La Cotul Donului, după 70 de ani, cu emoţie

Autor 56427 vizualizări


Cartea aceasta, Cotul Donului 1942:eroism, jertfă, trădare, s-a născut în jurul unei călătorii – o călătorie pe care o face basarabeanul Vasile Şoimaru, în două rânduri (2009 şi 2012), la Cotul Donului şi Stalingrad. Treptat, această călătorie revelatoare a închegat în jurul ei un interviu amplu cu medicul Iosif Niculescu, veteran de război cu amintiri clare, categorice, despre înfruntarea de pe Don, un reportaj în comuna Mirosloveşti din judeţul Iaşi (în care alţi patru veterani înfruntă demonii celei mai sângeroase bătălii din istoria Armatei Române), câteva versuri şi un fragment din romanul lui Ion Iachim, Cireşe pentru Mareşal. Peste tot şi toate, ca un mare semn de întrebare, dilema lui Vasile Şoimaru:cum de nu există în locul acela, în care-au dispărut peste 150.000 de români, nici măcar o troiţă, o cruce, un monument în memoria lor? „În Cehia, Slovacia, în Basarabia, au fost inaugurate cimitire de onoare pentru ostaşii români – sigur, acolo este altă situaţie – dar cum s-a putut să nu se întreprindă nimic în Rusia şi Ucraina?”

Această dublă incursiune în adâncurile stepei Donului, cu ochi mirat, întrebător, are aproape caracter iniţiatic, căci, după cum mărturiseşte Vasile Şoimaru în debutul lucrării, despre lupta de la Stalingrad avea informaţii puţine şi numai dintr-o singură parte:„Despre bătălia de la Stalingrad (...) am citit pentru prima dată în cartea lui Viktor Nekrasov (В окопах Сталинграда – tranşeele Stalingradului), un bestsellerdin perioada sovietică, în primăvara anului 1967, fiind student în anul trei la Tehnicumul (azi Colegiul) de electromecanică din Chişinău. Mă aflam la practică la Fabrica de mobilă Nr. 5 din oraşul transnistrean Tiraspol şi locuiam în gazdă cu doi muncitori de la acea fabrică, care sorbeau pe rând cartea cu pricina, contaminându-mă şi pe mine de lectura ei. Despre carte am avut cea mai bună impresie. Aşa înţelegeam eu lucrurile pe atunci... Numai că, mai târziu, în toamna anului 1982, deci, la exact 40 de ani de la evenimentele de pe Volga şi Don,   am auzit alte adevăruri despre tragedia dată, din gura unui bătrân, Gheorghe Oţetea, veteran al războiului din Est, din comuna Corbasca, judeţul Bacău. Plângea şi vorbea, iar soţia lui, Ioana, adăuga pe alocuri, la cele spuse de bătrân, amănunte  pe care le auzise tot de la el pe când era mai tânăr şi avea o memorie mai bună. Impresiile de la cele auzite de la bătrânul Oţetea m-au urmărit mulţi ani la rând”.

