Autor 9025 vizualizări


Despre Lenin s-au scris de-a lungul timpului mii și mii de tomuri, în care conducătorul revoluției proletare și fondatorul primului stat socialist din lume a fost elogiat, adulat, zeificat. Numele lui a fost dat celor mai importante regiuni, orașe, bulevarde și străzi, edificii, premii de stat, instituții și întreprinderi din toate republicile URSS și din celelalte țări ale lagărului socialist.

În Moscova întâlneai la tot pasul plăci de marmură cu inscripția „Aici Lenin a rostit o cuvântare la...“, „Aici Lenin s-a întâlnit cu...“ etc...etc... iar statuile imense ale conducătorului mic de stat și peltic erau nelipsite din piețe, din fața întreprinderilor și a instituțiilor centrale. În toate orașele Republicii Populare Române a anilor ‘50, strada principală se numea Lenin, și nu Eminescu.

Tabloul lui era nelipsit din instituții și întreprinderi, iar, cum intrai în clasă, de pe peretele din fața ușii, îți trezea un sentiment de vinovăție porunca leninistă „Învățați, învățați, învățați“. Mai mult, prin îmbălsămarea și expunerea trupului lui Lenin în mausoleul din Piața Roșie s-a încercat a se realiza sacralizarea lui în variantă comunistă: poporul rus avea nevoie de moaște proletare, care să le înlocuiască pe cele ale sfinților cu care fusese obișnuit de secole.

Buchetul de mireasă adus ca omagiu lui Lenin

Pentru a ne da seama cât de înrădăcinată era adorația pentru Lenin în conștiința milioanelor de sovietici, să luăm exemplul ritualului căsătoriei, un moment care, prin definiție, ar trebui să fie unic în viața fiecărui individ. După război, în Moscova a intrat în tradiție ca, de la Oficiul Stării civile, tinerii căsătoriți să se îndrepte spre Zidul Kremlinului, unde, lângă Focul veșnic viu, tânăra fericită depunea buchetul de mireasă.

De acolo se duceau la Mausoleul lui Lenin, și, trecând în față, pe lângă șirul lung de fruntași ai întrecerii socialiste, veniți din cele mai îndepărtate colțuri ale țării sovietelor pentru a vedea sarcofagul, să păstreze un moment de reculegere în fața mumiei celui care a schimbat cursul vieții pe o șesime a globului pământesc. De acolo făceau un tur al orașului în mașina oferită de Sfatul popular raional - o Ceaika de protocol, cu două verighete aurii imense, înlănțuite simbolic pe capotă.

Turul trebuia să cuprindă obligatoriu o oprire pe Colinele Lenin, unul din cele mai înalte locuri din Moscova, de pe care, atunci când era senin, se putea vedea panorama orașului cu cele șapte edificii staliniste. Aici mirii se fotografiau împreună cu „martorii“ (nașii de cununie, în variantă comunistă).

Același ritual, limitat la posibilitățile locale, se respecta și în celelalte localități ale imensei țări sovietice: doar în fiecare dintre ele era o statuie a lui Lenin, la care se putea depune buchetul de mireasă. Să fim totuși îngăduitori cu însurățeii komsomoliști și să le respectăm ritualul: la noi, după cununia civilă tinerii, însoțiți de părinți, rude și prieteni, se duc la biserică, unde uniunea lor este binecuvântată și consfințită de preot.

Lor însă părinții le-au murit în război, uciși de gloanțe sau de foame; casele le-au fost distruse de bombardamente sau incendiate de cotropitori. Bisericile au fost transformate în depozite sau magazii, preoții au murit de moarte naturală sau violentă, religia le-a fost furată. Cui să împărtășească și unde să-și manifeste bucuria acelor clipe fericite? Sovieticii au înlocuit în mod perfid un ritual religios cu unul laic, exploatându- l în scopuri propagandistice.

