9].

Cel mai important hrisov care a fost dat în cazul situaţiei mişeilor a fost cel din data de 20 octombrie 1761 dat de către Constantin Vodă Mavrocordat, reprezentând un adevărat “codex al mişeilor”, conţinând 11 cărţi domneşti de milă[10]. Cel mai vechi text reprodus în hrisov este cel din iulie 1639, întocmit de Matei Basarab la Târgovişte, text care cuprinde porunca dată “satului Măţăul de Jos ot sud Muscel cărel ieste al săracilor din oraşul domnii mele din Câmpulung ca să fie în pace şi slobod” fiindcă a iertat acel sat cum a fost iertat “şi în zilele altor domni bătrâni şi am văzut domnia mea şi cărţile de milă ale acestor săraci, cartea răposatului Negru Vodă şi a fiului său Vlad Vodă şi cartea lui Vadislav Vodă şi cartea strămoşului domnii mele răposat Basarab voievod şi ginerii său Radului voievod şi a Mircii voievod şi a lui Moisi voievod şi cartea bătrânului răposatului Alecsandru voievod şi a nepotu-său Radului voievod şi a lui Gavril vodă şi iarăşi cartea Radului vodă din domniia a dooa şi cartea fii-său Alecsandru voievod şi a lui Alecsandru voievod Iliiaş şi cartea lui Leon vodă, tot de întărire făcută una după alta”. Cele 11 texte arată sugestiv tabloul vieţii dus de aceşti bolnavi, totodată şi obligaţiile lor, constând în căratul şi tăiatul lemnelor din pădure, repararea şi întreţinerea locuinţelor cât şi a anexelor, a morii şi a bisericii, asemănându-se cu prestaţiile feudale pe care ţăranii le efectuau în slujba boierilor[11]. Un alt document foarte important care completează şi întăreşte cuprinsul codexului mişeilor este cel documentul emis de Radu Mihnea în 1621, originalul păstrându-se şi astăzi, şi având importanta caracteristică data emiterii anterioară celui dintâi act din codex “1621(7130) noiembrie 15, (...) şi domn, da domna mea această poruncă a domniei mele acestor oameni anume Radu i Dobrota i Oprea i Negut i Vlad...ca să le fie lor ocine şi moşii de în Măţăul de Jos jumătate, cât au fost ale lui (B?)ucur şi a nepotului său milă şi dă în campu şi de în apă şi despre... Căci iaste a lor bătrâna şi dreapta ocina şi de moşie de în zilele lui Radu voievod. Şi am văzut domniia mea şi hrisovul rapasatului Radu voievod candu au fost cursul anilor...întărit cu mare blestem pentru că această jumătate den Măţăul de Jos au fost drepte ocine şi moşii ale lor de la Halut; den apoi au fost miluit Radu voievod preste moşie.. pre mai sus scrişi pentru slujba ce i-au slujit; apoi Radu şi Bucur... au vrut Dumnezeu cu nevoie de s-au gubăvit şi se-au mişelit. Deci i-au miluit pre ei cu jumătate de sat den Măţăul de Jos şi le-au făcut o moară...den jos de Câmpulung pentru Dumnezeu ca să se hrănească şi să aibe în grije satul Măţăul de Jos morile, să le lucreze şi au mai miluit Radu voievod de au lăsat sătul de toate trebile ce le-au trebuit pentru mila acestor mişei Radu şi Bucur şi milă şi au fost... Însă satul s-a risipit de război, iar când s-au risipit s-au pierdut şi hrisovul la răutăţile den zilele Buzeştilor (...) Iar acum când au fost în zilele domnii mele al doilea rându iar Radu i Dobrota i Oprea i Neguţ i Vlad, au mers la Rada şi Ialna mişalele din Câmpulung de le-au rugat să arate hrisoavele ce au avut pre mâna lor... Deci le-au făcut mişalele zapis de mâna lor şi s-au întâmplat atunci de faţă şi popa Vladul şi popa Radul şi popa Bratul şi popa Brânciul şi Stancu fecior, şi au pus şi blestem cum să fie aceşti oameni pre mila domnilor iar altul să nu aibe nici o treabă. Drept aceia, domniia mea încă am dat acestor oameni ca să-şi ţie ocinile lor numai să fie de posluşania mişalelor şi neopriţi de nimenea, şi să nu fie decât după porunca domnii mele. Am scris noiembrie 15 zile, în anul 7130 (1621)”.

