Autor 62790 vizualizări


Aceasta este o poveste lungă, nedreaptă, începută în urmă cu mai bine de 70 de ani, și care, asemeni unui organism viu, lacom, s-a hrănit ani la rând cu viețile altora, aproape puse la discreție de creatorul, îndrumătorul și stăpânul său absolut: omul.

Omul, un naufragiu al ființei 

Odată cu numirea la conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a istoricului Andrei Muraru, instituția a redobândit, în urma unor demersuri ale noii echipe manageriale din vara lui 2012, dreptul de a-și relua, prin lege, cea mai importantă funcție a sa, aceea de investigare a crimelor și abuzurilor săvârșite în timpul dictaturii comuniste și de sesizare a organelor de cercetare penală , funcție care, începând cu anul 2010, fusese eliminată dintre atribuțiile IICCMER .

În aprilie 2013, IICCMER a anunțat că a identificat 35 de foști lucrători ai Direcției Generale a Penitenciarelor suspectați că au comis, până în anul 1964, abuzuri și crime politice în unitățile de detenție în care au activat. Agenția guvernamentală anunța de asemenea că, pe măsura finalizării investigațiilor, va demara o campanie de aducere a acestora în fața justiției. Campania a debutat, la finalul lui iulie 2013, cu denunțul penal împotriva lt.col. (r) Alexandru Vişinescu, fost comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat. Vișinescu a fost condamnat definitiv, pe 10 februarie 2016, de către Curtea Supremă, la 20 de ani închisoare, pentru tortură (tratamente neomenoase – infracțiuni contra umanității –, în formă continuată).

Acesta devenea astfel primul caz de după 1989 în care un fost ofițer al sistemului penitenciar comunist era condamnat definitiv pentru represiunea împotriva deținuților politici. Era de asemenea pentru prima dată când justiția română decidea, odată pentru totdeauna, prin cea mai importantă instanță a sa, Curtea Supremă, că abuzurile și crimele comise pe criterii politice în vremea regimului comunist sunt imprescriptibile. Așadar, din acel moment, orice faptă din acest registru este considerată o crimă la adresa dreptului internațional și poate fi judecată. Apoi, era primul caz al unui „torționar” ajuns în fața judecătorilor ca urmare a acțiunii IICCMER de la înființarea instituției (2005).


Al doilea caz al campaniei „Dosarul torționarilor” a urmat în septembrie 2013. IICCMER a sesizat atunci Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu faptele unui alt fost șef de pușcărie comunistă, Ioan Ficior, fost comandant al coloniei de muncă Periprava. În octombrie 2013, procurorii au decis începerea urmăririi penale faţă de acesta.

Îmi amintesc foarte bine de o fotografie alb-negru care, alături de sute de pagini, de documente și mărturii, s-a aflat luni de zile pe biroul meu de la IICCMER. Chipul surâzător din fotografie era cel al lt.colonelului Ioan Ficior. Cu pieptul plin de decorații, printre care și medalia „Pentru servicii deosebite aduse în apărarea orânduirii sociale și de stat”, acordată în 1959, maiorul Ficior era atunci o componentă a coșmarului istoric ținut în viață de mecanismul motor represiv al perioadei post-revoluționare de transformare a societății, în care suprimarea oponenţilor, a drepturilor și libertăților, precum și contaminarea cu una dintre cele mai nocive ideologii se învățau la școală, în numele cuceririi de către proletariat a noii puteri politice.

Legea 

Justiția, prin instituțiile sale, a devenit în perioada dictaturii comuniste din România un loial „tovarăș de drum”. Peste noapte, instanțele de judecată, prin noua lege de organizare a justiţiei din 1947, căpătau misiunea să „apere interesele clasei muncitoare, să protejeze noua democraţie şi să pedepsească inamicii poporului” . În scurt timp a urmat excluderea avocaților din barouri și a apărut o nouă categorie de magistrați neprofesioniști, asesorii populari. Statul nu mai veghea și nici nu mai garanta independența justiției, aceasta fiind practic anulată. Legislația penală primește și ea un rol activ în aparatul represiv nou creat. Ideologia comunistă nu a folosit legile ca expresie a înțelepciunii și experienței, în slujba și beneficiul societății, ci le-a subordonat, le-a folosit și pus în operă în sistemul de represiune și control social sub toate formele sale, legitimând astfel puterea politică.

