Jurnalul „Miss România” 1930 si avatarurile concursurilor de frumuseţe
Graţie unui manuscris inedit – jurnalul câştigătoarei „Miss România” din 1930 – găsit, din întâmplare, lângă un coş de gunoi de pe strada Moxa din Bucureşti, „Historia” pătrunde în universul concursurilor de frumuseţe din anii interbelici. Autoarea jurnalului, tânăra de 22 de ani, Zoica Dona, reprezintă România la întrecerile de profil din lume şi prezintă cu naivitate şi candoare avatarurile unor asemenea competiţii. Înainte de povestea Zoicăi şi pentru buna înţelegere a contextului în care se desfăşoară concursurile de miss în anii 1930, trecem şi prin momentele cele mai importante ale istoriei acestor întreceri, la noi şi aiurea:un prim „concurs de sănătate și frumuseţe” de pe tărâm autohton are loc la Arenele Romane, în 1906, iar în 1926, respectiv 1929 apar în lume întrecerile care vor face istorie, „Miss Universe” şi „Miss Europe”.
Lumea pierdută de pe strada Moxa
În serile ploioase, timpul își arată chipul bătrân, trecutul si prezentul împletindu-se în marele anotimp cosmic. Istoria mare fraternizează cu cea mică, iar amintirile prind viaţă mai ușor, eliberându-se pentru câteva clipe din prizonieratul fotografiilor înrămate sau al jurnalelor ferecate și împodobite cu dantelăriile florale ale bunicii.
Într-un astfel de moment suspendat, un prieten, la el acasă, îmi pune în faţă un teanc de file îngălbenite de maculator vechi, peste care se așternea un scris de creion. „E jurnalul Miss România 1930 și l-am găsit depus lângă un coșde gunoi de pe strada Moxa”, îmi spune el, cu mândrie voalată, și scoate la vedere și „dovada”, niște fotografii ale protagonistei, Zoica Dona, și ale tatălui acesteia, cunoscutul general din interbelic, Constantin Dona. Am convenit amândoi că întâmplarea nu putea fi măsluită, excluzând ipotezele suprarealiste, descifrarea jurnalului întărind și mai mult senzaţia de autentic.
M-am simţit atras imediat de expresia domnișoarei din fotografii – un chip care, dincolo de inocenţa specifică vârstei, radia optimism, încredere nestrămutată într-un set de valori și în viitor, o anume transparenţă a sentimentelor specifică omului născut liber și pentru a dura ceva prin forţe proprii. Amprenta idealului, atât de prezentă în portretistica antebelică, firescul și graţia, despre care Neagu Djuvara spunea că au dispărut de pe faţa românului după război. Sigur, văzusem, ca toată lumea, multe fotografii de epocă, dar după parcurgerea fragmentului de suflet reprezentat de acest jurnal am realizat că nu pătrunsesem cu adevărat în intimitatea acestei tipologii aproape pierdute, care, pentru mulţi, pare doar imaginea candorii vetuste. „Vreau să fiu fericită” e mesajul ce-l transmite duduia Zoica – şi, privindu-i chipul senin de la senectute, şi el cuprins în jurnal alături de fotografiile din tinereţe, pare că și fusese fericită, în ciuda traversării deșertului solemnităţii căznite, care nu i-a umbrit bucuria din privire sau crezurile, reușind doar s-o înnobileze.
Jurnalul mărturisește despre febra concursurilor de frumuseţe din 1930, „Miss România”, „Miss Europe” și „Miss Univers”, în care a fost angrenată Zoica Dona, despre culisele acestora. E greu de crezut astăzi câtă emulaţie puteau să nască în România Mare aceste competiţii, apărute doar cu un an în urmă, încât centrul Bucureștiului era realmente blocat de năvala mulţimii curioase:„Calea Victoriei, de la «Cercul Militar» până la Teatrul Naţional, pare un ocean agitat”1, notează reporterul „Realităţii Ilustrate”, în timp ce „Universul” relata că „frumosul e magnetic, atrage după el mulţimea ca becul electric fluturii de noapte”2.
Reţeta venea din Statele Unite, unde se crease acest concept după Primul Război Mondial, inspirat, parcă, din povestea Cenușăresei. Cel mai dinamic capitalism al lumii punea la punct această fabrică de zâne populare, după ce, prin intermediul Hollywood-ului, lansase pe piaţă Diva si Vampa, creaturi ale Olimpului, inaccesibile muritorului de rând decât pe marele ecran. Dar până aici a fost străbătut un drum lung, în care au fost depășite mentalităţi cu vechi rădăcini, de-a lungul căruia trupul s-a desprins de sub „tirania” spiritului etern, femeia a făcut pași importanţi spre emancipare, iar moda a încercat și ea să ţină pasul cu schimbările. Să mergem înapoi, deci, până în jovialul La Belle Époque.
Lungul drum pe care îl parcurge corpul feminin până la a ajunge să fie etalat
Pentru a ajunge să fie arătat în cadrul concursurilor de frumuseţe, trupul trebuia mai întâi să se emancipeze și el, după multe secole de „umilinţă”, în care fusese considerat doar un apendice al sufletului nemuritor, dar și o poartă a ispitelor, ce s-a considerat că era mai bine să fie ferecată.