Schimbarea percepției

Cum s-a schimbat însă percepția despre Lenin în conștiința milioanelor de oameni, de la „un mare om, un prieten al oamenilor în suferință, un adevărat conducător, a cărui întreagă viață era împletită cu tot ceea ce omenirea avea mai bun și mai nobil, legat de toate speranțele unei lumi în devenire, îndreptată spre un viitor luminos“, așa cum l-a văzut între 1922 și 1947 intelectualul rafinat și cinstit, comunistul convins și lucid care era Lucrețiu Pătrășcanu, la omul crud și avid de putere, vinovat de toate crimele, nedreptățile și abuzurile care s-au abătut asupra poporului rus timp de aproape trei sferturi de secol, așa cum este perceput acum în toată lumea?

Aceste crime, abuzuri și nedreptăți au fost ascunse atât cât s-a putut: pentru aceasta era un aparat represiv extrem de bine pus la punct. Când ele ajungeau însă la suprafață, se găsea o justificare: erau făcute în interesul majorității, iar principiul de partid că minoritatea se supune majorității era aplicat și în viața socială, politică și economică: luăm fabrica de la un burghez și o dăm la 100 de muncitori, moșia de la un boier și o dăm la 100 de țărani, ucidem 10.000 de burghezi ca să băgăm groaza în milioanele de oameni cinstiți, care de frica pierderii proprietății, ar sta în calea revoluției proletare.


Stalin și Lenin sau „învățăcelul“ care și-a însușit foarte bine lecția de la „maeștrii“

A venit apoi Stalin, care a instituit teroarea și represiunea ca politică de stat - cine cârtea era catalogat ca dușman al poporului, spion american sau englez și, în cel mai fericit caz, era trimis în Siberii. Iar poporul răbda... răbda...și muncea la construirea societății comuniste, așa cum o gândise Lenin. Vedeai la tot pasul lozinca „Noi construim Comunismul“. A venit apoi războiul și poporul s-a mobilizat pentru apărarea patriei.

Ieșirea victorioasă din război i-a adus lui Stalin și mai multă putere și un aparat represiv și mai puternic. Iar poporul răbda... răbda... și muncea la refacerea țării, ba venea și la subotnicele leniniste. Cine cârtea era trimis în gulag. A murit și Stalin, a venit demascarea cultului personalității, dar de leninism ca doctrină nu îndrăznea să se atingă nimeni. Și totuși...

În anul 1920, Evghenii Zamiatin, un scriitor sovietic vizionar, care înainte de revoluție a făcut pușcărie pentru convingerile sale comuniste, înzestrat cu un extraordinar spirit critic și de previziune, a sesizat în nota societății ce se prefigura aspecte în totală contradicție cu imaginea pe care și-o formaseră comuniștii despre ea. Printre acestea - cruzimea și atrocitățile comise în numele așa-zisei instaurări a dreptății sociale, distrugerea culturii clasice și a tradițiilor milenare ruse (în relațiile de familie, de morală) ș.a.

Și-a sintetizat aceste idei politice în romanul NOI, adevărată capodoperă a literaturii science-fiction, prezentând într-o viziune metaforică și alegorică regimul totalitar. Acțiunea romanului este plasată în secolul al XXV-lea. „Numerele“ (supraviețuitorii Marelui Război dintre sat și oraș) formau Statul Unic. Statul era condus de „Binefăcător“, ales „democratic“ 49 de ani la rând. „Numerele“ erau îmbrăcate identic, locuiau în camere identice din case de sticlă pentru că nu aveau nimic de ascuns. Oricum toate discuțiile le erau controlate cu ajutorul unei membrane uriașe ce acoperea tot orașul.

Li se atrofiaseră simțurile și aveau drepturi sexuale identice, de care beneficiau pe bază de repartiție, prezentând „Talonul Roz“. Unul dintre numere, D-503, constructorul „Integralului“, nava cosmică ce trebuia să transfere modul de viață al Statului totalitar Unic pe alte planete, se îmbolnăvește de o boală foarte gravă: îi apare sufletul și ca atare se îndrăgostește de un alt număr, I-330, singura femeie din roman ce gândea normal. Și care, după cum vom vedea, va plăti cu viața această erezie. Despre crimă află Custozii - sarcina lor fiind de a-l proteja pe Binefăcător, dar și de a urmări respectarea moralei Statului Unic.