Formula represiunii extinse, pe care a utilizat-o puterea comunistă în primele două decenii, pentru distrugerea oricărei forme de opoziție și rezistență, a fost pusă în scenă cu ajutorul nemijlocit al justiției. În definitiv, în anii cei mai duri ai represiunii, majoritatea condamnărilor pronunțate de instanțele comuniste s-a bazat pe un articol din Codul Penal, celebrul deja articol 209, în traducere „uneltire contra ordinii sociale”, un instrument extrem de generos în mâna Securității în ceea ce privește încadrarea faptelor săvârșite de oponenții politici, de noua categorie apărută în spațiul social.

Contrarevoluționarii 

Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale nr. 6/1950 înfiinţa unităţile de muncă „pentru reeducarea elementelor duşmănoase Republicii Populare Române şi în vederea pregătirii şi încadrării lor pentru viaţa socială în condiţiile democraţiei populare şi construirii socialismului” . Hotărârea Consiliului de Miniştri (HCM) nr. 1554/1952 a transformat unităţile de muncă, înfiinţate în anul 1950, în colonii de muncă, în care erau internaţi cei care „direct sau indirect, primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară, îngreunează sau încearcă să îngreuneze construirea socialismului în RPR, precum şi acei care, în acelaşi mod, defăimează puterea de stat sau organele sale, dacă aceste fapte nu constituiesc sau nu pot constitui prin analogie infracţiuni” . În anul 1958, prin Decretul Prezidiului MAN nr. 89/1958 se decide că „pot fi stabilite în locuri de muncă anume destinate persoanele care prin faptele lor primejduiesc sau încearcă să primejduiască ordinea de stat, dacă acestea nu constituie infracţiuni” , înființând practic noi centre de detenție și muncă forțată.

Formaţiunea 0830 

Toate formele de recluziune au generat, fără îndoială, suferință. Dar lagărul de la Periprava, aflat în cel mai estic și inaccesibil loc din Delta Dunării, alături de colonia Salcia, a fost socotit în memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste din România drept unul dintre cele mai dure locuri de întemnițare. Prin prisma regimului de detenție și de muncă extrem de dur, a mortalității ridicate, a terorii, cele două unități carcerale au rămas cunoscute printre foștii deținuți ca fiind adevărate „lagăre ale morții”.

Colonia de muncă Periprava, cunoscută în limbajul birocrației penitenciare drept Formaţiunea 0830, era compusă din trei părți. Două dintre acestea se aflau pe uscat, iar cea de-a treia pe apă. Prima dintre ele, cea mai mare, locul în care se afla conducerea lagărului, era întinsă pe o suprafață de aproximativ două hectare, înconjurată cu un gard din sârmă ghimpată, înalt de 2,5 metri, susținut din loc în loc de foişoare de observație. Aici se aflau clădirile administrative, corpul de gardă, infirmeria, un club destinat deținuților pentru activități de reeducare mai puțin violente fizic, uzina electrică, fabrica de pâine, fabrica de cărămidă, o fermă de animale. În interiorul lagărului se mai afla o zonă înconjurată la rîndul ei cu sîrmă ghimpată, zona barăcilor dormitor ale deţinuţilor, construite din chirpici, acoperite cu stuf, așezate direct pe pămînt, fără niciun soi de pardoseală .

Cea de-a doua componentă a lagărului, cunoscută drept „secția Grind”, destinată exclusiv politicilor, se afla la 3 km de cea principală, către comuna C.A. Rosetti și satul Sfiștoca, formată din doar patru barăci, efectivul maxim al celor încarcerați aici ajungând la 500 de deținuți . Perimetrul acestei secții era și el înconjurat cu un gard din sârmă ghimpată, din loc în loc aflându-se posturi de observație.

