Jurnalul Annei Frank. Fragmente

Autor 17601 vizualizări


Familia Annei Frank a stat ascunsă timp de doi ani, de teama deportării în lagăr, într-o clădire din Amsterdamul ocupat de germani. Tânăra scriitoare a consemnat într-un jurnal întâmplările din acea perioadă. Versiunea definitivă a „Jurnalului Annei Frank“ a apărut în 2011, la Editura Humanitas, în colecţia „Memorii. Jurnale. Călătorii“. Manuscrisul se află în Casa Memorială din Amsterdam şi este inclus în Patrimoniul mondial al UNESCO.

Începând cu 12 iunie 1942, ziua în care împlineşte treisprezece ani, Anne Frank începe să scrie într-un jurnal, pe care îl primeşte cadou de la părinţi, despre întâmplările familiei sale din timpul persecuţiilor antisemite, precum şi despre problemele adolescentine. Transferate în lagărul Bergen-Belsen din Germania, Anne şi sora ei au murit, se crede, de tifos cândva în februarie sau martie 1945. Versiunea definitivă a „Jurnalului Annei Frank“ a apărut în 2011, la Editura Humanitas, în colecţia „Memorii. Jurnale. Calatorii“. Traducerea din neerlandeză îi aparţine lui Gheorghe Nicolaescu.

Această carte a fost publicată sub patronajuj Fundaţiei Anne Frank. În calitate de unic supravieţuitor şi unic moştenitor al fiicei sale Anne, Otto H. Frank a înfiinţat fundaţia Anne Frank (AFF) în Basel, Elveţia, în 1963, desemnând-o reprezentantul său legal.

Împreună cu familia ei şi alţi cunoscuţi evrei, Anne a stat ascunsă timp de doi ani (6 iulie 1942–4 august 1944), de teama deportării în lagăr, în aşa-numita Anexă a sediului firmei patronate de tatăl său, în Amsterdamul ocupat de germani. Din 1947, când s-a publicat pentru prima oară în Ţările de Jos, „Jurnalul Annei Frank“ a fost tradus în peste 65 de limbi. S-a vândut în întreaga lume în peste 30 de milioane de exemplare.

Anne Frank s-a născut pe 12 iunie 1929 la Frankfurt pe Main, ca fiică a lui Edith (n. Holländer) şi Otto Frank. Familia Frank, de origine evreiască, mai avea o fată, Margot, născută în 1926. După venirea la putere a lui Hitler şi instaurarea persecuţiilor antisemite, Otto Frank a decis să emigreze împreună cu familia în Ţările de Jos, la Amsterdam, unde avea relaţii de afaceri. Începând cu 12 iunie 1942, jurnalul, pe care l-a numit Kitty, i-a devenit Annei cea mai bună prietenă.


Fragmentele din jurnal surprind viața și dramele evreilor ce se ascundeau de naziști

1942

Pentru cineva ca mine, a ţine un jurnal e o senzaţie foarte stranie. Nu numai că n-am mai scris niciodată, dar cred că mai târziu nici eu, nici altcineva nu va fi interesat de efuziunile unei şcolăriţe de treisprezece ani. Dar de fapt nu asta contează, am chef să scriu şi, mai mult decât atât, să mă destăinui odată ca lumea şi pe de-a-ntregul în privinţa a tot felul de lucruri (20 iunie 1942). (...)

Cum stăteam împreună cu Margot în dormitorul nostru, ea mi-a spus că citaţia era pentru ea, nu pentru tata. M-am speriat iarăşi şi am început să plâng. Margot are şaisprezece ani. Prin urmare ei vor să trimită departe nişte fete aşa de tinere singure? Dar, din fericire, ea n-o să plece, a spus-o chiar mama, şi probabil că şi tata tot la asta se referise când îmi spusese că o să ne ascundem. (8 iulie 1942).

Margot şi cu mine am început să împachetăm strictul necesar în genţile noastre de şcoală. Primul lucru pe care l-am băgat a fost acest caiet cartonat, apoi bigudiuri, batiste, manuale, pieptene, scrisori vechi;gândindu-mă că urmează să ne ascundem, am pus în geantă cele mai absurde lucruri, dar nu regret, pentru că ţin mai mult la amintiri decât la rochii (8 iulie 1942).