Pentru a fi vindecat, D-503 va fi forțat să se supună „Marii Operații“ (spălarea creierului). Iar I-330, care va refuza „Marea Operație“, va fi trimisă în camera de gazare. Sensul acestor metafore se regăsește în realitățile defunctului lagăr socialist: socialismul la scară mondială, statul totalitar, cultul personalității, mascarada alegerilor conducătorului unic care murea de bătrânețe în funcție, soarta disidenților, spitalele de psihiatrie, poliția politică etc...

Zamiatin a făcut imprudența să citească fragmente din roman la un cenaclu din Moscova. Despre aceasta au aflat „custozii“ cekiști. A urmat arestarea și închisoarea, de unde a scăpat numai pentru că între timp romanul i-a fost publicat în mai multe țări europene. În Rusia, romanul va fi publicat de abia în anul 1989. A apărut și în limba română, în traducerea subsemnatului, la editura „PAIDEEA“ în anul 1998.

Mitul lui Lenin își pierde credibilitatea

Abia pe la sfârșitului anilor ‘80 mitul lui Lenin a început să-și mai piardă din credibilitate. Avuseseră loc câteva „dezghețuri“, iar Perestroika inițiată de Mihail Gorbaciov cu transparența, cea mai mare înnoire adusă de ea, a început să dea roade. În galantare începuseră să se vadă și mărfuri occidentale, care se deosebeau calitativ de cele produse în țările CAER, pe ecrane rulau și filme ale studiourilor americane și franceze, din care sovieticii „fericiți“ înțelegeau cât de „rău“ o duc colegii lor de peste ocean, iar în l’Humanité mai scăpa și câte un articol din care intelectualii aflau că membrii altor partide comuniste pot să-și exprime liber părerile despre conducători.

Unii cineaști sovietici, mai curajoși, se încumetau să toarne filme pe teme considerate tabu până atunci. Disidența sovietică era deja cunoscută în mass-media de peste graniță, unde Saharov era în centrul atenției. Scrierile lui Soljenițîn prezentau un adevăr incendiar despre gulagul sovietic, poeziile lui Evtușenko criticau deschis ipocrizia regimului, samizdat-ul se zbătea să iasă din sertare, iar tinerii se îmbulzeau la concertele lui Vîsoțki, precum la noi, la Cenaclul Flacăra.

Imperialismul nu mai era dușmanul de moarte al socialismului. Tot mai mulți sovietici au norocul să meargă în Occident în delegații sau la specializare, rareori în excursii. În pofida îndoctrinării imbecilizante, zecile de mii de militari sovietici din trupele de ocupație din Germania încep să vadă și alte realități, pe care le trec prin filtrul lor, ajungând să înțeleagă anumite lucruri. Fericiții, care au fost dincolo de cordon, la întoarcerea în țară se încumetă să povestească despre aceasta celor demni de încredere.

Tineretul era tot mai interesat de modul de viață occidental, râvnind la fructul interzis, timp de mai bine de jumătate de secol, de către puterea sovietică. Televiziunea centrală are curajul să organizeze câteva emisiuni „Podul Moscova-Washington“, în care tineri din Moscova intră în dialog direct cu colegii lor de generație din Washington. Încep să aibă loc schimbări în conștiința omului de rând, căruia i-au crescut urechile ca la elefant tot așteptând ca URSS să întreacă America. În concluzie, homo sovieticus începe să-și dea seama de falsitatea lozincilor comuniste și să-și piardă treptat încrederea în ideologia comunistă.

Coborârea de pe soclu

Mihail Gorbaciov a sesizat necesitatea unor schimbări radicale și a început să le facă. În cuvântările sale repeta obsesiv: „Așa nu se mai poate, tovarăși. Nu se mai poate. Este nevoie de schimbare. Trebuie să schimbăm totul!” Poporul simțea pe pielea sa că așa nu se mai poate trăi și spera și el într-o schimbare. Puciul eșuat al GKCeP (Comitetul de Stat pentru Situații Speciale) a fost organizat de conducătorii castelor privilegiate - armata, KGB-ul, de unii conducători de partid, care își vedeau amenințate pozițiile de aceste schimbări.