Din rațiuni de mobilitate, dar mai ales din lipsa spațiului, ca urmare a valului de internări în coloniile de muncă prilejuit de arestările ce au urmat Decretului-lege nr. 89/1958, coloniei i s-a mai adăugat o secție plutitoare, formată din 2-4 bacuri, ancorate la malul drept al Dunării. Bacurile erau destinate exclusiv deținuților care lucrau la stuf, pe toată perioada anului. Florin Alexandru Stănescu descrie în volumul de memorialistică al lui Alexandru Mihalcea istoria și condițiile acestor adevărate închisori plutitoare: dormitoare din fier, fără lumină, fără suficient aer, o tinetă şi un hârdău cu apă pentru băut şi spălat, în care se aflau înghesuiți până la 2-300 de deținuți .

În imediata apropiere a lagărului se găseau locuințele ofiţerilor şi ale subofiţerilor, o grădiniță și o școală gimnazială pentru copiii cadrelor militare, un magazin, un cinematograf, terenuri de sport, o zonă îngrădită numită de localnici „oraşul de la Periprava“. Multe din acele construcții, aflate astăzi în ruine, stau mărturie a înfloririi sale de odinioară. Lângă colonie era amenajată o pistă de aterizare pentru „vizitele de lucru” și, conform declarațiilor date de Ioan Ficior, pentru transportul „de urgență al deținuților către diferite unități medicale, aflate în Tulcea și București” , fapt neconfirmat până acum de niciun fost deținut politic.

După eliberarea deținuților politici din 1962-1964, formațiunea 0830 a fost repopulată cu deţinuţi de drept comun, până în anul 1974, când a fost desfiinţată.

Ioan Ficior, comandantul . „Eu nu sunt nici Maromete, nici Vişinescu... Eu sunt Ficior.”  

Ioan Ficior (n. 1928) ajunge la colonia de muncă de la Periprava la 1 septembrie 1958, ca locţiitor al comandantului pentru pază şi regim. Deși era foarte tânăr, traiectoria carierei lui fusese însă înfloritoare în sistemul penitenciar. Între anii 1953 și 1955, așadar pe când avea doar 25 de ani, fusese comandant al coloniei de muncă Poarta Albă, între anii 1955-1956 fusese la comanda penitenciarului Suceava și, între anii 1956-1958, șef de secţie, iar apoi comandant al coloniei de muncă Borzeşti. La 1 octombrie 1960, Ioan Ficior este numit la comanda coloniei Periprava, poziție pe care o ocupă până la 1 septembrie 1963. 

Regulamentul de Funcţionare a Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Coloniilor şi Unităţilor de Muncă din acea perioadă reglementează atribuțiile directorului de colonie. Conform acestuia, comandantul răspundea de întreaga activitate a Coloniei, asigura cele mai bune condiţii de muncă pe şantiere în colaborare cu instituţiile cu care Direcţia Generală a Penitenciarelor colabora, se îngrijea de dotarea şi aprovizionarea coloniilor cu hrană, echipament, cazarmament, şi asigura măsurile sanitare necesare pentru a preîntâmpina epidemiile, și asigura în cele mai bune condiţii paza coloniei pentru a preîntâmpina evadările. Dintre toate aceste atribuții, comandantul Ion Ficior s-a „preocupat” cu mare abnegație de una singură: paza coloniei și, în plus față de aceasta, de întreținerea unui regim de detenţie extrem de dur, de exterminare, dincolo de orice reglementări ale vreunui regulament de funcționare existent .

Ioan Ficior a rămas în memoria foștilor deținuți politici ca fiind unul dintre cei mai duri comandanți de lagăre și închisori. Întreaga anchetă și procesul fostului comandant din perioada 2013-2017 au dezvăluit atrocitățile comise în colonia de la Periprava. Fostul „contrarevoluționar” Ioan Tranculov declara: „Arăt că cel mai temut om din colonie era Ficior Ioan, cel care dispunea toate măsurile din colonie (...) arăt că la locul de muncă venea și comandantul Ficior Ioan, călare, care verifica tăierea stufului și modul de desfășurare a muncii. Cu ochii mei am văzut când unul dintre deținuții politici i-a răspuns comandantului că este rabin, acesta din urmă l-a înjurat și l-a lovit.”

Alt deținut de la Periprava, Dunca Gavrilă, condamnat la 5 ani de muncă silnică, relatează: „Menționez că am fost ținut de mai multe ori la carceră, legat de mâini și de picioare cu lanțuri, fără hrană 24 de ore. Aceste sancțiuni cu carcera mi-au fost aplicate de către comandant. Comandantul, numitul Ficior Ioan, aproba toate aceste măsuri.”

Fostul „contrarevoluționar” Octav Bjoza, aflat astăzi în fruntea asociației deținuților politici, își amintește cum, împreună cu alți doi deținuți, aflați la plantat de arpagic, au luat câteva fire pentru cei bătrâni rămași în lagăr, dar au fost văzuți și pedepsiți, fiind puși să mănânce tot arpagicul pe care-l aveau asupra lor. „Doi dintre noi am reuşit, dar chinurile au durat chiar şi o lună după aceea. Al treilea nu a reuşit şi în acest timp când gardianul se pregătea să îl ia la bătaie, apare comandantul Ficior care a întrebat ce-i cu ăştia aici. Ficior a trecut în spatele celui care nu reuşise să mânânce tot arpagicul şi i-a tras un pumn în tâmplă, omul s-a prăbuşit pe o parte, şi Ficior l-a lovit numai în cap şi numai cu cizma, astfel încât luni de zile s-au cunoscut urmele loviturilor primite.”

La rândul său, martorul Ioan Cențiu, condamnat la 4 ani muncă silnică, a declarat autorităților: „Îmi amintesc că într-una din zile a trecut pe lângă grupul meu de deţinuţi Ficior Ioan, împreună cu alte persoane şi întrucât nu m-am ridicat imediat să-l salut acesta a dispus sancţionarea mea cu 7 zile de izolare cu lanţuri la picioare, specificat în raportul de izolare cu mâncare la 3 zile. Două zile primeam doar apă şi în cea de a treia zi primeam mâncare.”


Mărturii cutremurătoare au apărut și în presă, după dezvăluirea identității fostului comandant de lagăr. Marieta Hrabanova a petrecut mai mulți ani, alături de soțul ei, în colonia de la Periprava, unde acesta era angajat pe post de barcagiu. Femeia își amintește: „Nu de puține ori, soția comandantului Ficior venea în fugă la noi în cameră, spunând că nu poate să stea din cauza țipetelor pe care le aude. Chiar comandantul Ficior a bătut crunt mulți dintre deținuții din acest lagăr.”

Un raport redactat de corpul de control al Direcției Penitenciarelor, după o inspecție în colonia de la Periprava, consemnează gravele deficiențe de aici. Este vorba așadar despre un document al vremii, întocmit chiar de către autoritățile comuniste: „tendinţa abuzivă de pedepsire a deţinuţilor cu maximul de pedeapsă fără a se ţine cont de gravitatea faptelor”. În plus, raportul scoate la iveală, a arătat institutul, dovezi importante, confirmate la rândul lor de ancheta procurorilor: „o serie de abuzuri comise la Periprava în timpul conducerii lui Ioan Ficior, descrise ca «anarhice», fără a ţine socoteală de prevederile regulamentare. Astfel de pedepse erau: bătăile, legarea de copac cu cătuşe timp de mai multe ore la temperaturi de -20 de grade. Aceste documente sunt completate cu mărturiile foştilor deţinuţi, care amintesc de abuzurile la care au fost supuşi de către comandantul formaţiunii şi personalul din subordine.”

Gardienii. „Trageți tare, pleava societății, că vă trimit în plic acasă!”  

De partea cealaltă a baricadei se aflau oamenii sistemului. Conform HCM nr.729/1951, personalul Direcției Penitenciarelor era ales „din rândul elementelor devotate clasei muncitoare şi regimului de democraţie populară”. La Periprava, funcționarea coloniei era asigurată de aproximativ 400 de militari, ofițeri, subofițeri și militari în termen din trupele de securitate ale MAI. Paza deţinuţilor în interiorul lagărului și în afara acestuia, la locurile de muncă, pe timpul deplasărilor, era efectuată de militari în termen, coordonați de cele mai multe ori de subofițeri. O parte din subofițerii care asigurau paza și anumite servicii era formată din localnici ai satului Periprava și C.A. Rosetti. Odată cu înființarea coloniei, aproape toți bărbații aflați în putere aleseseră să îmbrace uniforma albastră, beneficiind de avantajele pe care aceasta le-o aducea, de la un loc de muncă bine retribuit și până la faimosul „Ordin 50” . 

Regimul de detenție 

Lipsa hranei a contribuit cel mai direct la degradarea și exterminarea fizică a deținuților politici din Gulagul românesc. În ciuda regulamentelor din acea perioadă, invocate astăzi de avocații apărării în cele două procese Vișinescu și Ficior, regulamente care prevedeau ca norma de hrană să fie pe măsura efortului fizic pe care deținuții îl depuneau, alimentația era total insuficientă și de proastă calitate. Să vedem însă versiunea „autorităților” vremii. Fostul comandant al coloniei, Ioan Ficior, susținea în declarația dată în anchetă că „Hrana era compusă din pâine, se făcea și turtoi din făină de porumb, Periprava a intrat cu efectiv de bovine, oi, porci. Hrană proteică era oferită deținuților nu numai cadrelor. Potrivit normelor de hrană, 2000 de calorii trebuiau oferite deținuților. Se respecta această normă (...).”

La rândul său, Ion Mihalache Ion, fost gardian la secția Grind, descria regimul de hrană ca fiind unul suficient: „Referitor la hrana deținuților, aceștia au primit întotdeauna hrană suficientă conform normelor în vigoare, (...) primeau zilnic câte două feluri de mâncare, varză, fasole, primeau carne... Nu este adevărat că ar fi fost înfometați deținuții politici și supuși relelor tratamente în ceea ce privește secția Grindu.”

Supraviețuitorii lagărului de la Periprava au însă cu totul alte amintiri despre regimul alimentar din colonie. Iată ce își amintește Simion Tomoioagă, fost deținut politic, despre regimul de detenție: „În general mâncarea a fost dezastruoasă, arăt că dimineața mâncam o cană de ceai cu 100 de grame de pâine, prânzul îl luam la locul de muncă și primeam o ciorbă de legume, cu precădere varză amestecată cu coceni, arpacaș, găsind și urme de baligă, carne primind doar de sărbători.” Dar poate cea mai concludentă mărturie rămâne cea a lui Gheorghe Tomici, fost la rândul său „locatar” al Peripravei: „Lucram de dimineața de la 5 până seara la 6. Toată lumea suferea de foame, iar seara când făceam de planton se auzeau deținuții cum mestecau în gol, în vis, de foame.”

Pe lângă depozițiile incriminatoare, arhivele îl contrazic și ele pe Ficior și pe oamenii săi. Astfel, o notă transmisă de Ministerul de Interne, Direcția Penitenciarelor, Direcția Economică, Serviciul Agricol, către Formațiunea 0810 Periprava, document aflat la dosarul procesului, atrage atenția comandantului că deținuții istoviți de foame culeg tot ce le stă în cale de pe câmpurile Peripravei. Academia RPR reclama că „lucrătorii din echipele de recoltat stuf și de la alte lucrări ce se efectuează în deltă, culeg ouăle, puii și distrug cuiburile de păsări și mamifere de pe terenul de lucru. (...) Deținuților li se va atrage atenția, că orice abatere ce se mai constată și ne va mai fi semnalată de către organele de pază și ocrotirea speciilor de animale din Delta Dunării, va fi sancționată”. Documentul confirmă practic, fără putință de tăgadă, că toate mărturiile foștilor deținuți în ceea ce privește lipsa hranei, sunt cât se poate de adevărate.