O cruce dintr-un copăcel uscat şi-o fotografie cu Tricolorul lipită cu scotch

Prima vizită are loc în 2009;şi cea de-a doua trei ani mai târziu, în vara lui 2012, când aproape că se împlineau şapte decenii de la măcelul de la Stalingrad. Cifrele spun sus şi tare un adevăr dureros:din cei un sfert de milion de români trimişi să lupte la Stalingrad şi-n Cotul Donului, peste 150.000 au fost înregistraţi ca „pierderi” – adică morţi, răniţi şi luaţi prizonieri. Dar, pentru călătorul Vasile Şoimaru, e şi mai dureros că nu-i nimic acolo;niciun semn – o troiţă, o cruce, orice – că stepa Donului a înghiţit hrăpăreaţă oasele atâtor soldaţi români. Ba da, e un semn:sunt brazdele roşii ale stepei, sătule de atâta sânge. Şi sunt şi cruci, şi monumente – dar nu ale noastre, ci ale ruşilor;iar cel de pe Colina Mamai din Stalingrad, o femeie uriaşă cu o sabie, e teribil;teribil şi apăsător. Aşa că autorul nostru se apucă, mânat de întrebări, de datorie, să improvizeze o cruce pentru soldaţii noştri;fie ea şi din crengi uscate. Povesteşte Vasile Şoimaru:„...m-am urcat pe dealul cel mai mare unde stăteau ostaşii români în 1942, am făcut cu cuţitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu lipici [scotch], am rupt ultima pagină din albumul meu Poeme în imagini, care reprezintă fotografia Tricolorului Independenţei  (cu semnăturile deputaţilor din Primul Parlament al R. Moldova, care au votat pe 27 august 1991 Declaraţia de Independenţă, inclusiv semnătura mea, noi crezând că votăm independenţa faţă de Rusia). Am prins poza tot cu lipici, de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul alb ca varul răzmuiat de ploaie şi am fotografiat-o, am destupat o sticluţă-suvenir de coniac «Ştefan Vodă” (Călăraşi)», am turnat în dopul sticluţei câteva picături de coniac şi le-am sorbit de sufletul şi în memoria celor 150 de mii de români care zac, acolo, în creta de la Cotul Donului... (...) şi am început să strig ca un apucat de bucurie că am ajuns şi am făcut lucrul acesta că, în sfârşit a apărut o cruce cu un tricolor românesc la Cotul Donului. Dacă mă auzea şi mă vedea cineva, credea că-s unul scăpat din casa de nebuni”.

Pentru basarabeanul nostru, aceasta a fost însă o călătorie plină de semne;iar Vasile Şoimaru le redă cu emoţie în prima parte a lucrării. Iată:când a ajuns la Kletskaia, în Cotul Donului, pe 17 august, s-a pornit o ploaie „de parcă s-a spart cerul asupra mea”. „Când s-a terminat şi am vrut să deschid uşa, intra apa în maşină. Acesta a fost un moment de mare mirare pentru mine, pentru că după o secetă cumplită, de trei luni, când ajung eu acolo, se porneşte o ploaie torenţială, de pomină!... Probabil, a plâns şi Dumnezeu de bucurie că, în sfârşit, după şapte decenii de la tragicul eveniment, a venit, posibil, primul român să-i «viziteze» pe cei 150 de mii de fraţi care zac acolo pe vecie...” Şi mai e o coincidenţă care-i dă de gândit vizitatorului:„Când ieşeam din raionul Kletski, întâmplător îmi arunc ochii la kilometraj şi ce văd ei acolo? Se vedea numărul... 1942!!! Deci, în anul tristei aniversări de 70 de ani de la marea tragedie românească din anul 1942 de la Cotul Donului, făcusem exact 1942 km de la Chişinău până la locul acelei tragedii...”

Cartea – un jurnal de călătorie, la care s-au adăugat mai cu seamă frânturi de amintiri ale câtorva veterani – se încheie cum a început, cu o fotografie a unei cruci şi cu o întrebare care-şi aşteaptă răspunsul:„Pe când un cimitir de onoare românesc la Cotul Donului?...”

Ei au supravieţuit măcelului de la Cotul Donului

Reproducem în cele ce urmează, cu acordul autorilor, fragmente consistente din capitolul IV al lucrării, intitulat „Ei au supravieţuit măcelului de la Cotul Donului. Şi încă sunt în viaţă, ca să ne povestească...”. Semnat de învăţătorul Gheorghe Pârlea, reportajul – realizat în vara anului trecut în două sate din judeţul Iaşi – e deopotrivă impresionant şi înduioşător, pentru că aduce în prim-plan patru oameni şi vocile lor;patru români care-au luptat la Stalingrad şi Cotul Donului şi care, la şapte decenii de la cumplita iarnă a lui 1942, plâng, plâng de-a dreptul, rememorând încrâncenarea şi dramele înfruntării.

„Între supravieţuitorii luptelor de la Cotul Donului şi Stalingrad, patru dintre ei trăiesc, cu privilegiul unui supliment de vârstă dăruit de Cel de Sus, în comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi. Bravii ostaşi de la Cotul Donului îşi duc povara bătrâneţii depănându-şi amintirile de război pe băncuţele de la poarta gospodăriilor aflate acum în grija copiilor, ajunşi şi ei în pragul neputinţei aduse de vârstă.