Iar după ce tăvălugul schimbărilor a pornit, nu a mai putut nimeni să-l oprească, nici chiar inițiatorul lor, care s-a văzut depășit de situație. În afară de aceasta, lui Gorbaciov îi sufla în ceafă Boris Elțîn, care l-a detronat prin sloganul descentralizării și al independenței! Ce descentralizare și independență mai dorea Rusia, care avea consfințit prin constituție și prin imnul de stat statutul de națiune dominantă în Uniune: Republice libere-n strânsă uniune/ Măreața Rusie pe veci le-a-nchegat?

Uniunea Sovietică s-a desființat ca formă de organizare statală, dar economia republicilor, planificată la nivel unional, a impus crearea unui surogat de uniune (CSI), care nu a avut însă viață lungă. Colosul cu picioare de lut s-a dărâmat. A luat sfârșit o epocă istorică. Istoria infirmase învățătura leninistă. Lenin coboară de pe soclu la propriu și la figurat. Întreprinderile ce-i purtau numele se privatizează, instituțiile dispar.

Odată cu apariția altor realități, statuile dispar și ele pentru a face loc amplasamentelor pentru noi construcții. Viața se răzbună. Lenin visa la exportul de revoluție, dar în Occident se vând statuile sale și Ordinul Lenin: unii capitaliști excentrici vor să-l aibă în colecțiile lor pe cel care le-a prevăzut sfârșitul inevitabil.

Unul din primele beneficii ale libertății aduse de Perestroika a fost pentru ruși întoarcerea la religie, deși, chiar și în timpul terorii staliniste, poporul rus nu s-a îndepărtat de Dumnezeu. La începutul anilor ‘90 preoții nu mai dovedeau să boteze loturi de adulți de diferite vârste, ai căror părinți nu voiseră să-și piardă locul de muncă, profitând de dreptul de a-și alege singuri religia, consfințit prin Constituția stalinistă.

Mulți democrați cer scoaterea lui Lenin din mausoleu și înmormântarea lui creștinească. Biserica îi susține. Credincioșii, poporul, cred că sufletul lui hălăduiește și acum pe pământ, pentru că după atâția ani de la moarte, trupul său nu a fost dat pământului. Comuniștii lui Ziuganov se opun însă cu îndârjire unui astfel de sacrilegiu.

S-a născut o polemică în mass-media, au avut loc manifestații pro și contra. Să ne amintim însă cât de ușor l-a izgonit din mausoleu Hrușciov pe Stalin după Congresul XXII!.

„Fondul Lenin” este deschis

Adepții scoaterii lui Lenin din mausoleu primesc un ajutor neașteptat tocmai de unde sperau mai puțin. Deschiderea ințiată de Perestroika a permis accesul cercetătorilor la arhivele ultrasecrete ale partidului, Comisariatului Poporului, Sovietului Suprem etc... ținute până atunci sub șapte peceți. La început puțini istorici ruși au avut privilegiul de a putea scormoni în tainele Kremlinului.

În urma studierii materialelor nepublicabile - documente, cuvântări, ordine, dispoziții, stenograme ale ședințelor biroului politic, cercetătorii au aflat lucruri cutremurătoare despre cruzimea, ipocrizia, imoralitatea și perversitatea marilor conducători Lenin, Stalin, Kalinin, Hrușciov ș.a. Istoricul rus D.A. Volkogonov a fost unul dintre cei aleși.

Rezultatele cercetărilor sale s-au materializat în cele două volume ale lucrării „Lenin“, apărute la Moscova la începutul anilor ‘90, din care cităm: Părerea noastră despre Lenin s-a schimbat nu numai pentru că am aflat ceva cu totul diferit față de ceea ce ni s-a spus decenii la rând. Noi am început să ne îndoim de nevinovăția conducătorului în primul rând pentru că «cauza» pe care el a inițiat-o și care a costat marele popor milioane de vieți, mult sânge, suferințe și lipsuri, a suferit o înfrângere istorică.