Foto: Secole întregi au trecut până când femeile au început să defileze în costume de baie (aici, doamne din înalta societate la plajă, la finalul secolul al XIX-lea)
Primii pași înspre fortificarea sa, prin intermediul gimnasticii mai ales, fuseseră făcuţi încă din secolul al XlX-lea. Dar întreprinderea nu era deloc facilă, costumaţia vremii făcând ca efortul fizic să semene mai mult cu o corvoadă, după cum ne putem da seama din mărturia unei practicante:„Costumul de gimnastică se compunea dintr-un pantalon de stofă bleumarin, strâns cu un elastic peste genunchi, și dintr-o bluză din același material, lungă până la pantalon, cu guler garnisit cu șiret alb, care se închidea de sus până jos cu «picuri» [copci]. Ciorapi lungi negri și pantofi de pânză albă completau acest costum, pe cât de decent, pe atât de incomod”3. În plus, acesta era un exerciţiu de voinţă solitar, aproape un moft al lumii bune, care, după acest complicat și fad travaliu, risca să se aleagă cu vigoarea musculară a unui ţapinar sau a unei ţărănci. Deloc atrăgător! Tot pentru evitarea confuziilor între clase, bronzarea trupului era aproape prohibită la nivelul de sus al societăţii, poeţii închinând încă ode tenului diafan – înainte de Primul Război Mondial, dicţionarele franceze făcând referire doar la termenul sculptural.
Apariţia marilor întreceri sportive, mai ales Jocurilor Olimpice, în 1896, e cea care descătușează definitiv spiritul competitiv și, de aici, și tendinţele de modelare a corpului. Acum ești stimulat și recompensat de public, iar prestigiul social al învingătorului devine semnificativ;la fel și tirajele publicaţiilor de profil. Sportul e însă mai mult un apanaj al bărbaţilor, prejudecăţile sau maternităţile încă dese împiedicând femeile să depășească nivelul de prezenţă decorativă pe arene. Prima apariţie a femeii la competiţia olimpică se petrece în 1900, la Paris, unde putea concura doar în probele de golf sau tenis, și posibil și yachting, în cuplu cu un bărbat, sporturi accesibile doar aristocratelor.
Moda:obstacol şi apoi punct de sprijin
Doamnele și domnișoarele mai aveau de surmontat și handicapul modei, ce le limita sever libertatea de mișcare, cu atât mai mult practicarea sportului de către urmașele Evei părând neverosimilă. Spre finele secolului al XIX-lea, spre exemplu, se consacrase moda Empire, cu coafuri și pălării extravagante. Acum apare şi părul ondulat cu drotul sau „permanentul”;şi tot acum se naşte și șamponul, introdus pe piaţă de germanii de la „Schwartzkopf”, în timp ce termenul venea din India, via Imperiul Britanic. În consecinţă, primele case de frumuseţe se deschid la cumpăna dintre veacuri.
În timpul Primului Război Mondial, lucrurile sunt tranșate în privinţa modei capilare – părul se scurtează drastic, lucru datorat, se pare, coaforului parizian Antoine, în 1917. La noi, în aceeași perioadă, comentatorul din timpul ocupaţiei germane a Bucureștiului, Virgiliu N. Drăghiceanu, propune o viziune proprie, ceva mai prozaică:„femeile nocturne sunt persuadate a se tunde. Se introduce o modă de care se vor contagia și alte clase sociale”4.
O adevărată lovitură se produce însă în 1906, când marele croitor parizian Paul Poiret propune burtiera în locul obsedantului și incomodului corsaj, iar odată cu apariţia sutienului, prin 1910, trupul feminin se vede eliberat în bună măsură.
Nemaiavând de susţinut o coafură sofisticată, ţinuta devine tot mai lejeră, lăsând la vedere porţiuni tot mai generoase ale corpului, iar costumul de baie începe să devină mai firesc – tricou plus pantaloni scurţi. Începe era Coco Chanel, era femeii independente.
Simţurile se descătușează și ele odată cu pătrunderea tangoului și a jazzului de peste Ocean, iar la puţină vreme de la tăcerea armelor sunt înviorate și de briza exuberantului charleston. Abia acum istoria sportului înregistrează şi prima mare campioană feminină, tenismena franceză Suzanne Lenglen, care domină sportul alb în anii ’20.
Și prima noastră câștigătoare a unui concurs naţional de „Miss” de după Primul Razboi Mondial, constănţeana Mariana Gănescu, se declara o ferventă practicantă a noii religii a trupului, făcând înot și canotaj, iar Zoica Dona recunoaște și ea că „în timpul liber, în afară de studii, mă ocup cu sportul. Cunosc înotul, patinajul, conduc automobilul, dansez foarte bine și fac gimnastică în fiecare zi”5. E drept că mai sunt și tinere ce nu împărtășeau aceeași pasiune pentru mișcarea dirijată, văzând în aceasta un acid pentru puritatea sentimentelor. „În epoca noastră sportivă și mecanică, floarea sacră a iubirii s-a stins… […] A rămas doar fumul”6, ofta Miss Basarabia 1929, Iulia Ciachir.
Cizelarea trupului ajuta decisiv la evidenţierea armoniei formelor, făcând din concursurile de frumuseţe adevărate evenimente cu răsunet naţional și chiar mondial. Iar moda ajută și ea această emancipare, defilarea în rochie de seară și proba costumului de baie devenind atracţiile principale ale acestui gen de competiţie.
Precursoarele Miss-elor:Divaşi Vampa. De la truc la atitudine
Foto:Theda Bara în rolul Cleopatrei, în pelicula omonimă din 1917
Până acolo însă, prima eroină a frumuseţii feminine este Diva, apariţie datorată cinematografului aflat în stadiul de pionierat, istoricii europeni conferind întâietatea italiencei Lyda Borelli, care își face debutul pe marele ecran în 1913. Dar cea care va reprezenta etalonul senzualităţii și al rafinamentului va fi altă peninsulară, Francesca Bertini, a cărei carieră continuă și după Primul Război Mondial. Era vorba aici de valorificarea bogatei moșteniri a operei italiene, cu multitudinea de interprete celebre de personaje dramatice. Malena, din filmul cu același nume al lui Giuseppe Tornatore, este o dezvoltare modernă a acestei tipologii de femeie fatală. Apariţie tulburătoare, în preajma cărei bărbaţii intră în transa seducţiei fără scăpare, ea este femeia damnată, dar sensibilă și cu ascendent cultural puternic marcat – „Dama cu camelii/„Traviata” – mai puţin îndatorată laboratorului de vise de consum decât surata sa de peste ocean.