Foto Ion Nică Paiu

În satul Soci din comuna amintită îşi au gospodăriile Ion (Nică) Paiu, de 92 de ani, şi Mihai Dascălu, de 91 de ani, iar în satul Miteşti, fraţii Eugen şi Vasile Isachi, primul de 91 de ani, iar celălalt de 92 de ani. Faptul de a-i prinde în viaţă chiar în acest an comemorativ al luptelor amintite şi de a-i intervieva ne-a prilejuit o emoţionantă lecţie de istorie vie, dincolo de răceala abstractă a documentelor.

«Tovarăşul meu bun, soldatul Potop Alexandru, şi-a prăpădit de tot tăria şi s-a împuşcat singur în cap, ca sa moară repede»

Fraţii Vasile şi Eugen Isachi îl aveau pe Frontul de la Răsărit şi pe cel de-al treilea frate, pe Ion, care n-a avut norocul să scape cu viaţă. L-a sfârtecat o schijă undeva în Bucovina, în timpul retragerii. Cei doi fraţi întorşi acasă au fost şi ei răniţi la picioare şi la mâini. «Era să fim ca-n poezia aceea a lui George Coşbuc:Trei, Doamne, şi toţi trei!», ne surprinde veteranul. Şi tot el ne înştiinţează:«Dar să ştiţi, măi băieţi– între «băieţii» cărora li se adresa, doi trecuseră binişor de 60 de ani – că la Mirosloveşti a fost o mamă care şi-a smuls părul din cap strigând:Trei, Doamne, şi toţi trei!».Şi moş Eugen, schiţând o grimasă ce tindea spre plâns, le pronunţă numele celor trei flăcăi mândri ca brazii, căzuţi tustrei la Cotul Donului:Ion, Gheorghe şi Costache Păduraru. Apoi, bătrânul veteran, atins în zona aceea sensibilă a memoriei sale, născută din cea mai crudă experienţă umană, schimonosit de accesele de plâns, ne uimeşte prin trăinicia faptelor asimilate în mintea omului simplu. «Am văzut iadul pe pământ. Trăgeam cu puşca doar să alung moartea;moartea era rusul. Tovarăşul meu bun, soldatul Potop Alexandru, şi-a prăpădit de tot tăria şi s-a împuşcat singur în cap, ca sa moară repede. Pe dom’ colonel Gumă l-au luat prizonier sub ochii mei. Priveam din tranşeu, cu cei care mai erau vii, cum l-a prins ceata de partizani ruşi. Colonelul avea deja infiptă în spate ţeava de automat rusesc şi n-avea-ncotro. Dacă trăgeam, murea de glonţul nostru. La câteva ceasuri mai încolo, într-un răgaz pentru adunat răniţii, că erau gemete şi strigăte de ajutor şi în româneşte, şi în ruseşte, ne-am repezit, în atac condus de dom’ capitan Armeanu, ca să-l salvăm pe colonel. Îşi săpa singur groapa. Asta făcea ofiţerul nostru când l-am găsit. Am pus ruşii pe fugă, dar l-am lăsat zălog morţii pe dom’ căpitan Armeanu, în prăpădul care tocmai pornise, cu tancurile şi aviaţia. O schijă cât un grăunte îl nimeri chiar în inimă. Aproape nu se vedea pe unde i-a înţepat pieptul. Au murit atunci şi dom’ locotenent cololonel Sorescu, şi sublocotenentul Popescu… Of! A fost mai grea lupta la retragere decât la înaintare. Doamne! Cum se mai ruga la mine un soldat basarabean, cu pântecele flenduri, să-l împuşc! Şi n-am putut …».De-aici încolo n-a mai putut scoate nicio vorbă moş Eugen.Plânsul său ne-a copleşit şi pe noi. Ne simţeam vinovaţi că am răscolit jarul din sufletul celui pe a cărui suferinţă trăim fără merite care să ne pună în cumpănă viaţa. La plecare, i-a revenit puterea ca să strige dupa noi, cu o nedisimulată mândrie:«Să scrieţi că… am dat mâna cu dom’ Mareşal Antonescu!».

