Autor 5916 vizualizări


Avem la dispoziţie extrem de puţine surse care ne vorbesc despre nordul Suediei şi al Scandinaviei în general mai devreme de secolul al XVI-lea. Cei mai timpurii autori despre care se crede că scriau despre laponi descriau o populaţie complet diferită de cea cunoscută din propria societate.

De fapt aceştia nici nu i-au întâlnit pe Sami, ci scriau din auzite, considerându-i un popor fascinant şi exotic. Faptul că atât bărbaţii cât şi femeile participau la vânătoare este un exemplu al “ciudăţeniei” acestora. După ce au început să se topească gheţarii a fost populată regiunea Sapmi. Scandinavia de nord deci era locuită poate deja de acum 9000 de ani. Mici grupuri de vânători-culegători au colonizat zona sosind din diverse direcţii. Elementul lor comun a fost că s-au stabilit acolo unde aveau parte de pradă. Când sălbăticiunile sau peştele nu le mai satisfăcea nevoile, mergeau mai departe. Această populaţie avea să fie mai târziu cunoascută sub numele de Sami. Vânătoarea de reni şi elani printre altele presupunea cunoştinţe avansate şi o foarte bună organizare.

Vreme de secole supravieţuirea acestora a fost garantată de aceste activităţi. Zonele de coastă, lacurile şi râurile ofereau cele mai sigure prăzi. Încă de la început popoarele din jur se obişnuiseră să facă comerţ cu laponii, care cel mai adesea tranzacţionau bunuri precum pieile de veveriţă, raton, vidră, castor, urs, linx sau ren. Chiar şi cucii, cocoşii de mesteacăn sau cei de munte reprezentau bunuri destul de întâlnite.

Înainte ca laponii să fie integraţi în statele naţionale, aceştia s-au organizat într-o societatea care cuprindea mai multe structuri numite ‘siidor’. Acestea aveau graniţe bine definite şi în cadrul lor se împărţeau drepturile la vânătoare şi pescuit. Baza de aprovizionare şi supravieţuire a fost vreme de 1000 de ani grupul familial, cuprins din două sau trei familii care trăiau laolaltă şi vânau şi pescuiau împreună. Atunci când vânătoare de reni a devenit cea mai importantă îndeletnicire, în secolul al XVI-lea, s-a dezvoltat o nouă formă socială, sijdda, care corespundea unor campanii de vânătoare mai eficiente şi cuprindea in jur de zece familii.

Fiecare sijdda avea propirul areal, unde numai membrii săi erau îndreptăţiţi să îşi desfăşoare activitatea. Graniţele acestor teritorii erau cunoscute de toată lumea şi din interiorul, şi din afara lor. Membrii se bucurau de sigurantă şi solidaritate şi trebuiau să dea dovadă de devotament şi loialitate faţă de sijdda participând la procurarea hranei. Îşi împărţeau însă hrana cu cei care nu erau în putere.

În evul mediu, atunci când teritoriul Sapmi a fost atras serios în sferele de influenţă ale statelor vecine, potenţialul său era recunoscut. Fiecare dintre noile entităţi politice dorea să deţină controlul asupra teritoriului şi bogăţiilor sale. Vreme de mai multe secole acestea s-au aflat în dispută privind dreptul asupra arealului nordic. Ca şi în alte părţi ale lumii, bisericile din Scandinavia şi Rusia şi-au sustinut liderii politici în incercarea de a se înstăpâni în noi teritorii. În numele lui Dumnezeu şi-au permis să condamne religia laponilor, legitimând în aceest fel pretenţiile teritoriale.

Biserica Suediei şi-a început la modul cel mai serios activitatea misionară la începutul veacului al XVII-lea, când au fost ridicate câteva lăcaşuri în Sapmi. Obiectivul era creştinarea laponilor, iar obiectivul monarhiei suedeze era extinderea în nord. Karl al IX-lea dorea să pătrundă spre Oceanul Artic bogat în peşte şi să-I exploateze însemnătatea comercială. Pentru a demonstra vecinilor că aveau dreptul la întâietate, şi-a luat chiar titlul de rege al laponilor. Suedia pretindea taxe din regiunea laponă, dar nu era suficient pentru a susţine pretenţiile asupra ei, de vreme ce interese aveau şi regatul Danemarcei şi Norvegiei precum şi Rusia. Cea mai bună modalitate de a spune că era teritoriu suedez ar fi fost dacă suedezii chiar locuiau acolo, numai că se lăsau cu greu convinşi să facă asta. Iar autohtonii nu era nici suedezi, nici norvegieni, nici ruşi. Dar dacă laponii ar fi fost creştinaţi şi ar fi plătit taxe coroanei ar fi putut să fie consideraţi supuşi, iar teritoriul suedez.

În evul mediu trei entităţi politice se luptau pentru putere în nord:Suedia-Finlanda, Danemarca-Norvegia şi Rusia. Aici se găseau atât oceanul bogat în peşte cât şi rute comerciale spre Arhangelsk care erau râvnite pentru că ar fi adus venituri substanţiale celui care controla zona. Fiecare stat pornea de la ideea colectării de taxe care ar fi acordat şi dreptul asupra sa. Astfel, unii laponi din anumite districte s-au vazut nevoiţi să plătească taxe către două-trei state. Abia în 1751 Suedia-Danemarca a încetat să mai impună acest lucru populaţiei Sami, dar Danemarca-Norvegia şi Rusia au continuat pänă în 1809.

În ciuda colectărilor şi creştinării forţate, Sami erau consideraţi o populaţie imprezivibilă din cauza mobilităţii lor de nomazi care intimida şi nu garanta punerea în practică a pretenţiilor teritoriale din nord. Statul suedez a recurs astfel la singura soluţie viabilă:fermierii trebuiau să se mute în zonele pustii şi să le cultive. O populaţie sedentară şi legată de glie ar fi asigurat aplicarea legilor în teritoriu. Interesul suedezilor era însă scăzut, Gustav Vasa încercase deja să îi trimită acolo. Dar ceea ce stârnise cu adevărat interesul statului pentru colonizarea Laponiei a fost descoperirea unui depozit de argint în Nasafjäll în 1634. Cu atât mai importantă era stăpânirea teritoriului dacă Suedia deschidea o mină acolo.

Dar cum să îi atragă pe cetăţeni spre nord? Soluţia a fost o legislaţie specifică, Lappmarksplakatet, intrată în vigoare în 1673. Aceasta stipula că cei care aveau să se stabilească printre laponi primeau o scutire de taxe pe 15 ani precum şi dreptul de a nu se înrola. Ultima chestiune nu suna rău deloc, mai ales că Suedia purta războaie constante atunci. Şi deoarece contribuţia populaţiei autohtone la trezorerie era şi ea esenţială, noii rezidenţi nu aveau voie să pătrundă în arealele în care activau aceştia sau să îi deranjeze, ci trebuiau să se rezume la colonizarea zonelor pustii.

Într-un final s-a înţeles că era necesară o clarificare a diviziunii muncii aşa că în 1749 au apărut şi reglementările. Coloniştii aveau să se ocupe de cultivare şi creşterea animalelor. Pentru a nu se amesteca prea tare în aprovizionarea laponilor nu trebuiau să vâneze, aveau însă dreptul de a pescui în aceleaşi lacuri. Drepturile la vânat şi pescuit aveau valabilitate pe o rază de o jumătate de milă de la noua reşedintă, dar îşi puteau ţine fânul şi mai departe. Totodată au apărut posibilităţi de sedentarizare şi pentru Sami.

Liderii erau de părere că popoarele puteau trăi laolaltă fără probleme, de vreme ce îşi separaseră activităţile, iar suedezii se limitau la cele sedentare. In realitate însăera practic imposibil să-ţi asiguri traiul doar astfel din pricina climatului potrivnic. Până la mijlocul secolului al XVIII-lea populaţia Sami s-a ţinut pe poziţii în Laponia. În disputele judecătoreşti care aveau ca obiect pământul laponii au avut mai mereu câştig de cauză. Creşterea renilor era considerată fundamentală alături de cea a animalelor de casă şi de cultivarea pământului. Pe măsură ce soseau tot mai mulţi colonişti s-au înmulţit şi conflictele. Sami s-au trezit cu suedezii în propriile areale pentru care plăteau taxe. Conflictele izbucneau mai ales în jurul lacurilor cu peşte, unde uneori laponii nu mai aveau acces din cauza proprietarului pământului din apropiere. Uneori nu conta că lacul se afla pe teritoriu supus taxelor. Coloniştii la rândul lor îi acuzau pe laponi că îşi lăsau renii să le distrugă recoltele. De la jumătatea secolului al XVIII-lea autorităţile şi-au schimbat atitudinea faţă de disputele teritoriale şi laponii pierdeau din ce în ce mai mult la procese.

Astăzi vânatul şi pescuitul nu mai sunt de aşa mare importanţă. Laponii de pe coaste care au trăit mulţi ani pescuind în nordul Norvegiei au acum concurenţă de la întreprinderile care adună tot ce pot de prin ocean. Pescuitul la lacuri este doar sezonier şi tangenţial. Şi vânatul de animale pentru blănuri este o ocupaţie secundară, dar astfel de activităţi încă mai au importanţă pentru crescătorii de reni rămaşi. Limitele impuse de statele nordice sunt adesea un obstacol, şi cultural, şi alimentar. Sami, mai ales cei din Suedia, cred că păşunatul se desfăşura mai bine înainte de convenţiile încheiate între Suedia şi Norvegia.

Geografic vorbind, teritoriul Sapmi se întinde de la Idre în districtul Dalarna mai spre sud până la Oceanul Arctic în nord şi peninsula Kola în est. Din cauza granitelor statale, populaţia este împrăştiată în patru ţări. Ca şi concept, Sapmi include atât teritoriul, cât şi populaţia în sine. Mai demult, când Sapmi nu avea limite, laponii se mişcau nestingheriţi din centrul până în nordul extrem al ţărilor scandinave şi Rusiei. În secolul al XX-lea cercetătorii susţineau că Sami reprezintă o populaţie care a migrat dinspre nord-est, dinspre marile lanţuri muntoase din Siberia în timpul evului mediu. Cercetarea cu privire la originile lor însă a fost de multe ori pusă în slujba politicii statale care căuta legitimarea dominaţiei asupra lor. Era în interesul claselor de sus să se demonstreze că laponii nu erau indigeni.

În Sapmi trăiesc însă comunităţi cu rădăcini mai adânci decât oricare alte populaţii din zonă. Arheologii şi istoricii contemporani au ajuns la concluzia că Sami sunt într-adevar străvechii locuitori ai Scandinaviei, ba mai mult, cercetările genetice şi arheologice recente ar sugera că aceştia ar fi chiar urmaşii întregii populaţii indigene a Europei. Ancestrala comunitate prezintă o combinaţie unică de gene care provin de la populaţia care a sosit în Scandinavia urmând fâşiile de gheaţă care se topea. După o viaţă desfăşurată pe coastă sau în taiga, laponii s-au retras spre munţi sub presiunea triburilor germanice si fino-ugrice.

sursa:So-Rummet

""