America este cea care va impune totuși acest simbol, printr-o replică mai carnală, Vampa, cap de listă fiind Theda Bara, actriţă obscură pentru noi, ce își face intrarea în cinematograf în 1915 și care, până în 1918, își trece în palmares un portofoliu întreg de personaje de patrimoniu:Carmen, Julieta, Cleopatra sau Salomeea. Ingredientele seducţiei sunt tenul clorotic, machiajul exagerat și manierele exotice de împrumut. Rudolf Valentino va fi pandantul său masculin.
Hollywood-ul va rafina continuu personajul până când obţine stil, cele mai cunoscute reprezentări ale arhetipului rămânând Greta Garbo și Marlene Dietrich. Acestea sunt exponentele unei androginii difuze, de un glamour esenţializat, ce transcende magnetismul romantic de filiaţie La Belle Époque. E semn că feminismul ieșea în arenă, gata de a se înfrunta cu vestigiile tradiţiei patriarhale.
Dacă Divele sunt replici ale unicităţii, Miss-ele sunt un plebiscit al calităţilor comune. Un efort al consumismului în zona esteticului ce valoriza basmul Cenușăresei în spaţiul american sau, la nivelul Europei, după cum vom vedea, o încercare de promovare a prototipului etnic de frumuseţe.
Prima competiţie „Miss Universe”, în 1926, la Hotelul Galvez din Galveston, SUA
Concursurile de frumuseţe sau de „trăsături fizice”, cum li se mai spunea, au avut loc încă din secolul al XIX-lea, mai ales în SUA, dar nu aveau anvergură și nici date consacrate, ornamentând de regulă un eveniment mai important sau făcându-se instrumentul unui demers comercial.
Iniţiativa decisivă vine tot de peste Ocean, unde un mare port petrolier texan la Golful Mexic, Galveston, își dorea cu ardoare impunerea unui eveniment care să-i confere prestigiu naţional. Aici începe să se organizeze, în 1920, primul concurs de frumuseţe, sub patronajul „Asociaţiei de cultivare a frumuseţii”;bucurându-se de mare succes, acesta ajunge să devină cel mai important concurs de gen din ţară. Drept urmare, în Galveston ajunge să fie aleasă Miss United States, locul de desfăşurare, Hotelul Galvez, devenind, în curând, faimos pe întreg globul, după ce, din 1926, începe să găzduiască şi competiţia pentru alegerea celei mai frumoase femei din lume, „Miss Universe”. Ilustrativ pentru flerul comitetului texan e faptul că a brevetat titulatura de „Miss”, la fel ca și pe cea de „Miss Universe”, asupra cărora și-a rezervat drepturi intelectuale exclusive!
Schisma:în 1929, Maurice de Waleffe iniţiază o nouă competiţie, „Miss Europe”
Inspirată de Willet L. Roe, diriguitorul „International Pageant of Pulchritude”, competiţia „Miss Universe” grupa competitoare nord-americane, câștigătoarele concursurilor statale, și pe laureatele din câteva ţări central și sud-americane plus Canada, Europa fiind reprezentată și ea de până la 7-8 concurente.
Trofeul „Miss Universe” era disputat de toate participantele, ceea ce a creat, din punctul de vedere al reprezentanţilor neamericani, suspiciuni legate de egalitatea de șanse. Practic, SUA asigura trei sferturi din concurente plus juriul! Chiar dacă prima câștigătoare a fost europeană, reprezentanta Franţei, iar în 1929 a câștigat o concurentă din Austria, evreică la origine, domnișoara Lisl Goldarbeiter, deja în acel an se produsese „marea schismă” în sânul acestui tip de întrecere:Maurice de Waleffe, organizatorul din Hexagon (organizase primul turnir de frumuseţe naţional în Franţa în 1921) și director al cotidianului parizian „Le Journal”, decisese să se desprindă de conceptul american, întemeind un nou concurs, care a primit şi sprijinul Braziliei;aceasta din urmă se declarase nedreptăţită la concursul din 1929 și, în plus, voia să-și afirme ambiţiile de nouă putere.
În consecinţă, Waleffe a iniţiat „Miss Europe”, Parisul urmând să devină locul de desfășurare a competiţiei;aceasta, după ce americanii respinseseră propunerea sa ca „Miss Universe” să fie o întrecere doar între „Miss United States of America” și „Miss Europe”. Waleffe adusese și o motivaţie etnicistă, cu conotaţii rasiale chiar, în favoarea noului trial. Conform „Realităţii Ilustrate”, Waleffe voia „să constate dacă frumuseţile de rasă pură întrec sau nu frumuseţea produsă prin încrucișare, precum cea americană, unde tipurile sunt produse prin amestec de sânge”7. În Orașul Luminilor, jurnalistul dorea să reunească, după cum va afirma într-un interviu, numai „statuile rasei lor”8.
Criza economică din anii 1930 şi sfârşitul concursurilor de frumuseţe
Cert e că Miss Ungaria, câștigătoarea titlului european din acel an, a boicotat concursul american, iar la „Miss Universe” s-a prezentat în aceste condiţii reprezentanta locului 2, Miss Austria, Lisl Goldarbeiter, care a şi câştigat. O nouă competiţie „universală” a avut loc în 1930, la Rio de Janeiro, învingătoarea fiind, în sfârșit, o… localnică.
Marea criză din ’29-’33 a pus capăt, mai devreme sau mai târziu, ambelor competiţii:în 1931 Brazilia a renunţat să mai participe, în urma scăderii dezastroase a preţului cafelei, principalul său produs de export, iar în 1932 Galvestonul și-a declarat neputinţa financiară, fiind sabotat și din interior de reprezentanţii puritanismului religios care au denunţat drept atentat la pudoare defilarea concurentelor în costume de baie. Mentalităţile retrograde se manifestă și în Europa, unde Mussolini vrea să interzică concursul naţional din ’30, pe motiv că acesta „înflăcărează mintea fetelor și distruge modestia”9.