Chiar și în sala de tribunal, confruntat cu numeroase mărturii acuzatoare, Ficior a respins toate acuzațiile. Rămâne de notorietate declarația fostului comandant făcută în fața judecătorilor, când afirma că s-a purtat cu detinuții „ca un om cu frica lui Dumnezeu”, aceștia primind la micul dejun brânză, iar la prânz două feluri de mâncare.

Pe lângă muncile istovitoare, fie că ne referim la recoltarea stufului, la munca în agricultură, la ridicarea de diguri sau construirea de drumuri, violența fizică a contribuit la starea de degradare a deținuților politici, uneori fiind una dintre cauzele deceselor înregistrate aici. Violența fizică a fost introdusă în spațiul de recluziune încă din primii ani ai noului regim democratic , fie că ne referim la centrele de anchetă ale Securității, la penitenciarele cu regim de maximă severitate sau la lagărele și coloniile de muncă, în toate acestea, dincolo de lipsa hranei, frigul extrem, lipsa asistenței medicale, a pedepselor repetate, programul zilnic includea elemente de tortură fizică.


La Periprava, pedepsele cu bătaia erau la ordinea zilei, fie că erau aplicate de gardieni, din proprie inițiativă, sau la ordinul comandantului, fie direct, de către comandantul Ficior. În paginile de memorialistică, în declarațiile date de foștii deținuți în timpul procesului, în interviurile la care am avut ocazia să asist în timpul investigației IICCMER, bătaia a fost evocată aproape întotdeauna.

Ștefan Chetman, condamnat la 10 ani de închisoare pentru trecerea frauduloasă a frontierei, își amintește de un episod petrecut în lagărul de la Periprava: „Cea mai cruntă bătaie a avut loc în luna august a anului 1959 când de față a fost și comandantul coloniei care ne-a spus că ar ști că mâncăm porumbul crud din viitoarea recoltă, deținuții i-au răspuns că mâncau de foame. (...) fiecare a declarat cât a mâncat iar toți care au recunoscut au primit bătaie la tălpi, cu ranga, pentru fiecare porumb o lovitură. Cea mai cruntă bătaie a primit-o un deținut care a recunoscut că a mâncat 14 porumbi, însă după 11 lovituri a leșinat. Comandantul era de față în timp ce gardienii aplicau bătaia, cuantumul sancțiunilor fiind stabilit de el.” O altă mărturie cutremurătoare îi aparține lui Gheorghe Tomici: „...un judecător din Timișoara a fost pus de către militarii care asigurau paza să smulgă iarba cu gura, proteza rămânându-i acolo. Un deținut nu a vrut să smulgă cu gura, iar în baracă ne-a arătat cum a fost bătut cu sârmă de oțel de către cadrele militare. Personal am fost pus și eu să smulg iarba cu dinții. Bătaia era la ordinea zilei.”

La rândul său, Costică Budu, condamnat la zece ani pentru că s-a opus colectivizării, a mărturisit despre această componentă a regimului carceral: „Munceam în fiecare zi de la răsăritul soarelui până la apus. (...) Hrana era insuficientă, nu am fost sătul niciodată, obișnuiam să mănânc boabe de porumb și coji de cartofi de la gunoi. Mi-au fost aplicate sancțiuni în general pentru că încercam să aducem în dormitoare porumb, sancțiunile constau în aplicarea de lovituri de către gardieni care ne băteau cu bâte. Din câte cunosc sancțiunile erau dispuse de comandant și puse în aplicare de către gardieni.” În fine, Nea Colea Vanea, localnic, în vârstă de 70 de ani, își amintește: „la bac, aici, la Gironde, îi băteau și se auzea și în sat cum îi băteau, îi dezbăcau în pielea goală, îi legau de sălcii și îi mâncau țânțarii”.

