Autor 3685 vizualizări


Cetățile dacice din Munții Orăștiei au fost construite după un plan defensiv destul de coerent. Pe lângă fortificațiile care apără capitala, într-un cerc (aproape) concentric, mai există multe turnuri de piatră cu rol de avertizare și defensiv. Tehnic vorbind, mai mult de avertizare, să anunțe prin semnale acustice – corn, carnyx – că se apropie dușmanul. Ca elemente defensive, acestea nu valorau foarte mult, mai ales în fața armatei romane, care nu putea fi oprită nicicum.

Posibil că dacii se bazau pe faptul că pantele de sub cetăți erau prea abrupte, că de sus puteau arunca săgeți, sulițe, pietre, cioturi de lemn și căruțe cu material incendiar, iar dușmanul se va speria și se va retrage. Probabil, asta funcționa atunci când era vorba de luptele interne, dar în niciun caz contra romanilor, care aveau o bogată experiență în asedii. 

De fapt, cronicile romane ale vremii ne spun că trupele romane – legionari, auxiliari, cavalerie – au luat fortificațiile dacice una după alta, unele cu siguranță predându-se pentru a scăpa de masacru sau ca urmare a unor înțelegeri anterioare cu romanii. În unele fortificații însă, cercetările arheologice au scos la iveală faptul că, în timpul războiului cu romanii, au avut loc distrugeri masive. 

Stratul de arsură surprins de arheologi este semnificativ, ceea ce înseamnă că romanii au folosit săgeți și/sau proiectile incendiare, pentru a forța garnizoanele să se predea sau să fugă, dacă mai aveau unde. Din nou, nu trebuie să uităm că, după pacea din anul 102, dacii au fost forțați să-și demanteleze cetățile – adică să dărâme singuri zidurile construite de bunicii și străbunicii lor – scena apare pe Columnă. Demantelarea a avut loc cu siguranță sub supravegherea trimișilor romani, care se asigurau că noul regat clientelar respectă prevederile păcii. Unele probabil nu au apucat să fie refăcute așa cum trebuie până în 105, când începe faza finală a confruntării daco-romane. Demantelarea dacică și demolarea romană de după 106 au pus capăt existenței acestor fortificații. Unele fortărețe dacice, din alte zone ale Transilvaniei, au fost refolosite temporar de către Regatul Maghiar în Evul Mediu, fiind încă în picioare în mare măsură. Dar se pare că nu este cazul niciunei fortificații care se află acum în Patrimoniul UNESCO. 


Sarmizegetusa Regia (foto sus) este probabil unul dintre cele mai vizitate obiective din România și singura cetate administrată și păzită dintre cele care sunt UNESCO. Cercetată de către austrieci încă de la începutul secolului al XIX-lea, a fost decopertată parțial în secolul XX, scoțându-se la iveală zidul de incintă și zona sacră, plus câteva terase. 

Administrația rațională a făcut aici minuni – și totul i se datorează lui Vladimir Brilinsky, pasionatul de daci și de Zamolxe, devenit de la sine putere paznicul cetăților uitate de lume şi apoi administrator oficial. De la un loc în care turiștii își puneau corturile în zona sacră, făceau foc de tabără, la secte care se urcau pe monumentele antice să facă ritualuri de toate soiurile, la nenorociți care spărgeau pietrele din zid pentru a lua suveniruri acasă, s-a ajuns la o amenajare a spațiului și la un traseu. Mai este de lucru, dar începutul a fost făcut. Recent, Consiliul Județean Hunedoara a anunțat că a accesat un proiect pe fonduri norvegiene prin care să amenajeze și mai mult spațiul, inclusiv panouri informative. Vom vedea ce va ieși din această nouă inițiativă, dar mai ales și ce săpături arheologice vor mai fi și ce vor scoate ele la iveală. 

Deocamdată, după ce-ți lași mașina în parcarea de la poalele dealului, urci pe o pantă despre care te întrebi cum au putut-o urca romanii, aflați sub loviturile continue ale dacilor. În fața intrării, te minunezi de zidul gros și de pietrele mari, dar și de poarta mai mult decât generoasă. Ce trebuie știut e că acea poartă nu e cea dacică, iar zidul e cel roman de după cucerire, și mai exact, e zidul reconstruit de autoritățile române după campaniile de săpături din zonă. Întreaga împrejmuire de 3 hectare datează din perioada romană – nu au fost săpături serioase în interior și nu se știe exact ce era acolo. La un moment dat, pe stânga, dacă ești atent, vezi bazele unui turn. Cam atât. 

