La cină cu regii. Obiceiuri şi preferinţe culinare ale câtorva monarhi europeni
Din binecunoscuta opulenţă gastronomică medievală până la rafinamentul bucătăriei moderne, conducătorii de state s-au desfătat cu cele mai delicioase preparate. Unii au avut preferinţe curioase, alţii obiceiuri neobişnuite. Dar mesele lor erau întotdeauna îmbelşugate, iar voia bună la ea acasă. Iată câteva exemple de personaje cu tabieturi aparte, din Anglia şi Rusia Imperială.
Desfrâul culinar medieval
Regele Henry al VIII-lea
Iată câteva preparate preferate de regele englez. La fiecare masă mânca porc sau mistreţ la proţap, care în acea vreme era un semn al bunăstării, căci numai bogaţii îşi permiteau oricând carne proaspătă, aveau bani pentru lemne şi puteau plăti un băiat care să întoarcă toată ziua proţapul. Într-un an obişnuit, bucătăria regală pregătea 1.240 de boi, 8.200 de oi, 2.330 de căprioare, 760 de viţei, 1870 de porci şi 53 de mistreţi. Vinerea, când se ţinea post, conform tradiţiei creştine, consuma cozi de castor la grătar – în mod convenabil, medievalii clasificau castorii drept peşti;tot vinerea, se pregăteau şi preparate de carne de balenă (era fie fiartă, fie foarte bine prăjită). Printre preferinţe se numărau şi păuni prăjiţi întregi (care erau serviţi „îmbrăcaţi” cu frumoasele lor pene albastre şi cu ciocul acoperit cu foiţă de aur), organe interne (considerate delicateţuri), „budincă neagră” (un cârnat umplut cu sângele fiert şi coagulat al animalului), cap de mistreţ (garnisit cu dafin şi rozmarin), lebădă friptă (consumată numai la ocazii speciale;era adusă la masă cu o coroniţă de aur pe cap, căci se considera că erau păsări nobile), legume (singurul fel de mâncare care nu era consumat în exces de rege şi suita sa, fiind considerat hrana săracilor), marţipan, tort de fructe condimentat, vin şi bere
Între cumpătare şi hedonism
Opulenţa gastronomică a regilor s-a diminuat în timp. Aşa că, mai târziu, Regina Victoria, de exemplu, era convinsă că „lucrurile au un gust mai bun în cantităţi mai mici” şi prefera alimentele simple – lucru neobişnuit în vremea sa, când la modă era bucătăria franţuzească (şi ea avea un bucătar francez, Charles Elmé Francatelli). Acasă, i se serveau plăcinte şi supe (de orz perlat sau cartofi), combinate cu un soi de cocktail preferat de ea, pregătit din vin roşu şi whisky. Dar când se afla în delegaţii – cum se întâmpla în 1846, la casa Marchizei de Salisbury – se delecta cu alte delicateţuri:gazda s-a simţit obligată atunci să cheltuiască 75.000 de lire (preţul actual) pe mâncare şi băutură pentru o vizită de trei zile. Numai supa de broască ţestoasă a costat 800 de lire.
Edward, fiul Reginei Victoria, viitor Rege al Angliei
Dar fiul Reginei,
, Prinţ de Wales, a dezvoltat altfel de gusturi. Şi cu siguranţă nu era moderat când venea vorba de mâncare. Micul dejun era însoţit şi de pui prăjit şi salată de homar, care îi ţineau de foame până la prânz, când consuma nu mai puţin de opt feluri de mâncare. Urma ora ceaiului şi apoi cina, care consta în 12 feluri de mâncare:două tipuri de supă, somoni întregi şi calcani, fripturi mari de oaie şi de vită, precum şi păsări, hering şi multă brânză. Iar înainte de culcare lăsa loc şi pentru prăjituri şi aperitive sărate.
Regele George Vera mult mai cumpătat:înainte de a se sui pe tron, a trăit în modesta casă York Cottage, pe moşia Sandringham. Alături de soţia sa, Regina Mary, îşi petrecea timpul ca orice om din clasa mijlocie, mergând la vânătoare şi colecţionând timbre. Atunci când a izbucnit Primul Război Mondial, Mary a insistat ca mâncarea să fie raţionalizată la palat – chiar înainte de a supune şi poporul acestei proceduri, după unele voci. Conform directivelor sale, nimeni nu trebuia să mânânce mai mult de două feluri de mâncare la micul dejun;Regele George a interzis să se bea vin în timpul războiului şi era mulţumit cu un prânz constând într-o supă şi piure de cartofi cu un fel principal.
Din Europa occidentală, să mergem şi în partea opusă, în est. Şi anume în Rusia imperială.