În timpul procesului, apărarea fostului comandant a încercat să pună cumva la îndoială depozițiile martorilor, a foștilor deținuți politici, susținute în fața instanței, aducând ca argument principal degradarea amintirilor cauzată de vârsta înaintată a acestora și de lipsa documentelor oficiale din perioada în care s-au petrecut faptele. De aceea, un argument combativ este tocmai un document, enunțat în denunțul IICCMER și preluat de procurori în rechizitoriu, respectiv concluziile unei anchete ordonate de Ceaușescu după venirea sa la putere. Rezultatele acestei anchete desfășurate în perioada 1966-1968 au fost prezentate la Plenara Comitetului Central din 22-25 aprilie 1968. Investigația a scos la lumină o serie de crime și abuzuri comise de regimul dejist. Fărădelegile din penitenciare și coloniile de muncă în perioada ce a precedat decretul de eliberare din 1964 sunt de asemenea documentate. Pavel Ștefan, fost ministru de Interne între 1952 și 1957, declara atunci în fața comisiei de anchetă: „era un sistem de a bate fără milă, în mod barbar. (...) deținuții erau bătuți în asemenea hal încât pierdeau carnea de pe ei. (...) părerea mea este următoarea: că oamenii puși să conducă aceste închisori și lagăre nu au fost ținuți în mână și nu li s-a pus în vedere cum trebuia să se comporte. (...) le-a permis să bată ca mijloc de a stăpâni pe deținuți.” Concluziile acelei comisii de anchetă, deși la vremea respectivă scopul real al investigațiilor a fost altul, sunt mai mult decât concludente. Ele arătau că în România, în perioada 1948-1964, a existat un regim de exterminare a deținuților politici în multe dintre centrele de detenţie politică din ţară, pus la cale de puterea politică comunistă.

Fișa de moarte, între adevăr și uitare 

Este cu neputință să cartografiem întreaga suferință pricinuită de regimul Ficior aflat atunci la comanda coloniei de muncă de la Periprava. În urma ei, pe lângă mărturiile supraviețuitorilor, a paginilor de memorialistică, a rămas și o mână de date statistice pe care cei care au investigat această parte de coșmar a istoriei le-au strâns și le-au făcut publice: între anii 1958-1963, la Periprava s-au înregistrat 103 de decese ale deținuților politici, cel mai tânăr dintre aceștia având vârsta de 19 ani, iar cel mai învârstă, 71. În anul 1960 s-au înregistrat jumătate din numărul total al celor decedați.

În septembrie 2013 am coordonat investigațiile IICCMER întreprinse pentru identificarea unui posibil loc de înhumare a deținuților decedați în perioada 1958-1963 în colonia de muncă de la Periprava. Sursele nu lipseau în totalitate, dar erau puține. Institutul mai inițiase o cercetare în zonă în 2007 și astfel existau unele materiale organizate. De asemenea, am avut informații din literatura memorialistică, iar ulterior, odată cu începerea investigațiilor, de la foștii deținuți politici intervievați. Până la cercetările la care am participat personal pe teren, în satul Periprava, nu întâlnisem încă niciun martor ocular, care să ne fi oferit indicii despre existența unui astfel de loc de înhumare. Vroiam să aflăm ce se petrecuse cu deţinuţii care își găsiseră sfârșitul în secțiile coloniei. Informații prețioase legate de locul de înhumare și despre tehnica înhumării le-am aflat în urma discuțiilor cu localnicii. Am aflat că decedații erau transportați întotdeauna noaptea și înhumați într-o zonă situată lângă cimitirul satului. Tot ei ne-au vorbit despre „gropile comune” și despre lipsa oricărei procesiuni religioase.

