Autor 8584 vizualizări


Despre viața și domnia Ecaterinei a II-a, puternica împărăteasă a Rusiei, s-au scris sute de volume. Puține dintre acestea au fost însă lucrări istorice în adevărata accepțiune a cuvântului. În cele mai multe dintre lucrări, istoria s-a împletit cu șirul nesfârșit și adesea foarte încurcat al legendelor de tot felul, care, în chip firesc, aveau să înflorească în jurul domniei unei femei care a ajuns pe tron printr-o lovitură de stat și care a înțeles să fie împărăteasă nu numai cu numele, ci și cu fapta și cuvântul. Ecaterina nu a fost doar o împărăteasă înzestrată cu însușiri excepționale, ci și o femeie frumoasă, a cărei exuberanță nu cunoștea adesea margini.

Era deci aproape firesc ca împărăteasa să cedeze locul femeii și nu puține au fost cazurile când puternica împărăteasă a ascultat de sfaturile șăgalnicului Cupidon, cel mai poznaș dintre toți sfetnicii tronurilor de pretutindeni. Apoi, invidia, gelozia, veninul curtenilor, al doamnelor de onoare, au întreținut din belșug cronica scandaloasă a timpului. În scrierile despre această „Semiramidă a Nordului“, cum a numit-o Voltaire, mulți s-au obișnuit să urmărească doar tainele unui alcov…

Continuatoarea operei lui Petru cel Mare, numită și ea la rându-i „cea Mare“, a fost o femeie, însă o femeie genială, care, între tron și alcov, între decrete și mărturisiri de dragoste, între grijile guvernării și bucuriile vieții, a înfăptuit o uriașă operă națională, economică și culturală. Ecaterina nu a iubit numai bărbații care au știut să-i cucerească inima, ci a iubit cu aceeași patimă Rusia, patria sa de adopție, ca și poporul rus.

Putere transferată

În mijlocul atâtor griji politice, Ecaterina poate conta însă pe un bărbat a cărui dragoste, dar și fermitate, o pot susține în tot ceea ce întreprinde. După căderea în dizgrație, în 1772, a primului ei favorit, Grigori Orlov, agerul Potiomkin i-a oferit imediat Ecaterinei ceea ce-i trebuia.

Dragul meu prieten, TE IUBESC ATÂT DE MULT, ești atât de chipeș, deștept, jovial și amuzant; când sunt cu tine nu mai dau nici o importanță lumii. N-am fost niciodată atât de fericită”, îi scrie ea la începutul idilei lor. Deși dovezile lipsesc, este aproape sigur că în iunie 1774 cei doi s-au căsătorit. Ludovic XVI a poreclit-o „Madame Potiomkin”, iar Robespierre, declara în 1793:

„Adevărul e, că în spatele bătrânei împărătese, ca și în spatele oricărei femei care ține sceptrul, guvernează bărbații”.

Indiferent dacă acceptăm sau nu această căsătorie, un lucru este sigur, acela că Ecaterina l-a tratat pe Potiomkin pentru restul vieții, ca și cum acest lucru s-ar fi întîmplat. Mult timp după ce pasiunea trecuse, Potiomkin a continuat să-i ofere împărătesei sale sprijinul de care aceasta avea nevoie : „Dragul meu stăpân”, îi scria ea în 1782, „îmi displace atât de tare când nu ești alături de mine…“.

Bizar sau nu, Potiomkin a fost cel care, de fapt, îi prezenta, dar și cel care o despărțea de favoriții următori, ce erau nevoiți să conviețuiască într-un triunghi dominat aproape întotdeauna de Serenissimul Potiomkin, care alerga la Sankt Petersburg ori de câte ori se ivea o criză. Gloria suveranei a devenit însă ambiția lui cea mare. Iar Ecaterina știe asta și nu se îndoiește, nu îi este teamă că acest bărbat ar putea să dorească mai mult, dacă ar avea în vedere experiența Ecaterinei I cu Menșikov sau a Annei Ivanovna cu Biren.