Şi-am mers aşa, prin ploaia torenţială tata, mama şi cu mine, fiecare cu câte un ghiozdan şi o sacoşă de piaţă pline ochi cu cele mai diverse lucruri. Muncitorii care mergeau dimineaţa devreme la muncă se uitau după noi cu milă;pe feţele lor se putea citi limpede regretul că nu ne puteau oferi nici un mijloc de transport;steaua galbenă, în stridenţa ei, vorbea de la sine (9 iulie 1942).

Cu pereţii ei goi, cămăruţa noastră ni se păruse până acum destul de austeră. Datorită tatei, care a adus dinainte toată colecţia mea de ilustrate şi fotografii cu staruri de cinema, am putut lua o pensulă şi am dat cu clei pe un perete întreg, transformând camera într-un uriaş tablou. Aşa arată mult mai vesel şi, după ce vine familia Van Daan, o să facem din lemnul aflat în mansardă câteva dulăpioare în perete şi alte fleacuri drăguţe (11 iulie 1942).

Exact acum o lună, toţi erau aşa drăguţi cu mine fiindcă era ziua mea, dar acum simt cum pe zi ce trece mă înstrăinez tot mai mult de mama şi de Margot. Astăzi am muncit din greu şi toată lumea m-a ridicat în slăvi, însă peste cinci minute au început să mă dojenească iarăşi (12 iulie 1942).

Mă apasă mai mult decât pot spune gândul că nu putem să ieşim niciodată şi mi-e foarte teamă că vom fi descoperiţi şi apoi împuşcaţi. Bineînţeles că asta-i o perspectivă nu prea plăcută (28 septembrie 1942, completare).

Ascunzătoarea noastră a devenit abia acum o ascunzătoare în adevăratul sens al cuvântului. Domnul Kugler a considerat că-i mai bine să punem în faţa uşii de la intrare o bibliotecă (fiindcă se fac multe perchiziţii pentru descoperirea bicicletelor ascunse), bineînţeles o bibliotecă turnantă, care se deschide ca o uşă (21 august 1942).

Astăzi îţi voi povesti pe scurt ultimele noutăţi cu carater general din Anexă. Deasupra divanului meu a fost instalată o lampă, astfel încât, atunci când se aud împuşcături, să nu fie nevoie decât să trag de un şnur. Momentan, nu pot să fac asta, fiindcă fereastra noastră stă întredeschisă zi şi noapte. (...) Doamna Van Daan este insuportabilă. Cei de sus mă tot dojenesc pentru că pălăvrăgesc fără încetare. Puţin îmi pasă mie de ce spun ei! Madamei i-a venit altă toană. Acum nu mai vrea să spele cratiţele (21 septembrie 1942).

Ţi se întâmplă lucruri ciudate când trebuie să te ascunzi! Închipuie-ţi că, neavând cadă, trebuie să ne spălăm într-un lighean şi, fiindcă numai în birou (când folosesc acest cuvânt mă refer mereu la tot etajul de jos) este apă caldă, profităm toţi şapte, pe rând, de acest avantaj. Dar pentru că suntem aşa de diferiţi şi pentru că nivelul pudiponderiei este mai ridicat la unii decât la alţii, fiecare membru al familiei şi-a ales propriul loc de îmbăiere. (...) Tata se spală în biroul privat, mama în bucătărie, în spatele unui paravan de sobă, iar eu şi Margot am ales biroul din faţă ca loc de bălăceală (29 septembrie 1942).

Astăzi n-am decât veşti sumbre şi deprimante. Numeroşii noştri cunoscuţi evrei sunt arestaţi în grupuri. Gestapoul nu se poartă câtuşi de puţin blând cu aceşti oameni. Sunt transportaţi în vagoane de vite la Westerbork, marele lagăr pentru evrei din Drenthe (n. r.-provincie neerlandeză) (9 octombrie 1942).

Nu ştim prea bine ce atitudine să adoptăm. Până acum n-au ajuns la noi prea multe veşti despre evrei şi am preferat să ne păstrăm pe cât posibil buna dispoziţie. (...) Indiferent ce fac, n-am cum să nu mă gândesc la ceilalţi, la cei care au plecat. Şi dacă ceva mă face să râd, mă opresc numaidecât îngrozită şi-mi zic în sinea mea că este o ruşine să fiu aşa de veselă. Dar oare trebuie să plâng toată ziua? Nu, nu pot, iar mâhnirea asta o să treacă şi ea (20 noiembrie 1942).