 Tot un centru de binefacere al leproşilor a fost şi biserica Sfântului Iacob, actuala Bărăţie, din secolul al XVIII-lea, cât şi importantul edificiu religios catolic tot din Câmpulung, şi anume cloaşterul, menţionat prima dată în 1427, iar a doua în 1656[12], despre care călătorul străin Petru Bogdan Baksic spunea că este locul vindecărilor miraculoase, în timp ce un alt călător străin de această dată un cleric catolic, P. Gabriel Mancic Thomassy relata la 1660 ca pe locul cloaşterului “vin schismaticii zi şi noapte cu lumânări aprinse, dar mai ales vinerea şi în zile de sărbătoare[13]”. Alte vechi oraşe româneşti precum Argeşul, Târgoviştea, Buzăul dar şi Bucureştiul, nu consemnează prezenţa aşezărilor mişeilor. Mişelirea a influenţat şi planul topografic, astfel că se regăsesc denumiri ale unor sate vechi care fac trimitere la aşezări de leproşi, cum e cazul satului Mişeii, satul Missei Ungureni, o aşezare dispărută La Mişei lângă Vlăduleni ( Radu Şerban întărea lui Negrea Vătaful şi soţiei lui Anca, la 14 ianuarie 1610, ocină în Vlăduleni şi La Mişei), satul Mişai din Vlasca[14], cât şi Poiana Mişelului, în Ţara Românească; astăzi se găseşte localitatea Mesereasa din comuna Vlădeşti, cât şi cătunul tot cu acelaşi nume din comuna Păuşesti- Maglaş din Râmnicu Vâlcea. Celălalt apelativ al leproşilor şi anume gubavii se întâlneşte topografic în denumirea satului din Vlasca- Gubăvie, Gubăucea, sat din Dolj, Gubandru, sat din Romanaţi, cât şi satul Hubavii şi localitatea Gubavii, ca punct de reper- unde s-a ţinut lupta dintre Radu de la Afumaţi şi Mehmet Bei în 1552[15].

 Note.

[1] N. Iorga, Braşovul şi românii, Bucureşti, 1905, p. 56.

[2] E. Pavlescu, Economia breslelor în Moldova, Bucureşti, 1939, p. 231.

[3] Gh. Ghibănescu, Breasla mişeilor şi locul calicilor din Iaşi, în Ioan Neculce, Buletinul Muzeului Municipal Iaşi, IV, 1924, p. 81.

[4] L. Săineanu, Încercare asupra semasiologiei limbii române, Tipografia Academiei Române, 1887, p. 410.

[5] B. P. Haşdeu, Din istoria limbii române, Bucureşti, 1883, p. 47.

[6] A. Rosetti, Limba română în secolele XIII- XVI, Bucureşti, 1906, p. 185.

[7] N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1940, p. 52.

[8] C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. III, partea a 2- a, Biblioteca Enciclopedică, 1940, p. 581.

 [9] Idem, Instrucţiuni şi noţiuni utile în combaterea unor boale epidemice, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1915, p. 86.

[10] P. Teulescu, Documente istorice, seria I, Bucureşti, 1860, p. 84.

[11] P. P. Panaitescu, Dreptul de strămutare al ţăranilor în ţările române, în Studii şi materiale de istorie medie, vol. I, Bucureşti, 1956, p. 72.

[12] I. Barnea, Sondajul de la Câmpulung, punctul Cloaşter (Regiunea Argeş), în Materiale şi cercetări arheologice, VIII, 1962, pp. 65- 72.

[13] A. Lăpedatu,Un mănunchi de cercetări istorice, Bucureşti, 1915, pp. 5-9.

[14] I. Ionaşcu, Documente inedite din perioada 1517- 1774, în Studii, VIII, nr. 4, 1955, p. 103.

[15] Idem, Inscripţii din bisericile României, vol. I, Bucureşti, 1905, p. 149.