O replică anemică a concursului „Miss Universe” a continuat să mai reziste până în 1935, întrecerea fiind găzduită de Belgia, însă nu s-a mai bucurat de aceeași recunoaștere, fiind mai mult o reeditare a concursului de la Paris al lui Waleffe;la rândul său, competiţia iniţiată de Waleffe, „Miss Europe”, a dăinuit până în 1939. Abia în anii ’50, întrecerea frumuseţii a renăscut din nou sub auspicii americane, formatul dovedindu-se un succes până astăzi.
Miss România, sau „Adevărul” versus „Universul”
Foto:Miss România-Tanți Vuroșeanu
Rivalitatea dintre competiţiile internaţionale s-a repercutat, după cum vom vedea, şi asupra concursurilor de frumuseţe autohtone, protagonistele disputei fiind cele două mari trusturi de presă ale vremii, „Adevărul” și „Universul”.
Istoria fenomenului începe la noi în revistele de modă de pe la începutul veacului XX, mai degrabă niște exerciţii de fidelizare a cititorilor decât competiţii de frumuseţe veritabile. Întrecerea era sub forma unui foileton interminabil al prezentării fotografiilor candidatelor;un concurs de fotogenie, de fapt.
Astfel, în primul său număr, la 8 octombrie 1905, publicaţia „Moda” anunţa instituirea unui concurs de frumuseţe pentru copiii de până la șapte ani, imaginile cu micii pretendenţi fiind găzduite în fiecare număr la rubrica „Galeria copiilor frumoși”;la final se promitea și acordarea a cinci premii, pe baza voturilor cititoarelor. Imediat, în anul următor, aceeași revistă, redenumită „Moda Nouă ilustrată”, lansa și o competiţie feminină;pretinzând că iniţiativa s-a bucurat de un mare succes, redacţia anunţa că „ochii noștri s-au desfătat la vederea atâtor chipuri”10. Cum ar fi fost vorba de peste 200 de fotografii, concursul era, de fapt, o Fata Morgana, un truc jurnalistic. Până la sfârșitul lui 1909, când am abandonat căutările, competiţia tot nu se întrevede, iar derularea imaginilor continua!
Primul concurs de frumuseţe de pe tărâm autohton are loc în toamna lui 1906
Dar primul concurs adevărat de la noi, numit „concurs de sănătate și frumuseţe”, a avut loc în 1906, pe 2 octombrie, la proaspăt inauguratele Arene Romane, în cadrul Expoziţiei dedicate Jubileului celor 40 de ani de domnie ai regelui Carol I. Concursul s-a desfășurat pe patru secţiuni – femei, bărbaţi, copii și costume populare românești „de pretutindeni” – iar premiul I la secţiunea feminină a constat dintr-o salbă de monede jubiliare în valoare de 200 lei.
Întrecerea avut loc într-un cadru idilic, după celebrarea unei nunţi ţărănești, la care nași au fost ministrul Domeniilor, Ion Lahovary, tatăl Marthei Bibescu, și fiica sa Margherita;în consecinţă, printre concurenţi s-au aflat și mulţi oameni din popor, printre care și un sătean din judeţul Neamţ împreună cu cei optsprezece copii ai săi! Juriul a fost format din personalităţi ale zilei:Aglae Istrati, soţia organizatorului Expoziţiei, Dr. C.I. Istrati, Emma Lahovary, dr. Obregia etc. Iată cum descrie „Universul” trialul feminin:„Scena Arenelor forma un adevărat buchet de domnișoare și de doamne, cari au luat parte la concurs. Concurentele, în număr de peste treizeci, se întreceau unele pe altele în frumuseţea chipurilor, opulenţa formelor și eleganţa costumelor lor pitorești”11.
Laureatele proveneau din toate provinciile româneşti
Merită pomenit și primul podium de profil de la noi. Primul loc l-a obţinut domnişoara Eliza Gligorescu [după alţii se numea Lucreţia], funcţionară la Expoziţie, la pavilionul industriei casnice. Era bucureşteancă născută în 1887 într-o familie numeroasă, iar presa susţine că moştenise trăsăturile fine de la tatăl său, care „era de asemenea un bărbat frumos”12. În plus, ducea o viaţă reglată după canoanele noului cult al sănătăţii:„trăieşte foarte regulat, face preumblări la aer, n-a fost bolnavă niciodată”13.
Pe locul II s-a clasat Maria Sora din Săliște, „demult reputată ca o frumuseţe”14– ea atrăsese atenţia şi unui editor maghiar, care lansat şi un album cu chipul său – și d-ra Marinescu din Tecuci. Premiul al III-lea şi l-a adjudecat Elena Marcovici, ce provenea din Bucovina ocupată, fata unui ofiţer al armatei austro-ungare. În proba costumelor s-a impus Maria Popescu. Comentatorii vremii remarcă amănuntul că toate aceste frumuseţi erau brunete şi „de statură mijlocie. Blondele nu prea au avut succes la acest concurs”15. Dacă ne uităm ceva mai atent observăm că laureatele acopereau aproape toate provinciile istorice româneşti, concursul, ca şi Expoziţia, constituindu-se într-o alegorie patriotică. Numai aşa se explică desemnarea și unei câștigătoare hors concours, domnișoara Alice Bodzanski, nume cu rezonanţe nu tocmai neaoşe, o necunoscută misterioasă, care, se pare, i-a vrăjit pe toţi privitorii întrecerii:„a apărut pe scenă ca un meteor, a orbit pe toţi cu frumuseţea ei distinsă, […] apoi a dispărut… ca Cenuşăreasa din poveste. […] Nimeni nu ştie adresa ei şi nu se cunosc amănunte biografice sau alte detalii”16.