Nu se ştiu multe despre mesele servite lui Ivan cel Groaznic, unul dintre cei mai excentrici ţari ruşi. Dar, după mărturiile trimisului austriac Sigismund von Herberstein, autorul „Notelor despre Afacerile Moscovite”, ţarul era o gazdă extrem de ospitalieră. „Prânzul dura trei sau patru ore”, scria von Herberstein. „În timpul primei mele misiuni în Rusia, am mâncat chiar până după miezul nopţii.”
O descriere mai detaliată a unei cine regale poate fi găsită în romanul istoric „Prinţul Serebrenni” al lui Tolstoi:„După ce au fost mâncate lebedele, servitorii, pe perechi, au părăsit camera şi s-au întors cu trei sute de păuni prăjiţi... Păunii au fost urmaţi de plăcinte de pui, şi plăcinte cu carne şi brânză, toate soiurile posibile de blinii, produse de patiserie şi clătite...”.
Pragmatism culinar
Primul ţar rus, Petru cel Mare, nu era adeptul extravaganţelor culinare. Unul din apropiaţii săi, sculptorul Andrei Nartov, povestea:„Petru cel Mare nu prefera niciun fel de splendoare, lux sau să fie înconjurat de mulţi servitori. Mâncarea sa consta în supă de varză, piftie, terci, carne la grătar cu murături sau lămâi, carne de vită şi şuncă. Îi plăcea în mod deosebit brânza Limburger. Toate erau pregătite de bucătarul său Felten.[…]niciodată nu mânca peşte.”
Gustul Iluminismului
Ecaterina cea Mare avea reputaţia uneia dintre cele mai educate femei din timpul său şi o susţinătoare a filosofiei europene iluministe. În ultimii săi ani, a dezvoltat un apetit pentru mâncărurile simple, precum Petru cel Mare. Printre mâncărurile sale preferate se numărau vita fiartă cu murături şi un sos din limbi de vânat uscate. În ceea ce priveşte dulciurile, prefera un desert rusesc tradiţional –Kolomna pastila (un piure de fructe uscat). În timpul dineurilor oficiale ţarina nu era la fel de modestă. La banchetele cu înalţi oficiali se serveau peste zece tipuri de supă, pui şi prepeliţă cu trufe, fazani cu fistic, biban cu şuncă, lişiţă cu măsline, carne de ţestoasă, miel la proţap şi multe altele, până la aproape o sută de feluri de mâncare. Multe dintre ele erau influenţate de bucătăria franţuzească.
50 de minute
Alexandru al II-lea a rămas cunoscut, pe frontul gastronomic, drept ţarul care a introdus o nouă regulă:respectarea cu stricteţe a unui interval de timp în care să se ia micul dejun şi prânzul. Nici mai mult, nici mai puţin de 50 de minute. Regula era cu atât mai greu de respectat, căci ţarul avea obiceiul să schimbe locul unde lua masa cu familia, iar uneori era atât de departe de bucătării, încât servitorilor le era foarte greu să aducă toată mâncarea la timp şi încă suficient de caldă. În final, au venit cu o idee salvatoare – să folosească sticle mari cu apă fierbinte care să menţină mâncarea caldă.
Fiul lui Alexandru al II-lea, Alexandru al III-lea a rămas în istorie drept ţarul care a deschis o nouă eră a producţie de vin rusesc. Conform lui Alexandru Mosolov, şeful Ministerului Curţii Imperiale, „Alexandru III a început o nouă epocă a vinificaţiei în Rusia:a ordonat ca vinurile străine să fie servite numai atunci când erau în vizită monarhi străini sau diplomaţi. Altfel, toate vinurile servite să fie ruseşti. Îmi amintesc că mulţi ofiţeri au găsit acest naţionalism al vinului nelalocul lui:în loc de adunări acasă, au început să mănânce la restaurante, care nu erau obligate să urmeze instrucţiunile monarhului”.
Ultima cină imperială
Cele mai multe referinţe gastronomice pe care istoria le-a înregistrat sunt cele legate de Ţarul Nicolae al II-lea. Acelasi Mosolov spune:„Prânzul [la palatul de vară din Livadia, din Crimeea] începeau cu o supă cu mici vols-au-ventşi toasturi mici cu brânză. Important era ca vols-au-vent să fie servite împreună cu supa, şi nu separat, aşa cum se întâmplă în străinătate. Supa era urmată de peşte, o pasăre întreagă, legume, dulciuri, fructe... De băut, exista [vin de] Madeira, vinuri albe şi roşii pentru micul dejun (sau cu opţiunea de bere) şi vinuri diferite servite la prânz, aşa cum e obiceiul oriunde altundeva în lumea civilizată. Şi lichioruri cu cafea..”
