Autor 9117 vizualizări


Regele Sverre şi-a pavat singur drumul spre putere şi a fost un personaj-cheie în timpul haoticului război civil din Norvegia, atrăgând asupra sa chiar anatema papei Celestin. Liderul partidei Birkebeiner face parte din categoria regilor nordici care au căpătat o aură mitică.

În vara anului 1176, un bărbat în jur de 25 de ani soseşte în Bergen. Îl cheamă Sverre şi călătorea din Insulele Faeroe, probabil pe o navă comercială. Sverre primise o educaţie religioasă şi plecase pentru a intra în ucenicia unchiului său, episcop în Faeroe. De născut însă se născuse în Norvegia, dintr-o mamă pe nume Gunnhild şi un tată meşteşugar care făcea pieptene.

Întors în Bergen, Sverre decide acum să se îndrepte spre Trondheim, unde speră să obţină sprijinul arhiepiscopului Øystein în tentativa sa de a deveni rege al Norvegiei. Situaţia era complicată, căci potrivit vechilor cutume doar descendenţii regilor aveau dreptul de a le urma la tron. Gunhild însă îi mărturisise fiului său că ar fi fost de fapt copilul unui fost rege, Sigurd Munn.

În acel moment domnea tânărul de 20 de ani Magnus Erligsson, rege încă de la 5 ani prin intermediul manevrelor tatălui său, Erling Skakke. Magnus nici măcar nu era un descendent regal, ci doar un nepot al lui Sigurd Jorsalfare, care murise demult. Cel care ţinea efectiv frâiele puterii era regentul Erling Skakke, pe care îl întâlneşte şi Sverre pe drumul său către Trondheim, pe când face un popas în insula Selja din afara oraşului. Aici se întrerupe călătoria sa întrucât eroul nostru află că arhiepiscopul îl susţinea pe Magnus. În schimb îl urmează pe Erling pe o corabie care naviga spre coasta de sud şi Bohuslen, la vremea respectivă teritoriu norvegian. Nu dezvăluie însă nimic despre planurile sale de a prelua puterea în locul lui Erling.

Pentru a face rost de noi aliaţi, Sverre se reorientează către rudele sale din Suedia. Cel mai important era cumnatul său, Birger Jarl. În iarna lui 1177 Sverre primeşte o vizită surpriză de la un grup de norvegieni, în jur de 70 la număr, care îşi spuneau Birkebeiner întrucât nu îşi permiteau încălţările obişnuite, ci foloseau în schimb scoarţă de mesteacăn pe care şi-o legau de picioare.

Partida Birkebeiner suferise recent o înfrângere dezastruoasă în faţa regelui Magnus undeva pe lângă Tønsberg. Acolo a pierit inclusiv liderul lor, Øystein Møyla, care îl provocase pe rege la un duel. Cum Birkebeierne aveau nevoie de un alt conducător, auziseră despre originile nobile ale lui Sverre şi l-au căutat. Dacă la început prinţul doar îi ia la ochi şi nu se lasă lesne convins, în cele din urmă acceptă onoarea şi intră în rândurile grupului destrămat. Mai mult, le devine vârf de lance şi se întoarce în Norvegia unde este aclamat rege conform vechilor datini.

Sverre îngroaşă astfel rândurile liderilor care poartă războaie necontenite în perioada 1130-1240. În vremea sa, combatanţii s-au împărţit în două grupuri. Unul era condus de Magnus şi Erling Skakke, susţinuţi şi de arhiepiscopul de Trondheim şi de marii nobili, cu forţe importante în zona fiordului Oslo şi în vestul Norvegiei. A doua grupare căreia îi aparţineau Birkebeierne cuprindea în esenţă oameni săraci avea o garnizoană în Trøndelag şi ocupase estul. Trøndelag devine o bază permanentă unde încep să se adune din ce în ce mai mulţi războinici. De fapt cei mai buni din câţi veniseră până atunci să se alăture partidei. În următorii ani Sverre cu ai săi Birkebeierne câştigă câteva bătălii majore. Victoria cea mai răsunătoare o obţine în 1179, la Kalvskinnet, acum parte din oraşul Trondheim, unde Erling Skakke îşi pierde viaţa. Şi bătălia din 1184 de la Fimreite, un sătuc din Sogn, îi va aduce sfârşitul şi lui Magnus.

Sverre capătă acum din ce în ce mai multă recunoaştere în calitate de rege. Marii săi duşmani însă nu renunţă la luptă. Unul dintre cei mai aprigi este Eirik, noul arhiepiscop din Trondheim. După crearea arhidiocezei norvegiene, în 1152, puterea ecleziastică a crescut în faţa celei regale. Eirik refuză să îl încoroneze pe Sverre intrucât, ca mulţi alţii, se îndoia de originile sale regale. De asemenea, nici nu îi convine faptul că acesta doare să se implice în alegerea episcopilor.

Disputa dintre cei doi îl determină pe Eirik să plece în Danemarca. De acolo scrie o scrisoare papei în care îl roagă să ia măsuri împotriva lui Sverre. Şi rugămintea îi este ascultată:papa Celestin l-a ameninţat pe noul rege cu excomunicarea dacă nu dorea să respecte autonomia bisericii norvegiene. În fapt însă, Eirik este cel care îl excomunică în cele din urmă pe Sverre în momentul în care citeşte bula papală aflându-se tot în Danemarca. Totodată acesta ordonă ca toţi episcopii norvegieni să parăsească ţara.

Sverre însă nu se dă bătut. Îşi alege propriul cleric care să săvârşească ceremonia şi la rândul său îi scrie un răspuns plin de critici papei. Controversa culminează odată cu venirea pe tronul papal a succesorului lui Celestin, papa Inocentiu al III-lea, care în 1198 emite o interdicţie, cu alte cuvinte toată populaţia care avea să-l susţină pe Sverre urma să fie excomunicată în bloc. Între timp au loc mai multe revolte împotriva regelui. Cea mai înverşunată dintre acestea implică partida bisericească baglerne (de la vechiul cuvânt nordic bagall – cârjă episcopală), condusă de arhiepiscopul Eirik şi de episcopul de Oslo care se afla în exil, Nikolas Arnesson. Baglerne îşi aveau propriul candidat la tron, pe Inge, despre care pretindeau că ar fi chiar fiul răposatului rege Magnus Erlingsson.

Vreme de câţiva ani cele două grupări principale, baglerne şi birkebeierne, se războiesc fără un rezultat decisiv. Momentul de cumpănă soseşte însă în 1202, când are loc bătălia de la Tønsberg. Luptătorii lui Sverre asediază preţ de 20 de săptămâni fortăreaţa Slottsfjell, unde se refugiase unul dintre liderii partidei ecleziastice. Baglerne sunt nevoiţi să capituleze într-un final. Regele Sverre nu apucă însă să-şi savureze prea mult victoria, pentru că se îmbolnăveşte şi moare pe 9 martie în Bergen, în acelaşi an.

Susţinătorii săi reuşesc să înfrângă definitiv adversarii în 1217, an în care nepotul lui Sverre, Håkon Håkonsson, este probclamat rege al întregii ţări. Luptele interne din interiorul grupării birkebeiner prelungesc însă războiul civil până în 1240. În vremea lui Håkon Håkonsson Norvegia îşi atinge cea mai mare întindere, ajungând să cuprindă Groenlanda, Islanda şi Insulele Orkney în vest şi provinciile Jämtland, Härjedalen şi Bohuslen în est.

Putem spune că Sverre îşi vede visul împlinit:stabileşte o dinastie, de altfel ultima care avea să guverneze Norvegia independentă înaintea uniunii cu Danemarca. Este foarte probabil ca într-adevăr să nu fi fost de sânge albastru. O teorie care a câştigat teren în ultima vreme este aceea că regatul său s-ar fi constituit mai mult din întâmplare. Când Sverre călătoreşte în Suedia în 1177. Este posibil să fi fost trimis acolo în calitate de spion al lui Erling Skakke. Birger Jarl, aliat cu birkebeinerne, bănuia acest lucru, iar Sverre, ca să se scape, îi povesteşte că este fiul lui Sigurd Munn şi că plănuieşte să-l răstoarne pe Magnus Erlingsson ca să devină el rege.

Oricum, la vremea sa Sverre izbuteşte să dobândească cea mai mare putere şi cel mai mare prestigiu dintre toţi regii norvegieni medievali, fiind admirat deopotrivă pentru calităţile sale milităreşti şi strategice şi pentru indrăzneala de a fi sfidat Roma. Regele Sverre a fost înmormântat la Bergen, în biserica dominicană din Bergen. Pe piatra sa funerară se află o inscripţie care îl descrie drept o cinste pentru titlul de rege, un lider puternic şi strict, care şi-a înspăimântat duşmanii, şi-a respectat promisiunile, a condus cu justeţe şi şi-a onorat ţara şi poporul care l-a iubit.   

sursa:ALLT VERDENS HISTORIE(Mona Vaagan)