Lecția de modestie pragmatică a lui Ion C. Brătianu

Autor 902 vizualizări


Contemporanii au trudit din greu să explice îndelungata și autoritara domnie a lui Ion C. Brătianu în zorii României moderne. Constantin Bacalbașa se oprește, în Bucureștii de altădată, la două dintre politicile atotputernicului șef al liberalilor. Prima: neîncetata preocupare de a atrage în partid și la guvernare tot ce avea excelent România momentului ca profesionalism.

Astfel, zice Bacalbașa, Ion C. Brătianu îi pândea pe cei mai buni studenți români de la Paris pentru a-i atrage de partea sa:

„Pe vremea de care mă ocup, liberalii – adică Brătianu – aveau în programul lor să atragă în partid pe toți tinerii de valoare care se distingeau la studii și aveau talent.

La Paris aveau un fel de agenție de recrutare. Când un student se afirma ca o inteligență sau ca un mare talent, agenția raporta la București; și astfel, tânărul era angajat din vreme, mai înainte de a-și termina studiile, după cum a fost o vreme obiceiul ca să fie închiriate casele în construcție încă de când erau de roșu. Agenția oferea tânărului, și cu anticipație chiar, o situație întotdeauna foarte rentabilă”.

Sub același semn, premierul caută oameni valoroși și în țară, chiar și în rândul Opoziției. Bacalbașa crede că era o politică împotriva adversarilor politici:

„Ion Brătianu era un maestru în arta de a dezorganiza opoziția. Ori de câte ori vedea că se organizează un centru opoziționist, îl cucerea, ori de câte ori un om de valoare se manifesta împotriva guvernului, îl lua în minister (guvern n.n.)”.

Adversarii primeau lovituri năprasnice. Nu însă și țara. În definitiv, aducând în guvern valori din Opoziție, Ion C. Brătianu asigura o bună administrare a țării. El nu promova lingăi, clienți politici, mediocrități incapabile să-l concureze. Promova valori.

Autorul Bucureștilor de altădată vede în asta o constantă a politicii lui Ion C. Brătianu:

„Este de observat că în tot timpul guvernării sale, de 12 ani, Brătianu a urmat o linie de purtare uniformă; s-a silit să atragă în partidul său toate valorile active care se manifestau și cu aceasta făcea o îndoită lovitură: pe de o parte își îmbogățea partidul cu oamenii cei mai însemnați, pe de altă parte își dezorganiza sistematic adversarii.

Acesta a fost secretul lungei sale guvernări”.

O altă politică definitorie pentru Ion C. Brătianu: să nu-și facă adversari. C. Bacalbașa surprinde în asta o deosebită sensibilitate la real. Fondatorul dinastiei brătieniste nu era bolnav de autosuficiență, nu se credea infailibil. De mirare, dacă ne gândim că guvernase doisprezece ani întruna, dominând zdrobitor scena politică a României mici:

„Cu toată popularitatea mare ce avea, cu tot sprijinul regelui Carol, deși războiul, independența și înălțarea țărei la rangul de regat îi dădeau o mare superioritate asupra tuturor celorlalți bărbați politici din țară, totuși el nu se simțea sigur pe putere atât timp cât multe inteligențe superioare îi erau potrivnice și se organizau spre a-l combate”.

De aceea, Brătianu Bătrânul își făcuse un drapel din a nu-și crea inutil adversari:

„Brătianu avea ca dogmă să nu supere pe nimeni și să nu silească pe nici un om ca să treacă în opoziție. Toată grija lui era să-și atragă partizani, dar niciodată să nu-și creeze adversari.”

Pentru ilustrarea acestui adevăr, Constantin Bacalbașa redă felul prin care Ion C. Brătianu a rezolvat așa-zisa problemă Politimos. Constantin G. Politimos era președintele Tribunalului din Târgoviște, „un om de o mare corectitudine și de un caracter inflexibil”. Liberalii vor să scape de acest personaj incomod, care le încurca toate socotelile. Şi cele ținând de matrapazlâcuri, și cele ținând de promisiunea făcută unui client politic că va primi postul de președinte al Tribunalului.

Toate încercările de a-l muta într-o altă parte dau greș. În vremurile de azi, și nu numai, chiar și în vremurile de ieri și de mâine, un om de puterea lui Ion C. Brătianu, ba chiar și unul la început de autoritate, s-ar fi silit să-l înlăture pe C. Politimos. Ce face Ion C. Brătianu? Scena povestită de Constantin Bacalbașa merită reprodusă în întregime, deoarece poate fi o lecție pentru politicienii români din toate veacurile:

„Într-o zi de vară, Politimos primi la Târgoviște o telegramă directă de la Ion Brătianu, prin care-l ruga să ia primul tren și, de la gară, să vină direct la dânsul acasă.

În fața invitațiunii urgente, Politimos, în adevăr, luă primul tren, veni la București, se urcă într-o birjă și trase drept la casa primului ministru.

Brătianu își calculase toate efectele. Trenul de Târgoviște ajungea în Gara de Nord la ora 7 și un sfert, deci Politimos trebuia să fie la dânsul tocmai în timpul mesei de seară.

În adevăr, Brătianu, înconjurat de familie, era la masă, când sergentul îl anunță că Politimos a sosit. Primul ministru nu ordonă ca Politimos să fie introdus, ci se sculă de la masă și se duse să-l primească în persoană.

Bietul Politimos era aiurit. Cu sila Brătianu îl luă de braț, îl împinse în sala de mâncare și ordonă să i se puie un tacâm la masă. Bine-înțeles totul era pregătit mai dinainte.

După ce masa se sfârși, Politimos încântat că fusese primit ca un intim amic al familiei, fu introdus în cabinetul de lucru. Şi aci, Brătianu jucă scena cea mare:

– Dragă Politimos, te-am chemat ca să-mi faci un serviciu mare, mare de tot! Dar te conjur să nu mă refuzi!

– Domnule Brătianu, spuneți!…

– Am intrat într-o mare încurcătură din care numai tu mă poți scăpa. Făgăduiește-mi că nu mă vei refuza.

– Domnule prim-ministru, sunt la ordinele dvs.!

– Iată despre ce e vorba. A rămas vacant postul de director general al închisorilor, dar sunt zece candidați. Pe unul îl susține beizadea Milică, pe altul generalul Leca, pe al treilea Slătescu, pe al patrulea Cîmpineanu! Pe cine să numesc, pe care să-l satisfac? Şi atunci m-am gândit la tine. Ori pe care candidat ași numi mulțumesc pe unul și supăr pe toți ceilalți. Dar când voiu numi pe Politimos toți își vor pleca capetele.

Politimos era zăpăcit. Pe vremea aceea direcția închisorilor era una din cele mai înalte funcții în stat, de aceea Politimos era încântat de ceea ce i se întâmpla. Şi firește, primi.

Cu chipul acesta toată lumea fu mulțumită: politicienii de la Târgoviște că au scăpat de Politimos, Politimos că a primit o slujbă așa de înaltă, iar Brătianu că a rezolvat așa de fericit, o chestie care putea să-i provoace neplăceri politice într-un județ.

Aceasta era maniera lui Ion Brătianu de a mânui oamenii”.

În notele competente la ediția din anul 2000 de la Albatros, Tiberiu Avramescu ține să pună lucrurile la punct:

„Relatarea lui Bacalbașa, astăzi destul de greu de verificat, pare a fi reală, nu însă în toate detaliile”.

La vremea numirii sale ca director general al Penitenciarelor, Politimos nu era președinte de Tribunal, ci prefect de Dâmbovița.

Indiferent dacă scena a avut sau nu loc, ea joacă rolul faptului exemplificator. Pentru a-și rezolva interesele, Ion C. Brătianu știa să fie și modest.

""