Ea îi acordă deci toată libertatea în sud, cu toate că, de fapt, el guvernează tot prin ea. În momentul în care Potiomkin ajunge acolo, are deja planuri mărețe pentru el și suverana sa: să zdrobească Turcia și să domnească peste Marea Neagră, peste toată Europa meridională adică, și să creeze o nouă Grecie, sub hegemonie rusă. Acest plan se născuse, se pare, în mintea Ecaterinei încă de la începutul domniei sale, însă doar Potiomkin a înțeles-o cu adevărat.

N.I. Panin, la acea vreme ministru de externe, este împotriva unor astfel de planuri, însă opunându-se din răsputeri devine suspect în ochii Ecaterinei. Ea bănuie că ar exista o înțelegere tacită între el și Frederic al II-lea, precum și marele duce Pavel. Sprijinită de Potiomkin, Ecaterina guvernează împotriva propriului său ministru.

Din ordinul ei, în vara anului 1776, un număr mic de vase de comerț, în realitate vase de război, încearcă să treacă Dardanelele. E o adevărată provocare la adresa Turciei, dar se obține rezultatul dorit: după un schimb de note, se semnează cu guvernul Porții o convenție, prin care se acordă Rusiei liberă trecere pentru vasele ei. Este o victorie fără vărsare de sânge, dar insuficientă pentru ambițiile Ecaterinei. Ea dorește cu orice preț război cu Turcia și face totul în acest scop.

«Iubesc pacea, îi scrisese ea lui Voltaire, în 1770, dar marile evenimente de război nu-mi displac deloc».

La numai câteva săptămâni de la încheierea noului tratat, în 1779, Ecaterinei i se naște cel de-al doilea nepot, căruia îi dă numele de Constantin. Pentru ca aluzia politică să fie și mai evidentă, ea pune să se bată o monedă comemorativă, pe ale cărei fețe apar gravate, pe una din ele, biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, iar pe cealaltă, Marea Neagră, deasupra căreia se înalță o stea. Micului Constantin i se aduce chiar și o bonă grecoaică. Pe scurt, Rusia nu se ferește să-și arate intențiile expansioniste.

Între timp, Maria Tereza moare, iar fiul acesteia, Iosif al II-lea, se dovedește a fi la fel de amator de expansiuni, ca și Ecaterina. Turcia este dușmana ereditară a Habsburgilor, astfel că el este gata să-i cedeze Ecaterinei Crimeea, ba chiar și Constantinopolul, în schimbul anexării Serbiei, Bosniei și Herțegovinei. Totul este simplu pentru el: în calitatea sa de împărat roman va conduce Biserica Apuseană, iar Ecaterina, pe cea Răsăriteană. Sub această formulă, cei doi capi ai creștinătății se întâlnesc la Moghilev, în mai 1780.

Ecaterina își dă toată silința să-i placă fiului «bătrânei bigote», cum o numește ea pe Maria Tereza, iar Iosif o face să creadă că planul i-a reușit. Niciodată nu a fost Ecaterina atât de spirituală, atât de încântătoare, ca în momentul acela, în care este vorba de o problemă de o mare importanță politică. Ea se complace în tot felul de posturi șăgalnice și grațioase, spune mii de lucruri fără importanță, pentru ca, la un moment dat, să spună ceva care o frământă, ca și cum ar fi un lucru lipsit de importanță.

Ca din întâmplare, îl întreabă pe Iosif când va primi de la Papă cheile Romei. Iosif îi ține isonul și îi răspunde că ea va fi totuși prima care va dobândi Roma ei, Constantinopolul adică. Rezultatul acestei întrevederi îl constituie o alianță, care chiar dacă este doar formală, căci cei doi nu se înțeleg asupra semnăturilor, este totuși o alianță, în urma căreia se vor înțelege ulterior asupra împărțirii prăzii.

Dar această problemă nu se poate rezolva deocamdată. În 1782 și 1783, când toată Europa crede că războiul dintre cei doi aliați și Turcia este inevitabil, corespondența dintre Iosif și Ecaterina denotă o iritare sporită și totul riscă să se termine printr-o ruptură fățișă. Este nevoie acum de toată dibăcia contelui Kaunitz pentru a-i împiedica pe cei doi să se sfâșie între ei.