1943

Hrana noastră este mizerabilă. Mic dejun cu pâine uscată şi surogat de cafea. Masa de seară, de paisprezece zile:spanac cu salată. Cartofi de douăzeci de centimetri lungime, cu gust dulceag şi putred. Cine vrea să slăbească să vină să stea în Anexă! Cei de sus se văicăresc de mama focului, noi n-o luăm aşa în tragic (27 aprilie 1943).

În fiecare zi iau pastile cu valeriană împotriva fricii şi a depresiei, dar asta nu mă fereşte de o dispoziţie şi mai jalnică ziua următoare. Un hohot de râs pe cinste ar ajuta mai mult decât zece pastile cu valeriană, dar noi aproape că am uitat să râdem. Uneori mi-e teamă să nu-mi înţepenească faţa şi să-mi apară cute în jurul gurii de-atâta seriozitate. Nici pentru ceilalţi lucrurile nu stau mai bine;toţi au presimţiri negre, temându-se de marea teroare care se cheamă iarnă (16 septembrie 1943).

Crede-mă, când stai închis un an şi jumătate, se poate întâmpla ca în anumite zile să-ţi fie de ajuns. Şi asta dincolo de orice îndreptăţire sau recunoştinţă;sentimentele nu pot fi alungate. Să merg cu bicicleta, să dansez, să fluier, să văd lumea, să mă simt tânără, să ştiu că sunt liberă – iată de ce mi-e dor. Şi totuşi nu trebuie s-o arăt, căci, închipuie-ţi, dacă toţi opt am începe să ne plângem sau să afişăm nişte feţe nemulţumite, unde ar duce asta? (24 decembrie 1943).

1944

După părerea mea, ce spune mama nu stă-n picioare, căci ce poţi face atunci când treci chiar tu printr-o nenorocire? Eşti pierdut. Eu cred că, dimpotrivă, în orice necaz este şi o urmă de frumos. Dacă ai ochi pentru ea, descoperi din ce în ce mai multă bucurie şi-ţi regăseşti echilibrul. Iar cine-i fericit îi va face şi pe alţii fericiţi. Cine are curaj şi încredere nu se va lăsa pradă nenorocirii (7 martie 1944).

Dar acum, serios, la vreo zece ani după război, cu siguranţă că oamenilor o să li se pară amuzant când li se va povesti despre noi, nişte evrei, cum am trăit, cum am mâncat şi am discutat aici (29 martie 1944)

Ştii încă de mult că dorinţa mea cea mai scumpă este să ajung într-o bună zi jurnalistă şi mai târziu o scriitoare celebră. Dacă voi putea să-mi realizez vreodată gândurile astea de mărire (sau nebunie!) rămâne de văzut, însă până-n prezent nu duc lipsă de subiecte. În orice caz, după război vreau să public o carte intitulată „Anexa“, jurnalul îmi va putea servi ca bază (11 mai 1944).

m auzit că antisemitismul s-a răspândit şi în cercuri care mai înainte nu s-ar fi gândit la aşa ceva. Asta ne-a tulburat adânc, foarte adânc pe toţi opt. Cauza acestei uri faţă de evrei este de înţeles, poate e chiar umană, dar nu e îndreptăţită (22 mai 1944).

Una dintre numeroasele întrebări care nu-mi dau pace este de ce mai demult, dar adesea şi în prezent, femeia a ocupat un loc mult mai puţin important în societate decât bărbatul. Toată lumea poate spune că este nedrept, însă asta nu mă mulţumeşte. Aş vrea aşa de mult să aflu cauza acestei nedreptăţi! (13 iunie 1944).

Nu e vorba de frica de Dumnezeu, ci de înalta preţuire a onoarei şi conştiinţei proprii. Ce frumoşi şi buni ar fi toţi oamenii dacă, în fiecare seară, înainte de culcare, şi-ar rememora întâmplările zilei şi apoi ar analiza cu atenţie ce a fost bun şi ce a fost rău în ce-au făcut (6 iulie 1944).

Mi-e teamă că toţi cei care mă cunosc aşa cum sunt vor descoperi mereu că am o altă latură, mai frumoasă şi mai bună. Mi-e teamă că vor râde de mine, crezându-mă ridiculă, sentimentală, şi nu mă vor lua în serios (1 august 1944)



 

 

 

Sursa:www.adevarul.ro  Copyright Editura Humanitas, „Jurnalul Annei Frank“, din colecţia „Memorii. Jurnale. Călătorii~
 

""