La Palatul Suţu erai primit doar în caleaşcă

Autor 10479 vizualizări


Construit la porunca lui Costache Gr. Suţu în deceniul patru al secolului al XIX-lea, Palatul Suţu a dominat, prin unicitatea arhitecturală, vreme de mai bine de o jumătate de veac, centrul cosmopolit al Bucureştilor. Impunătoarea clădire a ajuns, după 1875, centrul vieţii mondene a Principatului şi apoi a Regatului României. Balurile şi seratele dansante organizate de Grigore Suţu atrăgeau întreaga protipendadă a oraşului, însuşi Regele Carol I onora cu prezenţa sa balurile de Revelion.

Printre livezi şi maidane, în compoziţia urbană a Bucureştiului din prima jumătate a veacului al XIX-lea, puţine şi dispuse îndeosebi în centrul citadin, erau clădirile care se înălţau cu măcar un nivel peste partea construită la suprafaţa solului.„Era de ajuns să te urci pe acoperişul unei clădiri mai înalte în clopotniţa unei biserici din cele mari sau mai bine pe unul din dealurile oraşului, pentru ca din vârful lui, rotind privirea, ochiul să cuprindă mult, departe în zare, priveliştea întinsă a oraşului, estompat vara într-o tonalitate verde-roşie datorită vegetaţiei bogate care înconjura locuinţele şi olanele de pe ele”, evoca Emanoil Hagi-Mosco imaginea urbei.

Textura urbană se constituia, într-un stil eterogen specific Bucureştilor de altădată, dintr-un amalgam de magherniţe şi clădiri distinse, dispuse răzleţ pe traseul drumurilor contorsionate, când înguste sau mai late, aleatoriu constituite în timp după bunul plac al locuitorilor. Aşezări cu caracter modest, case sărăcăcioase, coexistau în proximitatea unor construcţii som­ptuoase, sălaşe ale elitei vremii. Cocioabe abia zărite dintre arborii şi viile grădinilor înconjurătoare fiinţau haotic – firesc în concepţia edililor, dar mirând pe orice străin – în vecinătatea locuinţelor elegante de-a lungul străduţelor rudimentar pavate, acoperite cu straturi dense de praf sau de noroi. În această dezordine arhitecturală, pe la anul 1833, cam peste drum de Turnul Colţei, pe locul unde odihneau, acoperite de moloz, pivniţa şi vechile fundaţii ale construcţiei anterioare, dar şi rămăşiţele unui atelier medieval de olărit de la începutul secolului al XVI-lea, se aşezau temeliile unui nou edificiu. Un an mai târziu, în peisaj se profila impunător Palatul Suţu, dând tonul, alături de vechiul Palat al Universităţii, la transformarea oraşului în spirit european.

O construcţie fără pereche

Ridicat la porunca postelnicului Costache Gr. Suţu, din dorinţa unei înnoiri arhitecturale în spiritul orientărilor stilistice înscrise în cerinţele epocii, palatul îngloba în compoziţia sa, alcătuită încă din elemente constructive şi decorative de manieră feudală, cu precădere gotice, primele componente ale romantismului din Ţara Românească, introduse de către meşterii arhitecţi Konrad Schwink şi Johann Veit.

Urmând noile tendinţe ale epocii în privinţa accentuării relaţiei cu exteriorul prin apariţia portalurilor de intrare marcate cu steme şi inscripţii, mărirea golurilor ferestrelor, amplificarea spaţiilor interioare sau utilizarea unor suprafeţe deschise şi acoperite, noua construcţie se impunea prin trăsături distincte în toate privinţele faţă de clădirile bucureştene din acea vreme. Acelaşi E. Hagi-Mosco relata descriptiv unicitatea arhitecturală a palatului pe tărâmurile natale:„Intrarea majestuoasă, largă, înaltă, inversul intrărilor caselor vechi româneşti, cu intrare îngustă. Ferestre largi cu oberlichturi ogivale, inversul ferestrelor obişnuite la noi, pătrate sau dreptunghiulare. […] Spatele clădirii, care pe vremuri dădea în grădină, identic cu faţada principală, inversul caselor noastre al căror spate nu corespundea întru nimic cu faţada. La cunoştinţa mea, iarăşi un singur exemplu de acest fel.”

(Costache Gr. Suţu  s-a implicat profund în politica Ţării Româneşti)

Departe de finalizarea executării construcţiei, anul 1834 a fost marcat în istoria imobilului de neînţelegeri între proprietar şi arhitecţii constructori cu privire la realizarea lucrărilor, soldate cu plângerea adresată Vorniciei Bucureştilor, la 25 mai, de către Costache Gr. Suţu, în care acuza calitatea sobelor şi bolta ameninţată de surpare.