De altfel, Ecaterina se vede obligată să renunțe, deocamdată, la planurile sale grandioase, dar în timp ce face apel la Iosif să i se alieze împotriva „nerușinatelor încălcări” ale Porții, ea anexează Crimeea, în 8 aprilie 1773, fără a sufla un cuvânt. Artizanul acestei anexări nu este altul decât Grigori Potiomkin.

Prințul Potiomkin pregătește terenul

În urma Păcii de la Kuciuk-Kainargi (iulie 1774), Turcia recunoscuse independența hanatului Crimeii, iar han fusese numit Șaghin-Ghirei. În realitate, hanul așa-zis independent nu e decât o marionetă în mâinile Rusiei. De nenumărate ori el va cere sprijin rușilor împotriva răscoalelor generate de propaganda Ecaterinei. În cele din urmă, temându-se pentru viața lui, hanul se declară dispus să-i cedeze Ecaterinei Crimeea, contra unei sume anuale de o sută de mii de ruble.

Potiomkin intră în acel moment în scenă și, în fruntea armatei, înăbușă revoltele. În urma acestei victorii, la 2 februarie 1784, Crimeea este denumită cu vechiul nume al Tauridei, iar Potiomkin primește titlul de prinț al acesteia. Făcând aluzie la lașitatea lui Iosif al II-lea, Ecaterina îi scrie lui Potiomkin:

„Hotărârea mea de neclintit este să nu mă bizui pe nimeni, ci numai pe puterile mele. Când plăcinta va fi gata, toata lumea va pofti la ea”.

Lui Potiomkin îi revine deci sarcina de a pregăti „plăcinta”. El are putere și dispune de mijloacele necesare pentru a o face, fiind guvernator al provinciilor de curând cucerite, Comandant Suprem al Armatei și Inspector General al Forțelor Militare Ruse. Iar misiunea lui este de a face din Taurida o țară civilizată, dar și o bază pentru ofensivele ulterioare ale Rusiei împotriva Turciei.

Misiunea i se potrivește de minune, având în vedere gustul, dar și fanteziile lui. Mai mult, el chiar iubește țara care i-a fost încredințată. Încă dinainte, pe când era doar guvernator al Rusiei Albe, el avusese raporturi cordiale cu șefii triburilor asiatice. Mai târziu, el a angajat în serviciul său personal kirkizi, bașchiri, calmuci, pe care i-a lăsat însă să poarte costumele lor tradiționale, chiar și în cadrul regimentelor de gardă. El realizase deci mult mai mult prin această manevră abilă, decât dacă ar fi instituit o poliție secretă, menită să înăbușe revoltele din Sud.


Potiomkin (foto sus) începuse să se gândească la această mare călătorie în Sud încă din 1780, pe când era doar guvernator al guberniilor de la granița cu Turcia, astfel că, în 1783, după anexarea Crimeii, el va elabora personal acest proiect măreț.În cursul turneelor sale anterioare, el discutase cu autoritățile din localitățile în care urmau să aibă loc festivități, stabilind în același timp toate etapele călătoriei, precum și toate escalele, amplasarea palatelor ce urmau să adăpostească oaspeții de marcă, precum și cea a unor construcții ceva mai modeste, pentru suita împărătesei.

Ei bine, acum le va arăta el detractorilor, suveranei, lumii întregi de ce este capabil. Îi va da brațul împărătesei sale adorate și, împreună, vor admira minunile pe care el le-a făcut în Crimeea. Europa întreagă va putea să vadă puterea și bogăția Rusiei și atunci, „bolnavul Bosforului”, Turcia adică, va trebui să ia în serios vecinătatea Rusiei. Și ce mai spectacol pentru Europa!

că această publicitate va costa, dar nici un preț nu poate fi prea mare pentru gloria Ecaterinei cea Mare. Pentru a înfăptui ceea ce își propusese, adică o țară a visurilor sale și ale Ecaterinei, Potiomkin are nevoie de mult timp. El comandă semințe de pepeni și legume, viermi de mătase din China, duzi din Italia. Apoi începe plantarea de vii și păduri, construiește 12 uzine, precum și noi drumuri. Imaginația lui este însă foarte bogată, astfel că, în cinci ani, el ajunge să creadă că a făcut tot ceea ce e necesar, adică să facă dintr-o stepă amărâtă, o provincie mănoasă.