Acesta a fost un concurs de pionierat, care, după cum vedem, n-a înregistrat un ecou deosebit în epocă, deși fusese anunţat de „Adevărul” încă din 28 august. Să înregistrăm, totuși, eschiva epocii vis-a-vis de etalarea calităţilor trupești, lucru ce va dăinui și după 1918 în mentalul colectiv:„exista o prejudecată în multe familii în ce privește exhibiţia în faţa publicului”, notează un jurnalist la sfârșitul anilor ’2017.
„Domnişoara România”, primul concurs de frumuseţe interbelic, iniţiat de „Universul”
Spre deosebire de concursul din 1906, competiţiile din perioada interbelică au suscitat mari pasiuni, numărul competitoarelor la nivelul întregii ţări ajungând la aproape 2.500 în anii cei mai buni, iar juriile erau compuse din mari personalităţi ale artei și culturii sau din figuri proeminente ale politicii.
Prima iniţiativă în vederea organizării unei întreceri naţionale a avut-o „Universul” lui Stelian Popescu, care începe trierea candidatelor în decembrie 1928, iar concursul, denumit „Domnișoara România”, are loc în ianuarie anul următor în ziua de 13, la teatrul „Carmen Silva”, situat la începutul Căii Victoriei, pe cheiul Dâmboviţei. Ideea se poate să le fi venit celor de la „Universul” după vizionarea, în vară, a filmului produs de „Paramount” despre competiţia de la Galveston și reţeta sa de succes, care a rulat și în Capitală la cinema „Regal”.
Peste 700 de pretendente s-au prezentat la fazele regionale, iar la runda finală un public destul de numeros, înfruntând un ger hain, a umplut sala și a împrejmuit clădirea. Președinte de onoare al juriului a fost însuși Maurice de Waleffe, în pălăria căruia s-au adunat și voturile celorlalţi decidenţi, printre care se numărau scriitorii Victor Eftimiu și Corneliu Moldovanu sau pictorii Costin Petrescu și Jean Steriadi. Competiţia e „cinematografiată” de regizorul Jean Mihail, iar imaginile vor rula la cinema „Trianon”.
Câştigătoarea:Maria Gănescu, „o Veneră bronzată de sporturi”
Erau prevăzute trei note:„una pentru cap, pentru distincţia figurii;alta pentru armonia generală a corpului, și alta pentru frumuseţea expresiunii, care este un element caracteristic și decisiv în frumuseţea feminină”18. Vechea tradiţie a estompării trupului pare că își spune cuvântul în acest enunţ, Waleffe atrăgând atenţia examinatorilor că „Miss România” va avea o șansă la Paris dacă „juriul va aprecia cu atenţie frumuseţea picioarelor, cari sunt partea cea mai vizibilă a trupului, [de] sub rochie, și cari trădează, dealtfel, […] perfecţiunea restului corpului”.
Tot pentru menajarea intimităţii candidatelor, între juriu, aflat pe scenă, și spectatori, străjuia cortina, concursul fiind aproape o replică a examenelor orale de la facultate. Câștigătoarea a fost Maria Gănescu, despre care se spune că era „în contrast desăvârșit cu frumuseţea română”, „o Veneră bronzată de sporturi”19. Era născută la Techirghiol și educată la Institutul Notre Dame de Sion de la Galaţi:„o frumuseţe brună, înaltă, voinică și suplă în același timp”20, după cum o descrie tot reporterul „Universului”. Ea a fost urmată de Magda Demetrescu din București, iar printre finaliste s-a numărat și Zoica Dona.
Organizatorii mizau pe faptul că acest concurs va intra în circuitul mondial aflat sub umbrela comitetului din Galveston, dar, la câteva zile de la întrecere, rivalii de moarte de la „Adevărul” publicau o scrisoare primită de la organizatorii texani prin care publicaţia fondată de C. Mille era singura îndreptăţită să iniţieze o competiţie de frumuseţe la noi în ţară. Lovitura a fost greu digerată de oamenii lui Stelian Popescu, astfel că participarea domnișoarei Gănescu, la începutul lunii februarie, la „Miss Europe” de la Paris, a fost puţin mediatizată – e drept că nici n-a obţinut o performanţă notabilă. Mergând pe mâna disidentului Waleffe, au pierdut.
Competiţia organizată de trustul „Adevărul”:disputa costumelor de baie
Cei de la „Adevărul” s-au pus pe treabă, încredinţând mediatizarea și administrarea competiţiei revistei de casă, „Realitatea Ilustrată”, care mai încercase marea cu degetul şi la începutul anului precedent, organizând un concurs de frumuseţe pentru copii. Organizatorii dădeau garanţii că „ne vom strădui să alegem un tip reprezentativ al frumuseţii românești, fie frumuseţea bănăţeană cu trăsături romane accentuate, fie frumuseţea basarabeană, în care se simte influenţa slava, fie olteancă cu trăsături dacice”21. Noul concept era branșat la concursul mondial de la Galveston și a avut loc în 17 martie 1929. Competiţia a fost mult mai bine primită de public şi peste 2.500 de frumuseţi s-au prezentat în faţa juriilor din ţară și din Capitală. Juriul finalei era compus exclusiv din personalităţi:Liviu Rebreanu, artiștii plastici Steriadi și Storck, respectabilul publicist, diplomat, și scriitor Nicolae Batzaria, nu în ultimul rând, doamne respectabile din rândul protipendadei, precum Alexandrina Cantacuzino, Maria Giurgea sau Olga Greceanu. Areopagul era prezidat de boierul Tzigara Samurcaș, iar președinte onorific a fost însuși ministrul de Interne, Alexandru Vaida Voevod. Evenimentul a avut loc în Salonul oficial al Palatului Artelor de la Șosea.
Disputa de coloratură a momentului i-a avut ca adversari pe autorul lui Ionși pe intransigenta pionieră a feminismului autohton, Alexandrina Cantacuzino. Scriitorul propune introducerea probei costumului de baie, invocând regula de la Galveston, în timp ce doamna Cantacuzino, care și-a impus părerea până la urmă, susţinea că examinatorii acestei probe ar trebui să fie doar doamnele din juriu. Concurentele mai trebuiau să aibă vârsta cuprinsă între 16 și 25 de ani, o „bună reputaţie morală”, să nu fie căsătorite;regulamentul mai prevedea ca ele să nu poarte corset ori brasieră, să îmbrace rochii cât mai simple și să nu fie fardate.
După concurs, câștigătoarea și-a sărbătorit triumful în faţa unei mulţimi impresionante, pe Calea Victoriei, defilând într-un luxos automobil decapotabil „învălurat de flori”22. Cea care s-a bucurat de laurii victoriei a fost domnișoara Magda Demetrescu, orfană din copilărie de ambii părinţi, fiica unui cunoscut arhitect bucureștean și nepoată a cântăreţei Mara D’Asty. Avea numai 17 ani, nu-l putea pronunţa pe „r” și era de o spontaneitate și de un farmec debordante. La Galveston, în iunie, ea a ocupat un loc fruntaș, fiind între cele XIfinaliste, toate considerate a fi ocupante a ultimei trepte a podiumului, beneficiind și de un premiu de 100 de dolari. În juriul de la Galveston s-a aflat și marele regizor King Vidor.
Mariana Mirică, locul 2 la „Miss Universe” în 1930
În anul următor, competiţia s-a consacrat, ambele trusturi făcând eforturi financiare considerabile pentru promovare. Reţeta începea a face curte succesului, astfel încât în siajul său au încercat să se plaseze și alţi artizani din zona esteticului. Astfel, „Cărăbușul” lui Tănase anunţa un turneu cu „cel mai formidabil”23succes bucureștean, „Miss Revista” de N. Vlădoianu și N. Constantinescu, iar concurenţii de la „Curentul”, rămași spectatori ai celor două competiţii rivale, publică în foileton romanul lui Cezar Petrescu, Miss România, o satiră spumoasă, care descrie o dispută incandescentă între două trusturi presă pe seama unui concurs naţional de frumuseţe. „Războiul” din roman este purtat prin intermediul a două publicaţii mondene ilustrate, care au denumiri cât se poate de străvezii:„Ilustrata Colorată” și „Colorata Ilustrată” . Autorul ironizează și căutările etniciste ale organizatorilor, propunând drept protagonistă o neaoșă caricaturală dintr-un târg de provincie, ghemul intrigii avându-l la capăt pe un fruntaș al „partidei naţionale” din aceeași localitate.
„Realitatea Ilustrată” se întrece pe sine și organizează o feerie de iarnă la cazinoul din Sinaia. Defilarea candidatelor este filmată de cineastul deja consacrat al evenimentului, Jean Mihail, reprezentant al casei de producţie „Goncourt”, iar premiul pentru câștigătoare se ridică la suma de 50.000 lei. Liviu Rebreanu își realizează și el visul și devine Zeus-ul acestui Olimp al frumuseţii, trofeul revenind unei studente la chimie din București, Zoe Theodorescu, locul doi fiind adjudecat de „Miss Moldova”, băcăuanca Mariana Mirică. Verişoara acesteia din urmă, Lelia Mirică, câștigase și ea titlul de „Miss Dobrogea”, întregind zestrea familiei.
Învingătoarea fiind în imposibilitate de a părăsi ţara „din motive personale”, după cum precizează presa, la Galveston se duc alte trei concurente;după „defectarea” lui Waleffe, „Realitatea Ilustrată” beneficia de acest premiu de fidelitate. E interesant că una dintre ele era de naţionalitate rusă, născută la St. Petersburg, domnișoara Nadejda Okulici de Kosarini, care reprezenta comunitatea de refugiaţi albi de la noi – cutumiar, promotorii acestor întreceri admiteau această prezenţă a „celeilalte Rusii”. Calităţile sale au fost apreciate și de juriul din Texas, ea clasându-se pe treapta a treia a podiumului. Imediat înaintea sa se situase, însă, Mariana Mirică, ce obţinea cea mai bună clasare a unei românce în istoricul competiţiei mondiale! Ea s-a ales și cu un premiu în valoare de 500 de dolari. Reporterul ”Realității Ilustrate” îi descrie calitățile în maniera galantă preluată din repertoriul tenorilor languroși și graseiați, descendenți din Leonard, atât de la modă în epocă:„o blondă a cărei față albă respiră o duioșie și o gingășie cum rar se întâlnesc. O myosotis”24.
Și românii organizau concursuri în diaspora, astfel, în SUA, aveau loc asemenea întreceri ce pastelau sentimental diferitele reuniuni ale ligilor sau uniuni românești. Despre unul dintre acestea, cel din 1927, a relatat și „Realitatea Ilustrată”, el având loc în localitatea Canton din Ohio. Concurentele se prezentau în faţa examinatorilor în costum naţional, iar câștigătoare a fost desemnată o anume Veronica Popa. De asemenea, fete originare din România ajung să cucerească laurii şi la competiţiile din alte ţări, cum e această Giselle Canton, fiica unuiu fotograf bucureştean, ce a triumfat la „Miss Egipt 1929”.
Concursul organizat de „Universul” în 1930 fiind dependent de „Miss Europe”, ce avea ca interval consacrat de desfășurare 2-7 februarie, a avut loc ceva mai devreme, dar s-a bucurat de același fast. Mai ales că el avut loc în noul sediu de pe Brezoianu, care, în vremea comunismului, a devenit locaţia „Informaţiei Bucureștiului”. Dar cea mai bună relatare a evenimentului o face chiar protagonista, Zoica Dona.