Ulterior, pe la 1862, aspectul interior al clădirii a fost mult modificat, în urma unor operaţii de modernizare executate de sculptorul Karl Storck, prin adăugarea unor elemente arhitectonice printre care şi o monumentală scară desfăcută în două braţe, reflectată în imensitatea unei oglinzi aduse de la Murano.

Emblema palatului, motiv de dispută între Suţu şi Cuza

Om cu personalitate puternică, Costache Gr. Suţu a avut o existenţă deloc lipsită de culoare atât în societatea timpului, cât şi în viaţa privată. Ager la minte, încăpăţânat şi suficient de instruit, a ocupat, încă de la vârsta de 21de ani, funcţii importante în marile dregătorii. Jinduind, pare-se, şi la Scaunul ţării, pe fondul unui caracter uneltitor, întărâtat de imboldul unor răzbunări personale izvorâte din ofensa pricinuită de excluderea de pe lista alegătorilor, în toamna anului 1843 s-a implicat în complotul împotriva noului domnitor Gheorghe Vodă Bibescu, ticluit la un an după demiterea silită a lui Alexandru Vodă Ghica. Conspiraţia pusă la cale de un grup de 21 de persoane urmărea atacul şi asasinarea domnitorului într-o pădure aflată în stăpânirea lui Costache Gr. Suţu.

Cu o atitudine asemănătoare, de frondă generată de năzuinţele de domnie neîmplinite, avea să-şi aducă participarea, prin împotrivire, şi în timpul evenimentelor încheiate cu lovitura de stat a lui Cuza Vodă, din 2 mai 1864, exprimându-şi cu fermitate părerea contra domnitorului şi a ministrului său, Mihail Kogălniceanu, nici mai mult nici mai puţin decât solicitând intervenţia „preabiruitoarelor oşti”ale Imperiului Otoman.

Dacă în privinţa aversiunii lui Suţu faţă de domnitorul Cuza acţiunile săvârşite o validează în mod public, nici viceversa, procesele afective şi atitudinea determinată de acestea nu erau de altă natură. Antipatia reciprocă, dorinţa coercitivă la adresa reacţionarului Suţu, sau poate îngrijorarea pentru Scaunul domniei, i-au indus lui Cuza impresia unei lipse de măsură şi impertinenţă în etalarea pe frontispiciul palatului a emblemei Suţuleştilor.

Asemănătoare cu stema ţării, emblema familiei Suţu cuprindea cele două elemente distinctive oficiale, vulturul Munteniei şi zimbrul Moldovei. Într-atât de mâhnit a fost Cuza încât, conform spuselor lui Radu D. Rosetti, „a trimis vorbă lui Suţu s-o dea jos. Dar beizadeaua, băţos, n-a dat ascultare dorinţii fostului colonel şi-atunci Domnitorul a dat ordin pompierilor s-o smulgă peste noapte. De necaz, Suţu a înlocuit-o cu un ornament inspirat de la Sublima Poartă”. Blazonul de factură domnească a fost reaşezat în partea superioară a faţadelor edificiului la stăruinţa urmaşilor lui Costache Gr. Suţu şi din îngăduinţa Regelui Carol I.

Nici în viaţa familială comportamentul lui Costache Gr. Suţu nu s-a manifestat chiar sub semnul pioşeniei conjugale, ci, mai degrabă, al duplicităţii. Însurat de timpuriu, la numai 17 ani, cu Ruxandra Racoviţă, cea care-i adusese ca zeste proprietatea pe terenul unde s-a înălţat palatul, a fost simultan antrenat într-o legătură extraconjugală cu Elisa Orbescu. Stranie potriveală, fiecare dintre ele i-a dăruit pe parcursul vieţii câte cinci copii, patru fete şi doar câte un singur băiat.

Deşi îi fusese oferit anterior spre folosinţă, abia la 1875, după stingerea din viaţă a biv vel postelnicului Costache Gr. Suţu, palatul din Bucureşti, împreună cu alte case şi moşii, a intrat oficial în posesiunea unicului său fiu legitim, Grigore Suţu.