Potiomkin începe să construiască fortificații în apropierea frontierei turce, propunând Hersonul în acest scop. Apoi subliniază necesitatea de a cuceri Oceakovul, citadelă aflată la frontiera cu Turcia, după care se gândește la Sevastopol, care până în acel moment nu fusese decât un mic port liniștit, ca viitoare bază a flotei navale din Marea Neagră. La numai câteva luni de la anexarea Crimeii, sunt lansate la apă două nave: Slava Ecaterinei și Sfântul Gheorghi.

Un an mai târziu, pe sub zidurile Sevastopolului plutește deja o mică escadră, iar în 1785, Potiomkin este numit șeful flotei din Marea Neagră. Ca port principal al Mării Negre este ales Sevastopolul, oraș al cărei flotă avea să fie cunoscută în toata Europa câteva zeci de ani mai târziu. În cele din urmă, Potiomkin construiește pe malurile Niprului un oraș, menit să devină metropola meridională a Imperiului Rus, pereche a Peterburgului. Până și numele orașului va aminti acest lucru. Petru I dăduse numele său orașului ridicat pe malurile Nevei, iar noul oraș, construit aci, va purta numele de Ecaterinoslav (Slava Ecaterinei).

Încă nu a fost pusă temelia primei case, încă nu există nici un șantier, dar este întemeiată Universitatea din Ecaterinoslav și savanți renumiți în epocă sunt deja invitați să predea aici. Câteodată, Potiomkin se repede pentru câteva zile la Petersburg, pentru a-i descrie Ecaterinei minunile orașului, care va apărea, ca într-o frumoasă poveste, din neant. Ecaterina vede și ea cu ochii minții străzi largi, vede palatul guvernatorului Potiomkin, Academia de Muzică sau spitalul. Ea mai întrezărește câmpuri și pășuni mănoase, sate populate, că doar așa i-a povestit Potiomkin. Este adevărat însă că, în doar patru ani, printr-o excelentă politică de colonizare, el a populat ținuturile pustii de aici cu peste 150.000 de suflete, aduse din Moldova, Polonia, Balcani și Grecia.

În toamna anului 1784, raportul lui Potiomkin este gata, așa că el tipărește un ghid pentru Ecaterina, cu o descriere completă a districtelor, orașelor și satelor întâlnite în cale. Elegantul ghid apare în primăvara anului 1786 și conține itinerarul complet, cu orarul pe etape ale călătoriei, precum și hărțile regiunilor străbătute.


În cursul lunii august a aceluiași an, Ecaterina îi scrie lui Iosif al II-lea (foto sus), și-l informează asupra intenției sale de a vizita provinciile din Sud. Ea îl invită să se alăture suitei ei, dar invitația nu este totuși oficială, aflându-se doar ca post-scriptum la o scrisoare ce trata cu totul alte probleme. Iosif este furios pentru lipsa de deferență manifestată de „prințesa Ecaterina, născută Anhalt-Zerbst”, cum obișnuia el să o numească, în mod ironic, pe aliata sa. La sfatul cancelarului Kaunitz, el acceptă totuși invitația Ecaterinei. Mărețul proiect al lui Potiomkin se apropie de realizare.

Autorul său muncește de zor, dând ordine în stânga și în dreapta. El îl roagă pe muzicianul italian Barti să compună o odă în onoarea Ecaterinei și îi trimite arhiepiscopului din Ecaterinoslav cuvintele alocuțiunii, ce trebuie rostită în onoarea împărătesei. Potiomkin este atât de meticulos, încât nu uită nici un arc de triumf, nici măcar un singur lampion, pe o rază de mai multe mii de kilometri. Către sfârșitul anului 1786, el pleacă în sud, pentru a pune la punct ultimele preparative.

Cu ocazia Anului Nou, Ecaterina primește felicitările corpului diplomatic, la Petersburg, la Palatul de Iarnă și, într-o dispoziție excelentă, ea pleacă la Țarskoe Selo, de unde, la 18 ianuarie, ea va porni la drum. Ea vrea să facă această călătorie, pentru că vrea să vadă cu ochii ei minunile pe care le-a făcut Potiomkin și să le arate tuturor gurilor rele aceste minuni. Apoi, ea leagă de această călătorie și alte proiecte: mai întâi ea vrea să-l conducă pe Constantin, cel de-al doilea nepot al său, până la granițele viitorului său Imperiu Grec (încă din a doua jumătate a anilor 1770, ea formulase o nouă doctrină, privind restaurarea Imperiului Grec Bizantin, având capitala la Constantinopol).