Războiul frumuseţii. Jurnal de front
Zoica Dona şi participarea la „Miss Europe”
Ca majoritatea colegelor sale participante la concursul organizat de „Universul” în 1930, Zoica Dona era o adolescentă întârziată, crescută într-un cocon al educaţiei stricte, tradiţionale. N-avea termeni de comparaţie pentru multe evenimente și întâmplări, era superstiţioasă și se credea „urmărită de fatalitate”. Reprezentativă pentru această vârstă a inocenţei fortificate e, de pildă, mărturia „Miss Oltenia” 1929, Tinette Stavrache:„Am fost crescută cu o rară severitate. Ai mei m-au deprins să evit contactul cu lumea dinafară. Când închid ochii văd numai casa noastră cu fraţii, cu poveștile, cu jucăriile, cu toate bucuriile unei copilării zăvorâte între ziduri. […] N-am avut nicio prietenă. Am trăit și trăiesc numai cu lumea din mine”25.
„Croitorese, vizite, recepţii, baluri, serate, mă doborau seara complet”
Zoica se născuse în 1908, se pretindea urmașa unui doge veneţian eșuat în Valahia prin secolul al XVI-lea, iar după mamă se pare că se trăgea din poetul Bolintineanu. Tatăl său, generalul Constantin Dona, era un personaj influent în epocă, care în timpul liber scria romanţuri istorice în proză, pe care le semna Cluceru Dinu. Era studentă în anul III la Drept, dar studia şi la Conservator, la clasa lui Nicolae Soreanu, și îşi dorea o carieră diplomatică. Cocheta și cu feminismul, dar era împotriva „amestecului femeilor în politică”26, văzând profitabilă doar emanciparea lor profesională.
Succesul a prins-o nepregătită;se înscrisese în ultima jumătate de oră regulamentară la insistenţa cunoscuţilor, fără știrea generalului, iar stinghereala clasei de sus faţă de acest gen de evenimente o apăsa. Societatea românească nu era pregătită, credea ea, pentru acest gen de manifestări, privindu-le cu „sarcasm și zeflemiseală”27, spre deosebire de Occident, unde intraseră în firescul cotidian, și spera ca permanentizarea lor să le dea un imbold femeilor întru sporirea stimei de sine. După participarea anterioară, la „Domnişoara România” din 1929, unde s-a simţit nedreptăţită, concursul din ’30 o găsește „mai mult spectatoare decât concurentă”28, astfel că nici nu se dusese la coafor înainte! La anunţarea verdictului ce o da drept câștigătoare era pregătită să plece acasă să ia prânzul, pe care generalul i-l impusese la oră fixă din copilărie. „Nici nu știu când mi-au scos haina, pălăria și șoșonii”29, spune ea, exprimând candoarea unei întregi generaţii, pentru a răspunde asaltului reporterilor, fotografilor și publicului ce doreau să-și salute eroina. Și acum juriul și candidatele au fost protejate de privirile spectatorilor de un cort amplasat pe scena sălii, din prezidiul condus de Gheorghe Urlăţeanu, președintele Societăţii Anonime „Universul”, mai făcând parte, printre alţii, dr. Gerota, Cincinat Pavelescu, Victor Eftimiu, Radu Rosetti sau pictorul Steriadi.
Ajunsă vedetă peste noapte, Zoica Dona pătimește în malaxorul obligaţiilor mondene în cele două săptămâni rămase până la plecarea la „Miss Europe”:„Jurnaliști, fotografi, curioși, admiratori ieșiţi ca din pământ! Croitorese, vizite, recepţii, baluri, serate, mă doborau seara complet […] Telefonul zbârnâia fără întrerupere de la 8 dimineaţa și până la 1 noaptea […]. E oribil de obositor, e îngrozitor să fii o celebritate, fie chiar [una] efemeră a frumuseţii”30.
Locul secund la „Miss Europe”
Voiajul spre Orașul Luminilor era una dintre mizele pentru care participase la concurs, căci până atunci nu mai vizitase Franţa. Zoica se credea o reprezentantă a ţării sale la o competiţie de cea mai mare importanţă, însufleţită fiind de sentimentele patriotice ale unui sportiv olimpic. Aerul Metropolei o ameţește însă și, de acum, relatările sale capătă un pronunţat accent de intrigă neverosimilă, totul în jur pare o vrajă rea, stârnindu-i bănuiala de fraudă. Pe însuși Waleffe, pe considerentul că era belgian la origine, îl suspectează de aranjamente meschine menite să o favorizeze pe candidata Belgiei, punând hazardul în slujba scenariilor oculte. Până și un accident banal, ratarea achiziţionării unei rochii de la o mare casă de modă, e pus pe seama complicităţii vinovate a unui subaltern cu calităţi magice al directorului de la „Le Journal”.
Dincolo de orice dubii, învingătoarea, Miss Grecia, Aliki Diploraku, născută în Peloponez, „unde rasa elenă s’a consemnat pură”31, dar trăitoare în Franţa, a impresionat pe toată lumea cu o rochie și o prestanţă spectaculoase, inspirate de protectoarea sa, nimeni alta decât boieroaica cu ascendenţe brâncovenești și poetesa de talent, Ana de Noailles;prinţesa își preţuia, însă, doar genealogia elină, dinspre mamă, renegând-o pe cea valahă, pe care o considera nedemnă de reputaţia sa. Chiar fata generalului Dona recunoaște că Diploraku „contrasta izbitor cu noi, celelalte”:„toaleta de o rară bogăţie, ce evoca cu măiestrie, într-adevăr, moda Greciei antice;foarte decoltată, și în faţă, și în spate, din lame din argint, cu petale și bretele de ștrase, creaţie a contesei de Noailles și a casei Cheruit, [iar] fusta despicată în patru părţi lăsa să se vadă picioarele până sus”32.