Foto Mihai Mitescu

«Iar tovarăşii mei, ca să vezi poznă, s-au alăturat celor care ne-au împuşcat pe capete la Cotu’ Donului»

Vasile Isachi, mult mai umilit de bătrâneţe decât fratele său, cu barba tremurândă şi ochii ascunşi în găoacele de sub frunte, ţinu să înceapă povestirea cu informaţii despre inamicul Iarna;Iarna rusească, venită devreme prin părţile acelea. El, pe lângă faptele de arme, avea în primire şi magazia de efecte;şi ne înştiinţă cu anumită mândrie că a avut grijă ca soldaţii români din unitatea sa să primească, după nevoi, măcar încălţăminte corespunzatoare, că mantalele erau «de partea ruşilor», adică «nu prea erau, iar câte erau lăsau gerul să pătrundă în oase», ne lămuri veteranul.

El nu-şi aminti prea multe din anul acela, ci doar cum şi-a pierdut pe cei doi tovarăşi de arme din vecinătatea meleagurilor sale, pe Dumitru Bejenaru din Mirceşti (Iaşi) şi pe Gheorghe Airinei din Ruginoasa (Neamţ). Pe unul îl avea în stânga şi pe celălalt în dreapta sa când au fost împuşcaţi. Şi-a mai amintit moş Vasile şi cum a căzut prizonier, împreună cu câţiva ostaşi de trupă şi un ofiţer român, la o împresurare a ruşilor. Ofiţerul reuşise să dosească bine, la percheziţie, busola, iar el, miteşteanul, o lanternă «pe care o aveam de la un soldat italian, de când s-o făcut schimbul de trupe, la Kliţka (Kletskaia)», reuşeşte bătrânul, pocind numele, să-şi amintească şi o localitate de pe linia frontului. Şi cum aparatul vorbitor al bătrânului avea multe piese lipsă, am desluşit greu de la el aventura grabei eliberări de sub escorta învingătorilor. Cu urechea aproape de gura povestitorului, am aflat că ruşii, pe timpul nopţii, şi-au închis prizonierii («vreo zece», estimă el) într-o baracă căreia i-au blocat uşa cu un drug de lemn, în timp ce ruşii, amorţiţi de băutură, s-au culcat într-o baracă vecină. Soldatul de la Miteşti a propus pe loc un plan de evadare, nevalidat de ceilalţi prizonieri. A găsit o scândură mai putredă în tavan, a dislocat-o cu grijă şi, ieşind, le-a legat paznicilor ruşi uşa cu o bucată de sârmă. Şi-a eliberat tovarăşii, apoi au sărit în râpa umplută cu zăpadă din apropierea barăcilor. Aceasta le-a «deschis drum»spre o pădure. Şi, în dezordinea aceea a împresurărilor şi despresurărilor, n-au mai avut posibilitatea să se alăture resturilor de trupe româneşti. Au hotărât atunci, în miez de iarnă străină, «cam pe la Crăciun», ne lămuri el, să se folosească de cele două «instrumente din dotare» (busola şi lanterna italiană) şi s-o pornească spre Ţară. «N-am mai stat noi să socotin că Ţara era la vreo două mii de kilometri», face moş Vasile o paranteză. «Şi uite-aşa, dragii mei, de Paşti am sărutat pământul ogrăzii. Numai că o trebuit să zac prin spitale o vreme, căci mi-au rămas picioarele numai cu oasele;carnea de pe ele mi-a curs pe drumul rusului. Apoi, după ce m-am vindecat, am luat iar puşca, să le pun oprelişte ruşilor, care năvăleau ca hunii. La Iaşi m-a agăţat o schijă de picior, aproape să mi-l reteze, şi gata cu războiu’ pentru mine. Iar tovarăşii mei, ca să vezi poznă, s-au alăturat celor care ne-au împuşcat pe capete la Cotu’ Donului».

Mihai Dascălu din Soci se ţine tare pe picioare, chiar dacă «le mai scârţie bălămălile», glumeşte veteranul căruia nu te încumeţi să-i dai mai mult de 75 de ani. E roşu la faţă, rotofei, de statură medie şi plin de viaţă. Vârsta nu i-a amorţit nici mintea, doar numai în «sectorul memorie», ne avertizează el. «Şi e bine că-i aşa(continuă bătrânul cel tânăr), căci greu e de purtat în minte prăpădul războiului». Ştie doar că a luptat la Cotul Donului, dar nu-şi mai aminteşte localităţile. Spune că a văzut acolo morţi mai mulţi decât au fost cei vii, întâlniţi de el în restul vieţii. Mihai Dascălu a scăpat neatins pe Frontul de Est şi a fost numai bun de luptă şi pe Frontul de Vest; «Ca să mă pot ruşina de mine când aud cuvântul curvă», se autoflagelează fostul vânzător la cooperativa de consum din sat. «În Ungaria însă, în timp ce treceam Tisa cu o barcă, cea cu coasa mi s-a arătat şi mie, dar nu faţă la faţă căci nu cu mine avea treabă, ci cu sergentul meu, care era aşezat dinaintea mea. Eu eram la vâsle. Trăgeam de ele când depărtând braţele, când lipindu-le, după cum e rostul acestui meşteşug. Şi numai ce-l văd deodată pe sergent galben la chip şi cu pieptul sângerând. De unde i-a venit glonţul?, m-am întrebat. Trimisul morţii a venit din spatele meu. Eu ar fi trebuit să fiu ţinta. Nici acum nu tăgăduiesc să cred că glonţul acela a trecut pe sub braţul meu în timpul vâslitului şi s-a înfipt drept în inima nefericitului meu comandant de grupă». Şi povestitorul încheie cu un oftat adânc:«Aşa a fost să fie. Nu la potopul de pe Don, ci la Tisa, aproape de casă».

Alecu Şoimaru, Ion Panaite

«...la-nceput mă sfiam să omor oameni»

Moş Nică Paiu ni s-a arătat ca un fulg de om, cu inima la vedere. Atâta energie avea acest bătrân de 40 de chile şi numai de-un metru şi jumătate, că a trebuit să-l zgâlţâim ca să se oprească din povestire, spre a-i dirija amintirile cu ajutorul întrebărilor precise:«Moşu’ Nică, de ce divizie, ori regiment ai aparţinut? Şi zi-ne nişte localităţi de pe-acolo, ca să ne dumirim că povesteşti de la Don şi nu din Munţii Tatra, ori de la… Rovine!»Şi moşul, băţos, ne-o întoarce cu oarece ţâfnă:«D-apoi ce credeţi dumneavoastră despre mine? Încă nu m-a atins damblaua, chiar dacă ar fi trebuit să se întâmple, după câte-am tras şi după câţi ani am adunat la răboj. Eu nu-s din acei care se dau viteji după război. Eu o spun pe cea dreaptă. Chiar şi pe-aceea că la-nceput mă sfiam să omor oameni, căci şi cei din cătarea puştii mele erau suflete oropsite de vremuri, ca şi noi. Îndreptam arma în direcţia ordonată şi închideam ochii. Lăsam puşca să-şi caute rusu’. După o vreme, văzând cum moare tovarăşul de arme ba în stânga, ba în dreapta, mi-am zis:Ce faci, Ioane, îţi aştepţi cuminte rându’? Şi mi-am luat inima-n dinţi, zicându-mi că la război îi musai să omori, ca să nu fii tu omorât. Ş-acu’ să vă lamuresc că nu bat câmpii».

Şi, la măsuţa din mijlocul ogrăzii, la umbra bolţii de vie, cu strugurii gata de prefăcut în vin, veteranul de la Soci deşira, cu limbajul întregului său corp, ghemul de amintiri născut din întâlnirea sa cu Istoria vie a Neamului:«Am fost soldat în Regimentul 4 Cernăuţi, din Divizia a 8-a, cu 12 regimente în alcătuire. Eu am luptat întâi în Crimeea. La Sevastopol am fost încercuit, dar mi-o fost dat să scap cu viaţă. Am ajuns târziu, în toamnă, la Cotu’ Donului, după marşuri de două-trei sute de kilometri. Făceam şi câte 50 km pe zi. Pe 19 noiembrie 1942, când au început ruşii atacul cu tunurile, de ziceai că s-a deschis cerul, eu şi cu un alt soldat făceam de planton la bordeiul comandantului de regiment. Amândoi eram nemâncaţi de două zile, iar eu căutam prin preajmă găteje să încălzesc nişte cafea rece pe care mi-o întinse mai devreme, din gura bordeiului, dom’ colonel;că el urma să-şi facă alta proaspătă. Încă nu se făcuse ziuă. O început urgia cu tunurile. N-o trecut mult şi au ajuns la noi şi infanteriştii ruşi. Din tranşee, câteva ceasuri am înroşit şi noi puştile. După care, camaradul meu o căzut săcerat lângă mine, iar eu mi-am văzut, la lumina focului de pe cer, mâneca mantalei înroşită de sânge. N-am simţit durere şi m-am repezit spre tovarăşul împuşcat. Dar n-am ajuns la el căci am simţit o săgetare în spate şi o moliciune în corp, după care n-am mai ştiut de mine o vreme. Când m-am trezit din neştire, în jurul meu era larmă mare. Ostaşii luptau în încercuire, căutând o ieşire. M-am târât vreo două sute de metri până la o căruţă cu coviltir. Era un artilerist care acum culegea în atelajul lui răniţii. O durat o zi până am ajuns la ambulanţă, la Gromki. Aveam cizmele umplute cu sângele scurs din trup. Glonţul îmi intrase prin spate şi-mi ieşise prin faţă, partea dreaptă. La această ambulanţă eram vreo sută de răniţi. Am fost pansaţi şi lăsaţi în voia Domnului, căci toţi cei sănătosi erau în panica retragerii. Se făcuse a treia zi de când nu dădusem nimic în gură şi pierdusem atâta sânge. Nu voiam să mor şi m-am târât în sat cerşând o cană de lapte de la o rusoaică(reproduce în ruseşte propoziţia, pe care n-a uitat-o). Am primit-o cu milă omenească, de la a doua gospodină, că primei rusoaice îi omorâse vaca un proiectil, nu se ştie de-al cui. Vaca rusoaicei mi-a dat puţină putere ca să mă agăţ cu disperare de unul din cele şase tancuri nemţeşti care se retrăgeau şi ele. După vreo 20 de kilometri am recunoscut un autocamion românesc şi le-am făcut semn soldaţilor să mă ia. Nu ştiu ce s-a întâmplat între timp, că m-am trezit în alt camion, nemţesc de data asta, plin cu prizonieri ruşi. După o vreme, soldaţii nemţi care aveau prizonierii în pază i-au abandonat, cu tot cu mine. Ruşii, prizonierii abandonaţi, au intrat într-o casă, că se făcuse noapte. Îi aşteptau pe-ai lor. Pe mine nu m-au luat în seamă. Din când în când îmi aduceau aminte că am să mor curând. Îmi făceau în ciudă, se bucurau. N-am simţit milă de la ei nici cât negru sub unghie. Asta m-a întărit în sforţarea mea de-a rămâne în viaţă şi am ieşit târâş la marginea satului, unde credeam eu că e direcţia de retragere. Am avut noroc din nou de un camion cu ai noştri, care m-au dus la un spital de campanie. Saloanele erau bordeie cu paie pe jos, în care sălăşluiau păduchi mari cum îs cei de porc. Şase zile m-am luptat cu moartea aici. Răniţii mai uşor au găsit un siloz cu cartofi îngropaţi în pământ reavăn. Cum apa era foarte puţină, o foloseam numai de fiert nu şi de spălat. Au murit acolo într-o săptămână sute de răniţi. Erau îngropaţi în gropi comune, câte douăzeci de cadavre. Fiindcă printre răniţi erau şi nemţi, am avut norocul să mă ia şi pe mine, cu cei mai grav răniţi dintre români, un avion de-al lor. M-au dus într-un spital din Odessa. Acolo am aflat că eram dat dispărut pe o listă a regimentului meu. M-am vindecat greu şi doar parţial. Am fost transferat la Cernăuţi, de unde m-au şi clasat, cu pensie de invalid de război. Răsplata asta am primit-o până s-a instalat şi la noi regimul comunist. Ana Pauker şi Dej mi-au luat pensia, căci o aveam pentru fapte de arme pe Frontul de Est, nu pe cel de Vest. Nu m-am plâns. Dumnezeu mi-a dat zile şi m-a învrednicit şi cu putere de muncă. Şi acum muncesc, ce-i drept, nu la câmp, că mi-s bătrâne oasele».

Şi moş Ion Paiu, firav cât un pai dar cu sufletul semeţ ca o stâncă, iradia de bucuria vieţii. Întâlnirea cu el ne-a făcut să ne ruşinăm că noi, generaţiile de după război, scutiţi de obolul nostru jertfelnic adus Patriei, trăim pe seama demnităţii celor din stirpea sa. Căci ei purceseră în 1941 să reîntregească Ţara, în speranţa aducerii înapoi a Basarabiei şi Bucovinei. Visul lor nu s-a împlinit, dar asta nu le scade meritele. În război, eroi sunt şi de partea învingătorilor, şi de partea învinşilor. Iar noi, urmaşii lor, avem datoria sacră să nu le uităm faptele, să respectăm demnitatea generaţiei lui Ion Paiu din Soci, adăugată Istoriei Neamului Românesc”.

„Eu am asistat la scene oribile în retragere...”

„Iosif Niculescu:În legătură cu Cotul Donului pot să le spun oamenilor că niciodată Armata Română nu şi-a închipuit că va putea cuceri Rusia. Armata Română a fost pe Frontul de Est, ca să dezrobească teritoriile româneşti, Basarabia şi Bucovina, şi  să-L ducă înapoi pe Isus Hristos. Preoţii noştri din armată nu reuşeau cu botezul, cu rugăciunile, cu împărtăşania populaţiei, care, de douăzeci şi ceva de ani, nu mai auzise de preoţi şi de Dumnezeu, fiind împuşcaţi de bolşevici. Asta a fost. (...) Noi nu ne-am înţeles cu nemţii până la urmă, pentru că eu am asistat la scene oribile în retragere, se agăţau şi soldaţii români de camioanele lor să urce să se retragă şi nemţii cu picioarele, cu cizmele,   le dădeau în cap românilor, să-i dea jos.

Iar eu odată, într-o gazdă rusească, am găzduit [locuit] în două camere, într-una am fost eu cu ordonanţa şi într-una au fost doi nemţi şi stând la masă împreună, unul din nemţi se juca cu nişte gloanţe dum-dum, eu zic:«Domnule, ce faci cu astea? Nu e voie, este interzisă folosirea gloanţelor dum-dum».Vârful lor nu este ascuţit, este tăiat, şi atunci ele nu fac rană mare la intrare dar la ieşire, în orice parte a corpului pe care o loveşte e mortală. Şi zice unul, nemţeşte, că ele-s pentru câini. Eu îi răspund că n-am văzut câini în Rusia. Dar el zice că ruşii nu sunt oameni, ci câini, şi mai zice să-l las cu:Doamne miluieşte, Doamne miluieşte... Adică gloanţele erau pentru ruşi. Eu m-am supărat pe el şi zic:«Domnule, dacă îi luaţi rusului rugăciunea creştin-ortodoxă, vom pierde la sigur războiul şi este absolut neumană folosirea acestor gloanţe dum-dum». Desigur, n-au mai ţinut cont de lecţia mea de morală creştină până la pierderea războiului…”

(Fragment din interviul realizat de Roxana Iorgulescu-Bandrabur şi Vasile Şoimaru cu Iosif Niculescu, în septembrie 2012. Trimis pe front în Basarabia în 1941, Iosif Niculescu a servit la Spitalul 4 de Campanie din Odesa şi ca medic de batalion la Regimentul 22 Infanterie – Târgovişte. În perioada mai-septembrie 1942 a parcurs pe jos drumul de la Tighina până la Cotul Donului;a participat la toate luptele purtate de Armata Română pe Frontul de Est până la ruperea frontului în  19 noiembrie 1942).