Liniștea divină a pădurilor dacice

Cum ieși pe poarta a doua spre zona sacră, ai în față „drumul sacru”, în pantă, care, în pozele de la decopertare, părea a fi mai degrabă o scară cu trepte din piatră. A fost completat cu pietre din zid și transformat în drum. Nu e voie să calci pe el, din motive evidente. Personal, am călcat pe el în perioada de dinainte de administrație, mușchiul făcându-l să fie o pantă foarte alunecoasă. 

Drumul continuă până în zona sacră, dar nu e tot decopertat. În zona sacră vezi celebrul sanctuar rotund, cu stâlpi de lemn puși în gropile originale de către realizatorii unui film despre daci în perioada comunistă. Stâlpii de azi sunt noi, puși recent. Vezi bazele celorlalte temple, ai loc să stai la umbră, izvorul de lângă are cea mai rece și mai bună apă pe care ai băut-o vreodată, privești betoanele cu care s-au stabilizat niște terase în sit și te uiți la maldărele de pietre care stau unele peste altele, căzute din ceva ziduri care nu știm cum arătau. Traseul nu te duce și unde au fost termele romane, construite probabil înainte de anul 106, în apropiere fiind găsită și celebra matriță din bronz care a cauzat atâta scandal și acuze. Dacă ai merge pe acel drum, de fapt, ai călca pe un turn circular, de care puțini îşi mai aduc aminte. 

Sarmizegetusa ar trebui cercetată arheologic mult mai mult – sub 10% a fost cercetat până acum, după cum spun unii specialiști. Cu siguranță s-ar descoperi alte ziduri, alte incinte, alte construcții, piese de mare valoare, poate chiar o zonă funerară care să ne lămurească și mai mult asupra realităților culturii dacice. Dar pentru așa ceva ar trebui echipe, dotări, bani. 

La Sarmizegetusa Regia e, într-adevăr, o altă lume – liniștea locului și cântecul păsărilor te fac să te simți altfel, mult mai bine, mai vesel, mai împăcat, mai aproape de natură. Aerul curat și atmosfera liniștită te fac să te simți reîncărcat, într-adevăr, chiar dacă în zonă nu sunt tuneluri energetice cu holograme binefăcătoare, care duc în Bucegi și în Apuseni, nici orașe vechi de milenii, la câțiva metri adâncime, de dimensiunea Bucureștiului, ținute ascunse de arheologii vânduți conspirației mondiale și extraterestre. 

În apropiere de Sarmi se află așezarea dacică de la Fețele Albe. Un panou te îndrumă într-acolo, dar dacă te încumeți să mergi, vezi doar niște ziduri pe ale căror pietre ai mari șanse să găsești resturi de lumânări, fructe și legume drept ofrande, dar și iconițe ortodoxe. Nu se știe exact cum arăta așezarea, se pare că era parte a unui complex mai întins, dar nu au fost făcute săpături extinse în zonă. 


La cetatea de la Costești-Cetățuie ajungi cu mașina până aproape. Dai de ziduri bine păstrate și ai ocazia să vezi în interior urmele unei bune părți ale parterului unuia dintre celebrele tunuri-locuință dacice. Aici se poate observa bine tehnica în care lucrau constructorii daci. Două rânduri de pietre fasonate țin între ele un emplecton din pământ bătătorit și piatră spartă. E extraordinar că această structură a rămas în picioare atâta vreme. Ar fi și mai extraordinar dacă structura ar fi acoperită cum trebuie cu ceva care să țină departe ploaia și alte intemperii. Poate niște panouri de sticlă verticale sau un paznic care să se asigure că nu pune toată lumea mâna pe emplectonul vechi de 2.000 de ani. Poate s-ar putea și reamenaja turnul, ranforsate puțin zidurile. În cetate și în jur sunt mai multe temple, de fapt, plintele coloanelor unor temple care au existat și funcționat în zonă în Antichitate. 

E clar că aici avem de-a face cu o cetate de mare importanță, dacă luăm în considerare și numărul structurilor cu rol religios. Cetatea era înconjurată de un val de pământ, într-o parte cu o palisadă, și nu avea ziduri care s-o înconjoare total, ci numai în locurile mai expuse, unde erau și turnuri solide. Priveliștea e din nou superbă asupra dealurilor și văilor din jur. 


La cetatea de la Costești-Blidaru ajungi după o excursie pe jos de câțiva kilometri. Şi chiar dacă drumul se poate dovedi anevoios, la final vei vedea că a meritat efortul. Traseul zidurilor se observă bine și poți să-ți imaginezi cum arăta această fortificație importantă și bine păstrată. La fel ca în celelalte cazuri, încercați să nu umblați pe ziduri, nici măcar pentru selfies.