Românca noastră, deși a mers numai la improvizaţie, ca și la București – și a găsit la Casa „Philippe et Gaston” o rochie neagră din catifea, nu cea mai epatantă, chiar în seara dinaintea competiţiei – a reușit să ocupe un prestigios loc 2, cea mai bună performanţă de până atunci a unei compatrioate. Belgianca cea gelozită, favorita culiselor, a ieșit de-abia a treia.
Surpriza de proporţii avea să vină peste câţiva ani, când se va dovedi că Aliki Diploraku era un dar grecesc, un truc. La data concursului avea, de fapt, 28 de ani, iar, pe deasupra, mai era și artistă! Dar la vremea respectivă nimeni n-a bănuit nimic, nici măcar Zoica Dona. Dacă falsul ar fi fost descoperit la timp putea fi singura noastră câștigătoare a unui concurs de asemenea anvergură.
La competiţia internaţională de la Rio de Janeiro, Zoica n-a mai strălucit, rătăcindu-se în pluton. Clipa sa de glorie trecuse, iar viaţa n-a mai tulburat-o decât cu mizeriile istoriei. Când acel „Vreau să fiu fericită” al fetelor cu privire caldă din interbelic a devenit un vis interzis.
1. L.M., „D-ra Demetrescu a fost aleasă Miss România”, în „Realitatea Ilustrată”, anul III, nr. 13, sâmbătă, 24 martie 1929.
2. „Concursul de frumuseţe al ziarului «Universul»”, în „Universul”, anul XLVII, nr. 6, miercuri, 9 ianuarie 1929.
3. Zoe Cămărășescu,
, Editura Vitruviu, f. an, p. 95.
4. Virgiliu N. Drăghiceanu,
, Cartea Românească, 1920, p. 243.
5. „Miss România vorbește ziarului «Universul»”, în „Universul”, anul XLVII, nr. 10, miercuri, 15 ianuarie 1930.
6. Tudor Ispravă, „O plimbare cu Dra Iulia Ciachir «Miss Basarabia»”, în „România Ilustrată”, anul III, nr. 29, sâmbătă, 11 mai 1929.
7. „Concursul de frumuseţe din Galveston și «Miss Europe»”, în „Realitatea Ilustrată”, anul III, nr. 8, 16 februarie 1929.
8. „Cea mai frumoasă din Europa – M. de Waleffe în «Le Journal»”, în „Universul”, anul XLVII, nr. 22, luni, 28 ianuarie 1929.
9. „Concursul de frumuseţe de la Galveston – Înnapoierea”, în „Realitatea Ilustrată”, anul III, nr. 33, sâmbătă, 10 august 1929.
10. „Concursul de frumuseţe”, în „Almanachul Modei Nuoi Ilustrate pe Anul 1907”, Editura A. Heller, p. 122.
11. Rep., „Ziua de ieri la expoziţie”, în „Universul”, anul XXIV, nr. 271, marţi, 3 octombrie 1906.
12. „Concursul de frumuseţe”
în „Dimineaţa”, anul III, nr. 957, joi, 5 octombrie 1906, p. 2.
13. Ibidem.
14. Ibidem.
15. Ibidem.
16. Ibidem.
17. „Concursul de frumuseţe al ziarului «Universul».Rezultatele concursurilor regionale”, în „Universul”, anul XLVII, nr. 6, miercuri, 9 ianuarie 1929.
18. „Duminică s-a ales Regina frumuseţii din România”, în „Universul”, anul XLVII, nr. 12, miercuri, 16 ianuarie 1929.
19. „Cea mai frumoasă din Europa”, în „Universul”, anul XLVII, nr. 22, luni, 28 ianuarie 1929.
20. „De vorbă cu d-ra Gănescu”, în „Universul”, anul XLVII, nr. 12, miercuri, 16 ianuarie 1929.
21. „Concursul de frumuseţe din Galveston și «Miss-Europa»”, „Realitatea Ilustrată”, anul III, nr. 8, 16 februarie 1929.
22. L. M., „D-ra Magda Demetrescu a fost aleasă Miss România”, în „Realitatea Ilustrată”, anul III, 24 martie 1929.
23. „Universul”, anul XLVIII, nr. 26, luni, 3 februarie 1930, p. 7.
24. „Sărbătoarea de la Sinaia”, în „Realitatea Ilustrată”, anul IV, nr. 161, joi, 27 februarie 1930, p. 13.
25. H. Soreanu, „Interview cu D-ra Tinette Stavrache, «Miss Oltenia»”, în „Realitatea Ilustrată”, anul III, nr. 17, sâmbătă, 20 aprilie 1929.
26. „Miss România vorbește ziarului «Universul»…”
27. Zoica Dona, Jurnal, manuscris inedit.
28. Ibidem.
29. Ibidem.
30. Ibidem.
31. Ibidem.
32. Ibidem.
Cămărășescu, Zoe,
, Editura Vitruviu, f. an
Corbin, Alain;Courteline, Jean-Jacques;Vigorello, Georges – coordonatori,
, vol II, III, Editura Art, 2009
Dona, Zoica,
, manuscris inedit
Drăghiceanu, Virgiliu N.,
, Cartea Românească, 1920
Petrescu, Cezar,
, Editura „Românul”, 1991
Pentru realizarea acestui material am consultat ziarele „Adevărul”, anii 1906, 1928, 1929, 1930;„Adevărul la Expoziţie”, anul 1906;„Universul”, anii 1906, 1928, 1929, 1930, precum și revistele „Ilustraţiunea Română”, anul 1930;„Moda”, anii 1905, 1906, 1907, 1908, 1909;„Realitatea Ilustrată”, anii 1928, 1929, 1930;de asemenea, „Almanachul «Modei Noui Ilustrate»” pe anul 1907.