Apoi, ea ar dori ca prin această vecinătate să ațâțe un pic Turcia. Ea îl așteaptă deci pe Iosif al II-lea, să se întâlnească la Herson, deoarece speră ca spectacolul “plăcintei coapte“ să trezească în el dorințe de expansiune. Gândul acestei călătorii o îmbată și nici un scrupul de ordin politic nu ar putea să o mai oprească. Ea are acum 58 de ani, dar e plină de vitalitate și entuziasm. Pe de altă parte, însuși Potiomkin o îndeamnă să facă această vizită.

Imaginile puterii

Ecaterina începe marea călătorie în luna februarie. Vremea este foarte rece, dar superbă, iar săniile alunecă pe zăpada scânteietoare, pe un ger de -17 grade. Paisprezece sănii-carete imense au fost pregătite, 84 ceva mai mici, precum și 40 de rezervă. În vederea călătoriei au fost aleși 40 de mii de militari, pentru a organiza paza cortegiului imperial. Sania împărătesei e mare cât o casă, are câte trei ferestre de fiecare parte și opt-zece cai înhămați. La fiecare din cele 76 de popasuri, așteaptă cinci sute cincizeci de cai bine hrăniți și țesălați.

Focuri uriașe, așezate la mică distanță unele de altele luminează drumul pe timpul nopții. În prima caretă, mare cât o casă se află Ecaterina, cu doamna sa de onoare, Protasova, precum și cu noul ei favorit, tânărul și frumosul Mamonov. În careta ei există un salon, o bibliotecă și un dormitor. Curtenii, musafirii străini sunt și ei cât se poate de bine instalați în alte carete.

Printre străini se află contele de Ségur, plin de vervă și extrem de fericit pentru un recent succes. Este vorba de un tratat comercial francorus. Printre invitații mai importanți se mai află și Alleyne Fitz-Herbert, trimisul britanic, cel care, ceva mai târziu, urma să devina lord Saint Helens. Acesta din urmă este un personaj deosebit de cultivat, însă puțin apatic și cam melancolic. Urmează apoi vienezul Cobenzl, un animator desăvârșit al divertismentelor și petrecerilor de tot soiul.

De fapt, Ecaterina le acordase oaspeților străini un triplu rol. Astfel, în calitatea lor de diplomați, ei urmau să-și informeze guvernele despre cele văzute. Apoi, prin talentele lor de curteni desăvârșiți, ei îi puteau distra pe ceilalți invitați în timpul acestei călătorii lungi și obositoare. În al treilea rând, ca mai toți contemporanii lor cultivați, aceștia purtau o corespondență prolifică, deci puteau servi și ca un fel de corespondenți de presă.

Din această societate numeroasă și bine aleasă, lipsea însă țareviciul Pavel, urmașul la tron al Ecaterinei. Ea îl lăsase pur și simplu la Sankt-Petersburg, pentru că țareviciul era o fire slabă, dar îi dăduse totuși o autoritate temporară, creând totodată impresia că-i încredințează capitala în lipsa sa… Călătoria nu-i schimbă câtuși de puțin obiceiurile Ecaterinei. Ea se scoală, ca întotdeauna, în jurul orei 6, lucrează cu miniștrii săi și secretarii până la 9, după care se urcă în caretă. La ora 1, cortegiul face un popas pentru dejun, după care, după mai multe ore de drum, se oprește către ora 7 seara. Orarul stabilit de Potiomkin este urmat cu exactitudine și întârzierile sunt destul de rare.

„Mama orașelor ruse“

La 9 februarie 1787, procesiunea ajunge la Kiev, “mama orașelor ruse”, oraș pitoresc așezat pe malurile Niprului, râu cunoscut și sub numele de Boristen. Aici suita este obligată să facă un popas de mai multe săptămâni, pentru că trebuie să aștepte dezghețul râului. Restul călătoriei se va face pe apă. Bătrâna cetate s-a pregătit și ea pentru marea vizită. Palatele sunt împodobite, magazinele sunt încărcate cu de toate.