Centrul vieţii mondene a Bucureştilor

Graţie interesului şi a pretenţiilor rafinate ale noilor proprietari, Grigore şi Irina Suţu, fiica marelui bancher Ştefan Hagi-Mosco, palatul a traversat sub stăpânirea acestora perioada sa existenţială de maximă splendoare şi însufleţire. Preocuparea acordată amenajărilor, atât a reşedinţei propriu-zise, cât şi a grădinii înconjurătoare, demonstraţiile de eleganţă şi lux, preţiozitatea şi constanţa balurilor organizate, parcimonia în selecţia oaspeţilor după criterii strict definite de poziţia în societate, au conferit palatului şi perechii posesoare un rol însemnat în desfăşurarea vieţii comunităţii bucureştene din a doua jumătate a veacului al XIX-lea.

Două porţi monumentale împodobite cu câte doi lei aurii ce ţineau în labe un soare aurit şi el, mare cât o roată de car”, cum povesteşte Radu D. Rosetti, străjuiau la intrarea palatului, deschizându-se ospitalier şi fără răgaz la recepţii, baluri şi alte petreceri, însă numai pentru accesul celor privilegiaţi ai sorţii.

(Soţii Suţu,  Irina şi Grigore, au redat strălucirea şi opulenţa Palatului Suţu)

Îngăduit contemplării doar din afară pentru restul norodului, care nu avea posibilitatea şi dreptul de a pătrunde în incinta saloanelor, înfăţişarea palatului – prin iluminaţia exterioară cu gaz aerian, parada trăsurilor elegante ce aduceau lumea aleasă, uneori chiar perechea domnitoare, şi imaginea parcului înconjurător garnisit cu vegetaţie luxuriantă, păsări exotice şi figurine din porţelan colorat – echivala cu o impresionantă reprezentaţie de teatru. Creând o autentică feerie de lumini pentru secolul respectiv, „De-a lungul celor două balcoane ale palatului erau instalate ţevi de fier, pe toată întinderea lor, cu găurele apropiate, prin care ardea gazul […]. În mijlocul balconului, un soare, de mari dimensiuni, ale cărui raze erau făcute din asemenea ţevi luminate de gazul care ieşea prin ele. În spatele leilor şi soarelui de peste cele două porţi de la intrarea în curte, un dispozitiv la fel ilumina emblema”, rememorează „balzacianul” Hagi-Mosco.

Interiorul acestei „senioriale aşezări”, de asemenea spectaculos luminat de numeroase policandre, candelabre şi lămpi, includea pe lângă camerele cu destinaţie personală şi saloanele mai mici de primire, la parter o spaţioasă sufragerie din care se descoperea vederii priveliştea grădinii, iar la etaj, simetric dispuse, două mari săli de bal, cu ieşire spre balcoanele de aceeaşi lungime, denumite potrivit culorii tapiţeriei mobilierului, „salonul roşu” şi „salonul galben”, în care pâlpâierile luminoase erau mult sporite de reflectarea în enormele oglinzi ce decorau pereţii.

Pe parcursul zilei, lumina pătrundea (ca şi astăzi, de fapt, căci aceast giuvaier arhitectonic îşi perpetuează încă existenţa) în holul central şi pe monumentala scară ce face trecerea la etaj, printr-un brâu de ferestre, de forma unor jumătăţi de cerc, aflat la intersecţia cu plafonul împodobit cu ornamentaţii în relief, de un efect grandios.

Domnul şi Doamna Ţării, la balul de Revelion

În această ambianţă se desfăşurau faimoasele baluri, carnavaluri, petreceri onomastice şi alte sindrofii ce nu rivalizau în Bucureştiul de atunci decât cu cele ale amfitrioanei Elena Oteteleşanu, care vădea însă o nuanţă de ceva mai multă îngăduinţă la selecţia participanţilor.

Dacă ţineai de protipendada acelei dimensiuni temporale, onorând invitaţia la Palatul Suţu (neapărat urcat într-o caleaşcă, primul indiciu că nu eşti un sărăntoc, altfel era ca şi cum ai fi mers desculţ prin colbul sau mocirla uliţelor bucureştene) descindeai graţios, ferit de intemperii atunci când era cazul, sub acoperământul din sticlă plasat deasupra intrării principale.

Primul chip întâlnit ar fi fost al unui paznic albanez, înveşmântat după portul tipic arnăuţesc, „cu fustanelă cusută cu fir de aur, încins peste mijloc cu-n brâu în care erau înfipte două pistoale şi având la şold un iatagan straşnic”, la vederea căruia se „minuna” în copilărie viitorul istoric Radu D. Rosetti. Apoi, până a fi întâmpinat de gazde cu ireproşabilă curtoazie în capătul de sus al scării impozante, defilai prin faţa chipeşilor ofiţeri de cavalerie înşiruiţi pe trepte, strict selecţionaţi şi instruiţi dinainte în a oferi braţul doamnelor pentru a le călăuzi spre saloanele de bal şi a le întreţine în conversaţie.