Nea Colea Vanea, localnic, vecin cu zona în care erau înhumați deținuții, copil fiind pe timpul funcționării lagărului, își amintea: „îi îngropau noaptea, îi aduceau cu căruța, cum erau ei, așa goi, îi puneau într-o groapă comună, prima oară îi puneau în cutii de scândură, iar după aceea, nu dovedeau cu ele, făceau o groapă comună, puneau o rogojină jos, una sus, îi îngropau și plecau (...), cu rogojina așternut, deasupra turnau 5-6 găleți de var, (...) gropi săpate pân’ la apă, când dădeau de apă se opreau”.


La rândul său, Ioan Melinte, fost frontierist, amintește de o scenă din iarna anului 1961: „au decedat vreo 6 deținuți politic și cadavrele au fost duse la marginea coloniei, unde erau plantați niște pruni și noaptea au fost duși acolo și îngropați. Mai arăt că deținuții erau îngropați în gropi comune iar iarna când pământul era înghețat cadavrele erau aruncate în Dunăre”. Marieta Hrabanov, aflată alături de soțul ei în colonie începând cu anul 1958, își amintește: „Era lagăr de exterminare… Nu trecea zi să nu vezi cum mai duc cu vasul câte un om omorât în bătaie. Îi dezbrăcau până la piele, îi legau cu sârmă de mâini şi de picioare şi îi aruncau ca pe nişte câini… Nu aveai voie să te uiţi, erai pedepsit aspru dacă erai prins, însă fiecare din noi văzuse cel puţin de câteva ori pe săptămână acele scene. Ei numeau acest loc colonie de muncă, lagăr de muncă, însă adevărul este că era lagăr de exterminare”.

Investigațiile de teren ale IICCMER, de la Periprava, din septembrie 2013, au devoalat existența unei gropi în care cel mai posibil au fost înhumați deținuți politici de la colonia de muncă. Să lăsăm experții arheologi să vorbească. Raportul privind diagnosticul arheologic efectuat în cimitirul din satul Periprava, com. C.A. Rosetti, jud. Tulcea, întocmit în urma săpăturilor arheologice, confirmă descoperirea într-un perimetru de 35x20 m, a 8 schelete ale căror morminte au fost săpate în nisip, la cel mult un metru adâncime, „defuncții fiind depuși în modalități diferite (fără sicriu, cu sicriu sau într-o «ladă»), (...) orientarea scheletelor (cu privirea spre apus, contrar practicii creștine)”, înmormântările petrecându-se în perioade diferite. În niciuna dintre gropile săpate, lângă rămășițele pământești nu au fost găsite elemente de inventar funerar și nici rămășițe de îmbrăcăminte sau încălțăminte, „ceea ce denotă încă o dată că avem de-a face cu o abatere de la ritualul tradițional de înmormântare.”

Ficior, condamnat și arestat 

Procesul lui Ficior s-a încheiat după doi ani și jumătate. Pe 29 martie 2017, Curtea Supremă de Justiție a respins apelul colonelului în rezervă (astăzi în vârstă de 89 de ani) și a menținut condamnarea pronunțată pe fond de Curtea de Apel București la 20 de ani de închisoare pentru tratamente neomenoase (infracțiuni contra umanității). În aceeași zi, fostul comandant a fost arestat de polițiștii bucureșteni și încarcerat la penitenciarul Rahova. Astfel, ca rezultat direct al campaniei „Dosarul torționarilor”, demarată de IICCMER în vara anului 2013, Ioan Ficior a devenit al doilea „torționar” condamnat de justiția română pentru crimele sale comise în timpul comunismului.

Nu știu dacă dimensiunea pedepsei stabilită de cele două instanțe este cea dreaptă, dacă ea acoperă sau nu dimensiunea suferinței pricinuită de către vinovați. Privesc și astăzi fotografia maiorului Ficior, aflat atunci în plină glorie. În josul ei, mi-am notat cu ani în urmă o frază pe care tânărul ofițer o așternuse citeț, încrezător, într-o autobiografie: „(...) asigur partidul care m-a crescut și m-a educat, că voi duce cu și mai multă perseverență lupta contra dușmanilor poporului nostru muncitor și voi lovi fără cruțare în ei”. Ceea ce știu însă este că Ficior s-a ținut de cuvânt.