Împărăteasa e întâmpinată la Kiev de două nepoate ale lui Potiomkin, contesele Branitzki și Savronski, precum și de un grup de nobili polonezi. Primirea făcută de autorități este entuziastă. Rând pe rând, vin să o salute puternicii seniori din Sud, elita șleahticilor polonezi, câțiva generali francezi, precum și spiritualul prinț Charles de Ligne, ca antemergător al suveranului său, Iosif al II-lea.

Curând, prințul de Ligne și contele de Ségur devin inseparabili. Printre ruși se află Suvorov, erou al unui război aproape legendar și generalul Kamenski, tiran notoriu al iobagilor, proprietar al unor ținuturi bogate. Potiomkin sosește și el la timp, dar rămâne la mănăstirea Pecerskaia Lavra, într-o recluziune voluntară. Pe timpul șederii lor la Kiev, toți sunt considerați oaspeții Ecaterinei, iar ea se străduie să mulțumească pe toată lumea, se arată veselă și flecărește fără încetare. În plină euforie, ea declară:

„Vreau ca toată lumea să se tutuiască. Vreau ca toată Europa să mă tutuiască”.

Deși a interzis conversațiile pe teme politice, toată lumea se adună la ambasadorul austriac, contele Cobenzl, mare amator de reuniuni mondene. Palatul lui este botezat curând Café de l’Europe, pentru că aici se face politică și încă una destul de serioasă, dar se și bârfește. Ecaterina însăși încalcă această convenție, mai ales când e vorba să-și exprime ura împotriva turcilor. Ea îi șoptește la un moment dat lui Ségur:

„Ce ar spune regele tău, dacă ar avea un vecin care îi omoară în fiecare an douăzeci de mii de oameni, care să-i trimită ciuma și revolta la granițe? Ce ar spune el dacă eu aș sprijini acest vecin, așa cum îi sprijină el pe turci?”

Dar aceasta este, desigur, o excepție de la regula impusă chiar de ea. În general, Ecaterina poartă conversații pe teme literare, filozofice, recită versuri și spune anecdote. Seara se organizează petreceri, iar Ecaterina mai face și câte o partidă de cărți. Către ora zece, ea se retrage. În camera ei de culcare, patul este așezat lângă o oglindă, care dispare în momentul în care se acționează un buton secret. Dincolo de oglindă se află patul noului ei favorit, Mamonov.

Feerie meridională

Dar iată că sosește luna mai și Niprul e dezghețat. Toată lumea poate să se îmbarce deja în galere, iar din acel moment începe călătoria către fabuloasa țară a lui Potiomkin. Șapte galere romane, pictate în roșu și auriu, adevărate palate plutitoare, sunt urmate de alte 73 de galere de dimensiuni mai mici. Galera împărătesei, dar și galerele oaspeților sunt căptușite cu brocart, aurul strălucește pe pereți și pe livrelele lacheilor.

Serviciul de masă este și el din aur curat. O mulțime de șalupe mici circulă de colo-colo, cară vin, mâncare, îi transportă pe oaspeți de la un vas la altul, după cum le este voia. Împărăteasa stă, de regulă, pe punte, sub un baldachin și contemplă peisajul și satele ce defilează prin fața ochilor. Flota Cleoptarei, cum avea să o boteze prințul de Ligne, coboară încet pe fluviul majestos.

Cele două țărmuri ale Niprului sunt decorate cu arcuri de triumf și ghirlande de flori. Se pot admira regimente în manevră, turme întregi păscând pe izlazuri, iar spre seară, țărani ce se adună pe malul râului, pentru a cânta și dansa. În fața acestei adevărate ferii meridionale, chiar și detractorii lui Potiomkin rămân fără cuvinte. Ecaterina rămâne și ea mută de admirație. Toată lumea vorbește despre Taurida, Ifigenia, despre zei antici, iar Ecaterina reprezintă întruchiparea Cleopatrei și a lui Alexandru cel Mare, în același timp.

Cine își poate imagina totuși că, de îndată ce vasele au trecut, toată “figurația” e îmbarcată în căruțe și transportată mai departe. În realitate, țăranii lui Potiomkin nu sunt decât niște amărâți de iobagi, mânați de la spate cu lovituri de bici. Diplomatul saxon Helbig avea să boteze satele înșirate de-a lungul Niprului, „Potemkinsche Dörfer” („Satele lui Potiomkin”), aceasta devenind o expresie curentă în germană, ca sinonim al unui bluff.

Pe de altă parte Ségur, observator sceptic și perspicace, care nu o dată îl criticase pe Potiomkin, este, de data asta în admirație față de realizările acestuia. Prințul de Ligne se întreabă totuși dacă aceste case au, în realitate acoperișuri, uși, ferestre sau locuitori. Ceea ce este cu adevărat real este un magnific peisaj de mai, cu soare strălucitor, cer senin și stepa smălțuită de flori multicolore.

Vasele aruncă ancora la Kanev, Kermansug și Kadak. Oaspeții cei mai importanți sunt găzduiți în câte un palat, unde beneficiază de tot confortul. În sfârșit, la Ecaterinoslav Ecaterina îl întâlnește pe Iosif al II-lea, care, conform obiceiului său, călătorește sub pseudonimul de conte de Falkenstein. Cei doi pun câte o piatră la temelia viitoarei catedrale, ale cărei planuri sunt de-a dreptul monumentale. Iosif este cucerit și el de magia acestei călătorii și îi scrie mareșalului Lascy:

„Am îndeplinit în această zi o operă măreață. Împărăteasa a pus prima piatră la temelia unei noi biserici, iar eu pe cea din urmă“.

Aici Iosif nu se înșală, căci această catedrală nu va fi înălțată, în realitate, niciodată. La Herson, întrevederea dintre cei doi monarhi aduce în piață o mulțime de curioși, dar mai ales negustori armeni, evrei, tătari. Arsenalele vizitate sunt pline de tunuri și un număr impresionant de vase se află în port. Se lansează la apă trei noi nave de luptă: „Vladimir“, „Iosif al II-lea“ și „Alexandru“ . În timpul unei plimbări cu trăsura, la un moment dat se zărește un stâlp indicator, pe care scrie: „drumul spre Bizanț“. Seara, Ecaterina primește un bilețel de la Potiomkin:

„Măicuță, te rog să privești acest loc ca pe o glorie personală, pe care nu o vei împărți cu predecesorii tăi. Aici tu nu mergi pe urmele altora. Îți sărut mâinile. Al tău sclav fidel, prințul Potiomkin”.

Dincolo de Nipru se întinde stepa Nogai. Același ilustru regizor reușește să dea impresia unor locuri deosebite. Peste tot se află corturi multicolore, căptușite cu covoare bogate, iar caravane de cămile defilează sub ochii vizitatorilor, dând impresia unui comerț intens, între Rusia și provincia de curând dobândită.

Trei mii de cazaci de pe Don umblă de colo-colo pe caii lor iuți. La granița Tauridei, prinți caucazieni, înarmați cu arcuri, vin călare în întâmpinarea împărătesei. Fragilele minareturi din Bahcisarai (Bahtasarai) se profilează la orizont și câteva ore mai târziu, Ecaterina intră în palatul califului și urcă pe tronul marilor hani. Potiomkin pare că se simte aici în elementul său.

„El se aseamănă cu giganticul imperiu rus, scrie de Ligne; el întrunește în el stepele și minele de aur din patria sa. Pare leneș, dar lucrează fără răgaz, stă mereu întins pe divanul său fără a dormi vreodată; este lacom de plăceri și melancolic în chiar sânul acestor plăceri. E un politician genial, dar nestatornic și capricios ca un copil”.

Ca și Ligne, Ségur recunoaște în Potiomkin, „una din cele mai ciudate și mai mărețe figuri ale secolului”. Cortegiul ajunge apoi la Sevastopol, în toiul unui banchet oferit de Potiomkin, în palatul Inkerman. Ecaterina îi vorbește aici pentru prima oară lui Iosif al II-lea despre proiectele sale privitoare la Turcia.

O sută de mii de oameni nu așteaptă decât un semn de la mine”, declară Potiomkin. La aceste cuvinte, ferestrele sălii se deschid și toată lumea poate admira noua flotă a Mării Negre. Din toate părțile se aud strigăte: „Trăiască împărăteasa Pontului Euxin”, iar tunurile trag salve în onoarea Ecaterinei.

Aici îi este prezentată împărătesei flota Mării Negre: 3 nave de linie, 12 fregate și alte 20 de nave mici. Se vizitează cazărmi, spitale și clădiri administrative. Seara, înainte de culcare, Iosif al II-lea îi scrie lui Lascy:

„Dacă aș fi tot așa de aproape de Berlin și dacă prusacii ar fi tot așa de greoi ca turcii, îmi vine greu să cred că aș rezista tentației de a-i nimici“.

Ca o încununare a uriașului spectacol pus în scenă de Potiomkin, se montează Bătălia de la Poltava, cea câștigată în 1709, în același loc, de către Petru cel Mare împotriva suedezilor, conduși de Carol al XII-lea. Iosif al II-lea încheie, în sfârșit, tratatul mult dorit de Ecaterina. La rândul lui, el își poate visa ceea ce își dorește de fapt: Belgradul aflat în stăpânirea sa și o Dunăre ce curge de-a lungul teritoriilor austriece, până în Valahia.

Ecaterina este, la rândul ei, fericită. Ca și Potiomkin, ea este la fel de dornică de a înfățișa Crimeea ca pe un paradis terestru. Ea nu știe însă că vasele sunt construite din materiale proaste și că au fost lansate în pripă, că tunurile și muniția lipsesc, că din cei o sută de mii de soldați, jumătate nu există decât în închipuirea lui Potiomkin, sau că tătarii, care au venit să-i aducă omagii, urzesc în taină cu turcii.

Călătoria este pe sfârșite și Ecaterina împarte tuturor celor care au însoțit-o medalii bătute cu ocazia evenimentului, având pe de o parte profilul ei, iar pe cealaltă, itinerarul călătoriei în Crimeea. În urma călătoriei ea este, desigur, la curent cu calomniile, dar este sincer impresionată de opera lui Potiomkin, pe care o consideră magnifică. Ea compune chiar și o replică la adresa bârfelor care circulă în epocă:

“Orașele Moscova și Saint- Petersburg, dar în special gazetele străine, au inventat multe pe timpul voiajului nostru; este rândul nostru acum. Pentru că ei vin de departe, e ușor să fabuleze. Iată aici o listă a ceea ce aș vrea să le spun tuturor. Eu cred că trebuie să-mi informez companionii de voiaj, nu numai pentru că ei pot confirma cele spuse de mine, dar și pentru a-i incita să-mi comunice părerile lor. Înainte de toate, eu cea care vă vorbesc, am văzut cu ochii mei munții înalți ai Tauridei înaintând grav către noi și înclinându-se înaintea noastră cu un aer supus. Cei care nu ne cred, ar trebui să vadă drumurile noi care s-au construit! Ei vor vedea pretutindeni potecile abrupte, schimbate în pante line”.

La 22 iunie 1787, după mai bine de șase luni de absență, Ecaterina se întoarce la Sankt-Petersburg. Vraja feeriei meridionale a dispărut, iar cenușiul vieții cotidiene îi ia locul.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu că voiajul a luat sfârșit, ca și cei 25 de ani de domnie”, îi scrie Ecaterina confidentului său Frederic Melchior Grimm. Călătoria în Crimeea a costat șapte milioane de ruble și o enormă energie, fără a aduce însă un folos de durată. În schimb, ea a constituit nu numai apogeul vieții și al domniei Ecaterinei, ci și apogeul relației sale cu Potiomkin. Ambiția acestuia din urmă fusese mereu de a fi întotdeauna marele om al împărătesei sale. Într-adevăr, Ecaterina l-a avut alături pe Potiomkin, ca amant, prieten, consilier, dar și ca un veritabil coregent.

„Privită din acest punct de vedere, spune Gina Kaus în «Caterina cea Mare», călătoria în Crimeea, improvizația pusă la cale de Grigori Potiomkin pentru a-și mulțumi stăpâna, poate fi considerată ca una din dovezile de dragoste cele mai geniale din istorie”.
""