După o noapte întreagă petrecută într-o frenezie dansantă pe ritmuri de polcă, mazurcă, cadril sau vals, şi savurând fineţuri culinare aduse din Constantinopol, abia spre ivirea zorilor, o dată cu isprăvirea cotilionului, ai fi părăsit palatul. În mod special, doamnele se înapoiau acasă copleşite de numeroase şi preţioase daruri oferite de mărinimoasele gazde, precum mici cutiuţe din aur sau necessaire-uri din argint.

Asemenea „seratelor danţante”, reuniunile artistice sau comediile de salon desfăşurate cu participarea invitaţilor, cântăreţi sau actori, toate derulate în limba adoptată de societatea vremii, franceza, se bucurau deopotrivă de acelaşi ales ceremonial.

Însă, „Balul cel mai renumit se dădea în seara Reveillonului, şi-atunci îl onora cu prezenţa chiar Domnul şi Doamna Ţării. Stăpânul casei înmănuşat le ieşea în întâmpinare la intrare, ţinând în mână un policandru [sfeşnic – n.a.] cu lumânările aprinse, urcând apoi scara de-a-ndăratelea, ca să lumineze calea înalţilor oaspeţi. La ultima treaptă i-aştepta Suţuleasa, înaltă şi grasă, de două ori cât prinţul, ceea ce făcea pe mucaliţi să spună, când îi zărea împreună, Turcul şi Cămila”, ne destăinuie într-un text scris de mână, pe la 1949, Radu D. Rosetti.

„Doamne, cât de mic este el, şi cât de înaltă sunt eu”

În pofida persiflărilor publice iscate pe seama deosebirii de statură dintre soţi, autoironizată de însăşi Irina Suţu chiar într-una dintre seratele muzicale, când a interpretat personal un cântec cu refrenul „Doamne, cât de mic este el, şi cât de înaltă sunt eu”, cei care i-au cunoscut povestesc că erau nedespărţiţi şi că s-au înţeles bine, fiind chiar fericiţi, deşi gelozia nu i-a neglijat pe niciunul dintre ei. „Grigore Suţu, ­curtezan ca şi tatăl său, se cam lega de femmes de chambreale soţiei sale, care în cele din urmă, pentru a pune capăt acelei ispite, a luat în serviciu o pocitură de femeie în vârstă, germană, pe care a păstrat-o până la moarte”, aflăm din paginile memorialistice ale lui Hagi-Mosco. Chinuit la rându-i de bănuiala că soţia i-ar fi necredincioasă, ceea ce-o ofensa foarte mult pe Irina Suţu, „când pleca din Bucureşti […] ruga pe cumnata sa, soţia lui Niculae Hagi Mosco, să petreacă ziua – în lipsa sa – pe lângă soţie”. Ori, după cum aflăm de la Radu D. Rosetti, o slugă avea sarcina de a o supraveghea pe doamna:„ca un fel de eunuc, arapul acesta trebuia să urmărească pe prinţesă peste tot, şi să dea stăpânului în fiecare zi un raport amănunţit”.

În percepţia societăţii, „mititelul” Suţu trecea întrucâtva drept un excentric. Pesemne, din pricina trăsurii de lux, ce ieşea din limitele obişnuitului, echipată fiind inclusiv cu renumitul arap împodobit „ca la operetă”, situat, neclintit şi cu braţele încrucişate, în spatele landoului, din care, într-un contrast izbitor cu trupeşa-i consoartă, abia se zărea în timpul deplasărilor la Şosea în tovărăşia animalului lor de companie. Sau, probabil din pricina aspectului caraghios afişat când, purtând mănuşi albe, îşi plimba câinele îmboldindu-l cu voce tare:„Cacarela, Lula, cacarela!”.

Splendoarea acelor distracţii mondene, neasemuite şi nicicând întrecute, s-a mistuit o dată cu dispariţia din viaţă a Irinei Suţu, urmată la numai doi ani de soţul acesteia, după un răstimp de trai neglijent, lipsit de grija cuvenită trebuinţelor zilnice. „Când s-au aprins felinarele noului bulevard al Brâncoveanului a apus şi soarele Suţuleştilor de pe porţile lor majestuoase, fără nădejde să mai răsară vreodată”, ne mărturisea cu părere de rău, la finalul manuscrisului său privitor la vremurile „suţuleştiene”, acelaşi Radu D. Rosetti.

""