E foarte greu să vorbești și să scrii despre asta. Printr-o hotărâre a Sovietului Suprem al RSFSR în septembrie 1991 s-a înființat o „Comisie provizorie de deputați ai Sovietului Suprem al Federației Ruse pentru cercetarea cauzelor și împrejurărilor în care a avut loc lovitura de stat în URSS“.(evenimentele din august 1991). Din această comisie a făcut parte și istoricul A. G. Latîșev.

Ca membru al comisiei a pătruns, după afirmația sa, în „sanctuarul leninismului“, consultând „Fondul Lenin“. A găsit despre conducătorul revoluției proletare și fondatorul statului sovietic materiale incendiare, pe care le-a prelucrat, comentat și prezentat în culegerea de articole „Lenin declasificat“ (Rasscrecennyi Lenin), publicată în anul 1996 la editura MART din Moscova.

Dar cine a fost A.G. Latîșev?

Vom insista asupra biografiei acestui istoric, deoarece o considerăm reprezentativă pentru schimbarea de atitudine a omului sovietic față de Lenin. Provine dintr-o familie de oameni modești din vestul Ucrainei. Părinții săi nu au fost membri de partid și gândeau, că dacă ar mai fi trăit Lenin, ar fi dus-o mult mai bine. Nu a manifestat interes pentru științele umaniste și a făcut o facultate tehnică.

După absolvire a lucrat ca inginer proiectant, apoi cercetător științific. Apreciat ca specialist, a fost împins în munca de partid, astfel că a fost promovat până în funcția de al doilea secretar al comitetului regional al Komsomolului. Politica începe să-l pasioneze și este trimis la Școala superioară de partid din Moscova. După absolvire, a rămas să lucreze în cadrul Școlii, ce va suferi mai multe transformări, devenind, înainte de a fi desființată, la începutul anilor ‘90, Institutul de studii social-politice al C.C. Inginerul mecanic, absolvent al celei mai înalte școli de partid își va da doctoratul în... istorie!

În scurt timp va deveni șef de catedră. Schimbarea succesivă a denumirii catedrei pe parcursul a două decenii ne sugerează schimbările ce au avut loc în acest timp în ideologia PCUS: Mișcarea comunistă internațională, Mișcarea muncitorească internațională și de eliberare națională, Politica externă a URSS, pentru ca în final să devină doar Catedra de relații internaționale. Dându-și seama de dificultățile prin care trecea sistemul socialist în perioada „stagnării“, Latîșev a crezut că va găsi soluția salvatoare în lucrările lui Lenin.

În cercetările sale s-a concentrat însă mai mult asupra arhivelor, sperând să găsească elemente necunoscute până atunci. Datele obținute i-au permis să scrie numeroase studii și articole despre contactele lui Lenin cu revoluționarii și cu mișcările de tineret din vestul Europei. La sfârșitul anilor ‘70 au început să-l intereseze activiștii internaționaliști, victime ale represaliilor staliniste, pentru ca în 1988 să publice pentru Agenția de presă Novosti două lucrări cu subiecte curajoase - „Tragedia Kominternului“ și „Istoria putea fi altfel“.

Continuă cu teme din ce în ce mai delicate: protocoalele secrete la Pactul Molotov-Ribbentrop, răfuielile lui Stalin cu comuniștii iugoslavi și polonezi, masacrul de la Katyn. Dacă o vreme s-a ocupat cu precădere de perioada stalinistă, aceasta nu înseamnă că și-a pierdut interesul pentru Lenin. Drept dovadă, la începutul anului 1990 publică articolul „La ce moștenire renunțăm?“, în care adoptă o atitudine deosebit de critică față de leninism.

Latîșev a început însă să se îndoiască de leninism nu pentru că a eșuat „cauza“ lui Lenin, societatea comunistă gândită de acesta fiind o utopie, așa cum s-a întâmplat cu Volkogonov. Studiind materialele din Fondul Lenin, istoricul a început să vadă lucrurile sub altă lumină. El nu mai poate să creadă într-un conducător care, voind să creeze o viață mai bună pentru o parte a populației planetei (muncitorii, țăranii săraci), trebuie să distrugă o altă parte a populației (bogații, clerul, intelectualii liber- cugetători). Și atunci prin ce se deosebește edificarea societății gândite de Lenin de genocidul nazist?

„10.000 ruble pentru fiecare spânzurat”

În perioada 1991-1995 A.G. Latîșev a publicat pe această temă peste 70 de articole în reviste și ziare, în care a „declasificat“ peste 100 de lucrări ale lui Lenin necunoscute până atunci, pe teme precum: atrocitățile ordonate de Lenin împotriva celor care se împotriveau revoluției, aurul german, expulzarea disidenților, relațiile lui Lenin cu Gorki și cu Stalin, relația de dragoste cu revoluționara de origine franceză Inesse Armand, atitudinea lui față de evrei, față de o serie de țări - Finlanda, Polonia, Mongolia etc...

Simpla enumerare a titlurilor câtorva articole, apărute în culegerea „Lenin declasificat“, dezvăluie un adevăr terifiant despre cel care i-a servit lui Zamiatin ca prototip pentru „Binefăcătorul“ său: „Transmiteți-i lui Ter să pregătească totul pentru a incendia Baku“, „Vă dați drept verzi și pe o distanță de 10-20 de verste îi spânzurați pe toți chiaburii, popii și moșierii. Premiu - 10.000 ruble pentru fiecare spânzurat“, „Adunați vreo 10.000 de burghezi, plasați în spatele lor mitraliere și împușcați câteva sute din ei“, „Spânzurați 100 de chiaburi și bogătași mai cunoscuți, dar neapărat să-i spânzurați, ca să vadă poporul“, „Nu am dat înapoi atunci când a trebuit să împușcăm câteva mii de oameni“, „Dați ordin la CK să-i împuște pe toți cei ce nu au venit la muncă din cauza Nikolei“, „Să fie otrăviți, dar cât mai curat“.

Apare, astfel, un Lenin total diferit de imaginea oficială a conducătorului revoluției proletare: un om rău, de o cruzime patologică, care a ordonat cu sânge rece masacre ale concetățenilor săi. Și numai murind înainte de vreme i-a permis lui Stalin să-l întreacă cu câteva milioane de victime...

Întrucât dezvoltarea temelor menționate mai sus ar depăși spațiul afectat unui singur articol, ne propunem să le tratăm pe cele mai interesante în cadrul unui serial, începând cu numărul viitor al revistei noastre Demitizarea lui Lenin, un proces îndelungat, este, în primul rând, rezultatul compromiterii ideii de comunism în conștiința oamenilor sovietici. Dar la erodarea postamentului statuii lui Lenin și-au adus contribuția și conducătorii care s-au succedat la cârma partidului comunist și a statului sovietic, deși toți se considerau continuatorii lui și-l citau copios pentru a-și fundamenta linia politică.


„Mumia“ lui Lenin

Stalin l-a izolat pe Lenin bolnav în sanatoriul de la Gorki, iar după moartea lui a marginalizat-o pe Nadejda Krupskaia. Și i-a înlăturat de la conducerea partidului, mergând până la exterminare, pe toți „conducătorii leniniști“, pe motiv că sunt trădători și spioni. Dar aceștia erau tovarășii de idei, cei mai apropiați colaboratori ai lui Lenin. Hrușciov a demascat cultul personalității lui Stalin, i-a dezvăluit crimele, deși poporul sovietic îl considera pe Stalin drept continuatorul cel mai fidel al cauzei lui Lenin.

În noile condiții istorice, Gorbaciov și-a dat seama că societatea comunistă, așa cum a gândit-o Lenin, era o utopie și nu s-a sfiit să o spună. Astfel că materialele de arhivă, declasificate ca urmare a deschiderii aduse de Perestroika, și care au prezentat adevărata față a lui Lenin nu au făcut decât să smulgă ultimele cărămizi din postamentul șubrezit în timp. O statuie fără soclu este dusă, în cel mai fericit caz, la un depozit. Aruncată la groapa de gunoi a istoriei.