Zidurile sunt destul de fragile, se surpă, iar cetatea poate fi văzută oricum mai bine în poze aeriene pe internet sau în reconstituiri grafice. Cât despre forma istorică a cetății de la Blidaru, lucrurile sunt destul de simple: două incinte, șapte turnuri și construcții anexe adosate zidurilor.

Cetatea dacică de la Costești-Blidaru. Reconstituire ideală, pe baza cercetărilor arheologice, din ultima fază a existenței acestei puternice fortificații. Se observă bine turnurile și construcțiile anexe. Și în teren, traseul zidurilor din piatră este foarte bine vizibil. Ilustrație realizată de Radu Oltean, publicată în albumul „Dacia. Războaiele cu romanii”, Editura Humanitas, 2019


La Luncani-Piatra Roșie ai de urcat ditamai dealul. Aici chiar poți să-ți dai seama de eforturile depuse de romani pentru a cuceri această fortificație extinsă și probabil bine întărită cu trupe care o apărau. Odată ajuns, după ce-ți tragi răsuflarea și-ți bucuri ochii cu priveliștea din jur, vezi niște urme de ziduri, pietre disparate, un drum pavat semnalizat prin plăcuța metalică „DRUM PAVAT” și, în rest, pădure. Eventual găsești urme de săpături ilegale, celebrele scrijelituri, urme de picnic și orice alt lucru care nu are legătură cu respectarea patrimoniului. 

Cetatea dacică de la Piatra Roșie. Una dintre cele mai impozante și mai importante astfel de fortificații. Bine apărată de ziduri și de turnuri din piatră, plus palisade, așezată pe un vârf greu accesibil, cetatea a căzut totuși sub asediul roman. În imagine, reconstituire a pătrunderii romanilor prin poarta distrusă a cetății. Ilustrație realizată de Radu Oltean, publicată în albumul Dacia. Războaiele cu romanii, Editura Humanitas, 2019

Piatra Roșie a fost una dintre cele mai mari și mai importante cetăți dacice, cu două incinte, turnuri de apărare, temple, diverse alte construcții. Aflat acolo, nu prea ai cum să-ți dai seama de ceva. Te gândești doar la ce vor fi folosit celebrele discuri de fier bogat ornamentate descoperite în această fortificație de braconieri și recuperate de statul român. Liniștea ancestrală din aceste locuri e întreruptă eventual de drujbe îndepărtate și de lovituri de topor. Ca mai peste tot. 


La Bănița nu ai mare lucru de văzut, asta dacă nu e copleșită de vegetație. În mod normal, ar trebui să vezi niște bucăți de ziduri, eventual să-ți dai seama de terasarea făcută acum aproape două milenii. Bănița se pare că avea două rânduri de ziduri, cu un templu între cele două, iar în partea de sus, sprijinită pe un promontoriu stâncos, existau turnuri, diverse construcții și o citadelă. Înțelegi mult mai multe dacă mergi cu reconstrucția grafică a cetății pe o tabletă. 


Nici la Căpâlna nu ai mult de văzut. Probabil ar mai trebui făcute săpături arheologice aici. Cetatea avea un rând de ziduri, cu construcții în interior, iar în exterior, cu elemente defensive suplimentare – valuri de pământ care barau calea de acces. După un urcuș extraordinar într-un relief transilvănean de poveste, dai peste niște ziduri care se năruie în fața ochilor tăi. Nu înțelegi mare lucru de acolo dacă nu ai un plan al cetății la îndemână. Situația e salvată de peisaj, care îți ia răsuflarea. Te gândești din nou cum a fost acum 1.900 de ani, când cetatea era în picioare și romanii veneau să o cucerească. Dar ruina nu le aparține romanilor, aparține unui stat incapabil să-și gestioneze patrimoniul UNESCO. 

Costești-Blidaru – cum arată astăzi o cetate dacică

Pentru cei care nu înțeleg mare lucru din ce văd la fața locului, există descrierile din cărți și articole de specialitate, plus, pe baza acestora, reconstituirile grafice color făcute cu mare atenție de artiști români. De aici ne dăm seama, de fapt, cum arătau unele dintre cetățile dacilor. Probabil ar mai trebui un rând de cercetări arheologice la toate fortificațiile dacice, mai ales neinvazive, cu tehnologie modernă, ca să adăugăm informații prețioase celor deja cunoscute. Probabil noi campanii de săpături ar scoate la iveală alte piese și noi elemente. Dar aceste campanii trebuie finanțate – iar aici toți ridică din umeri. 

Acest text este un fragment din articolul „Pe urmele strămoșilor. Cetăţile dacice din Munţii Orăștiei”, publicat în numărul 34 al revistei Historia Special, disponibil la toate punctele de distribuție a presei în perioada 30 martie – 30 iunie 2021, dar și în format digital, pe platforma paydemic.com 

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum