Autor 44684 vizualizări


Dreptul națiunilor la autodeterminare este un argument tot mai folosit pe planul geopolitic pentru realizarea de schimbări ale status quo-ului mondial – fie că vorbim de constituirea unor state independente noi sau de modificări teritoriale ale celor deja existente. Situația obișnuită este însă cea a unei populații minoritare dintr-un stat ce dorește dreptul la auto-guvernare pe teritoriile în care aceasta este majoritară. Problema kurdă este mult mai complicată – regiunea pe care aceștia o revendică străbate teritoriile a cinci state și se situează în centrul celei mai tensionate zone a ultimei decade:Orientul Mijlociu.

Populația kurdă reprezintă cel mai numeros grup etnic din lume ce nu dispune de un stat propriu. Estimările indică o cifră de circa 30 de milioane de kurzi aflați într-o zonă compactă ce străbate porțiuni din Turcia, Iran, Iraq, Siria și Armenia iar cel puțin alte câteva milioane locuiesc în diaspora. În funcție de surse, locuirea continuă a acestui teritoriu de către kurzi poate ar putea avea o vechime între 25 și 40 de secole. Care sunt atunci însă cauzele care au împiedicat formarea unei națiuni kurde?

Delimitare geografică, origini și diviziunea etnică

Teritoriul locuit în majoritate de kurzi – denumit de către aceștia Kurdistan – străbate sud-estul Turciei, nord-estul Siriei, nordul Irakului,   și vestul Iranului și Armeniei. Regiunea este în majoritate una muntoasă, străbătută de lanțurile munților Zagros și Taurus, iar în nord se regăsește platoul Lacului Van unde se află izvoarele Tigrului și Eufratului.

Originea populației kurde este disputată – pe considerații lingvistice aceasta a fost mult timp considerată o populație din ramura iraniană a grupului indo-european. Cercetări mai recente că de fapt populațiile indigene au fost iranizate de către populații migratoare din Asia Centrală într-o perioadă situată aproximativ pe la 2500 î. Hr. Institutul Kurd din Paris datează ca moment de început al națiunii kurde 612 î.Hr. – aceasta este data fondării Imperiului Mezilor ca urmare a cuceririi Asiriei.

Dizolvarea acestuia după secolul VI î.Hr. a lăsat în urmă o serie numeroasă de mici entități statale, vulnerabile la expansiunea islamică ce a avut loc treisprezece secole mai târziu. Kurzii au fost islamizați dar nu și arabizați – din punct de vedere social ei au păstrat vechile structuri de origine iraniană, creând o diferență majoră între ei și populațiile înconjurătoare.

Printre problemele kurzilor se numără și existența unei diviziuni interne considerabile. Acest fapt se vede și în varietatea dialectelor limbii kurde răspândite de-alungul teritoriilor, divizate în două grupe principale:Kumanji (predominantă în nord) și Gurani (predominantă în sud). Religios, majoritatea populației este reprezentată de musulmani suniți, existând minorități șiite și creștine. Disensiuni există însă și în ceea ce privește școlile juridice (responsabile de interpretarea Coranului) adoptate de kurzii suniți;majoritatea urmează școala șaafită, însă în Turcia majoritatea kurzilor sunt hanefiți.

Aceste diferențe din alcătuirea populației kurde pot crea impresia existenței în fapt a mai multor grupuri de populații cu fond comun kurd și duc la disensiuni în ceea ce privește interesele grupurilor din diferite țări, îngreunând și mai mult un eventual proces de creare a unui Kurdistan independent. Kurzii reprezintă o minoritate în fiecare dintre țările străbătute de acest teritoriu, iar evoluția lor în raport cu națiunile suverane a fost și încă este de o natură conflictuală.

Visul unui stat – spulberat de Ataturk şi interesele britanice

Perioada post-islamizare a văzut intrarea kurzilor sub componenţa marilor imperii care au dominat Orientul Mijlociu, fie că vorbim de mongoli, safavizi sau otomani. Excepţia au reprezentat-o secolele XII-XIII, când dinastia Ayyubidă creată de către Saladin ajunsese să controleze Siria, Mesopotamia şi Egiptul;acela a fost ultimul punct în care s-a putut vorbi despre un stat kurd.

Kurdistanul a intrat sub stăpânire otomană de la începutul secolului XVI, după victoria lui Selim I asupra primului şah safavid. Administrarea regiunilor kurde a rămas însă în mare parte în rândul dinastiilor pământene până în epoca Tanzimatului;reformele axate pe centralizare au redus puternic autonomia kurzilor, ducând la numeroase revolte spre sfârşitul secolului al XIX-lea. În perioada 1847-1864 Kurdistanul a fost organizată ca provincie a Imperiului Otoman;după 1864 zona a fost împărţită provinciilor Diarbakir şi Van.

Sfârşitul primului război mondial şi disoluţia Imperiului Otoman a oferit un cadru kurzilor de a-şi crea un stat propriu, însă iniţiativele acestora au fost blocate de interesele strategice şi economice din zonă. Mai mult decât atât, kurzii însăşi erau divizaţi în privinţa propriului viitor:cei anatolieni doreau formarea unui stat turco-kurd în care aceştia ar fi beneficiat de o largă autonomie, în timp ce ramura irakiană era în favoarea uui stat independent.

Cei din urmă au trimis o delegaţie la Paris pentru a susţine cauza kurdă la negocierile de pace. Tratatul de la Sevres – reprezentând pacea foştilor beligeranţi cu Imperiul Otoman-prevedea crearea unui stat kurd pe o parte a fostului teritoriu otoman;punerea acesteia în practică nu a fost însă permisă de ambiţiile Mişcării Naţionale Turce a lui Ataturk. După încheierea Războiului Turc de Independenţă în 1922, un nou tratat a fost semnat la Lausanne;acesta n-a mai făcut referire la problema kurdă, teritoriul acestora revenind noii-formate Republici Turce. După acest moment în Turcia a început o politică severă de represiune etnică a kurzilor;aceştia nu au fost recunoscuţi ca minoritate, ci drept „turci munteni” iar limba kurdă şi portul tradiţional al acestora a fost interzis prin lege.

Ramura din Iraq s-a confruntat cu o problemă la fel de importantă;nordul Iraq-ului, bogat în petrol, a fost pus la sfârşitul primului război mondial sub administraţie britanică. Aceştia au oferit administraţia locală şeicilor kurzi, fără a împiedica revolta acestora în trei rânduri între 1919-1922. În 1922 şeicul Mahmoud Barzanji a proclamat independenţa zonei majoritar kurde sub numele de Regatul Kurdistanului, instaurându-se în acelaşi timp drept rege. El a fost alungat de britanici în 1924, iar Liga Naţiunilor a hotărât ca teritoriul să intre sub jurisdicţia Iraq-ului în 1926;Barzanji a mai avut o încercare de a restaura regatul în 1930, fiind înfrânt de monarhia iraqiană.

Imedia după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, kurzii din Iran au fost implicaţi într-un episod important privind escaladarea tensiunilor între Uniunea Sovietică şi Statele Unite/Marea Britanie. URSS-ul a refuzat să se retragă din Iran (ce fusese ocupat de către aliaţi în 1942), şi a încercat crearea în zona majoritar kurdă a unui stat-marionetă – Republica Mahabad. După ce guvernul iranian a semnat un act de recunoaştere a republicii, sovieticii s-au retras la presiunile foştilor aliaţi;actul însă nu a fost ratificat în guvern iar iranienii au recucerit zona kurdă prin forţă.

Lupta continuă din Iraq – autonomie formală şi genocid

Monarhia a fost abolită în Iraq în 1958 în urma unei lovituri de stat a generalului Abdul Karim Qasim. Pentru a obţine susţinerea populaţiei kurde, acesta l-a întors din exil pe Mustafa Barzani, unul din principalii actori ai revoltei din 1930 şi comandant militar al Republicii Mahabad. Qasim a promis kurzilor autonomie kurzilor, iar Barzani a fost instalat în fruntea unui nou-format Partid Democrat Kurd.

Întârzierea îndeplinirii promisiunii a creat însă tensiuni între dictator şi kurzi;în septembrie 1961 PDK-ul i-a dat un ultimatum pentru ratificarea autonomiei lui Qasim. Ignorarea acestuia a dus la pornirea unui conflict militar între kurzi şi statul iraqian ce a durat 9 ani şi a văzut trei schimbări succesive la conducerea celui din urmă prin lovituri de stat. Niciuna din structurile conducătoare nu a reuşit anihilarea rebelilor kurzi, motiv pentru care în 1970 cele două parţi au semnat un acord ce oferea posibilitatea organizării kurzilor într-o regiune autonomă.

Cu toate acestea, în anii imediat următori guvernul iraqian – a cărui putere începuse să fie acaparată  de  viitorul dictator Saddam Hussein – a început o campanie de arabizare a două regiuni kurde bogate în petrol, Kirkuk şi Khanaquin. Din această cauză, un al doilea război kurdo-iraqian a pornit în 1974 condus de acelaşi Barzani;însă spre deosebire de primul în care kurzii au folosit tactici de gherilă, acum a fost încercată confruntarea militară directă cu forţele iraqiene. Kurzii au fost învinşi în 1975, iar urmarea principală a fost reprezentată de începutul unei campanii de dislocare masivă a acestora din zonele în care erau majoritari.

Aceste episoade au instalat o antipatie generală a kurzilor faţă de autorităţile iraqiene şi Saddam Hussein în general;o altă rebeliune kurdă a pornit în 1983. De data aceasta ea a avut loc pe fondul războiului dintre Iraq şi Iran şi a fost susţinută material de către ultimii. Represiunea acesteia a fost dură – la sfârşitul anilor ’80 Hussein a început o campanie de ucidere în masă a populaţiei kurde, cunoscută drept campania al-Anfal, în cursul căreia peste 5, 000 de aşezări kurde au fost distruse şi circa 200, 000 de kurzi şi-au pierdut viaţa. Campania a atras o intensă reacţie internaţională ca urmare a folosirii armelor chimice împotriva populaţiei civile.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

http://armenianhouse.org/bliss/turkey/05-kurds.html

http://www.pbs.org/wgbh/pages/frontline/shows/saddam/kurds/cron.html

http://www.scirp.org/journal/PaperInformation.aspx?paperID=19564#.U0ZITKKAq7s

http://www.mtholyoke.edu/~jlshupe/history.html

http://www.mtholyoke.edu/~jlshupe/test.html

http://www.foreignpolicyjournal.com/2011/04/22/the-kurdish-issue/#.U0Zf86KAq7s

""