Autor 8158 vizualizări


Jocurile şi jucăriile au un rol extrem de important în dezvoltarea cognitivă şi comportamentală, dar totodată ele reprezintă şi un mijloc eficace de integrare culturală. Cu alte cuvinte, prin joc copiii sunt învăţaţi să îşi asume valorile şi modelele culturii din care fac parte, o realitate valabilă mai ales pentru societăţile vechi, în care şi divertismentul servea la adaptarea culturală. Dar cum funcţionează mai exact acest lucru? Vom încerca să ne apropiem puţin de lumea copiilor din spaţiul greco-roman, pentru a vedea dacă prin joc ei învăţau de fapt să accepte şi să se poarte cum se cuvine în societate.

Încă din anii ’30 se vorbea despre faptul că joaca copiilor nu e doar o imitaţie a ceea vedeau prin jur, ci o interacţiune conştientă cu cultura dominantă, pe care o experimentau şi o testau[1]. Copilăria îi pregătea pentru maturitate, o maturitate în care normele şi regulile sunt esenţiale, dar şi abilităţile fizice şi intelectuale, antrenate şi ele din plin prin joacă. Dar de unde ştim cum se jucau copiii? În principiu avem documentaţie arheologică şi câteva repere în sursele scrise sau iconografice (pe vase, sarcofage). Artefactele nu sunt mereu uşor de interpratat, căci multe pot avea şi o semnificaţie rituală, ca de pildă figurinele din mormintele copiilor.

Şi Platon, şi Aristotel vorbesc despre jocurile copilăriei, concentrându-se pe rolul acestora în dezvoltarea caracterului. Poetul Martial a scris câteva epigrame pe această temă, descriind cum se foloseau anumite jucării. Pollux a întocmit un dicţionar de termeni greceşti unde nu lipsesc nici jocurile.

De-a lungul timpului s-au dezvoltat mai multe teorii privind funcţiile jocului. La începutul secolului al XX-lea Karl Groos credea că astfel copiii îşi îmbunătăţesc nişte instincte deja existente, dar el pornea de la ideea că aceştia ar şti de la bun început ce abilităţi să-şi dezvolte. Ulterior au apărut şi alte viziuni. Herbert Mead spunea în 1932 că jocul mai degrabă ajută copiii în asumarea rolurilor sociale, cel puţin jocul în care pretind că sunt adulţi. B. Malinovski este şi el de părere că imitaţia adulţilor îi pregăteşte pentru asumarea rolurilor economice sau politice[2].

Dar asta nu înseamnă neapărat că avem de-a face cu un comportament inconştient, ci mai degrabă cu o experimentare în care copiii sunt feriţi de repercusiunile acţiunilor dacă ar fi fost adulţi. Ei se pregătesc, se educă pentru viitor prin mai multe feluri de joc:motorii, reprezentative, competitive. Iar în vreme ce unele sunt universale, altele au un specific cultural. Multe jocuri sunt modele pentru diverse activităţi desfăşurate într-o anume cultură. Margaret Mead atrage atenţia în anii ’60 că la rândul lor copiii pot asimila diferit spaţiul cultural din care fac parte. Există pe de o parte o individualizare a fiintei umane, dar pe de altă parte o integrare a valorilor şi sistemelor de semnificaţie din cadrul comunităţii[3]. Enculturationînseamnă procesul prin care reacţiile instinctuale se transformă treptat în acţiuni cu sens ghidate de o înţelegere a normelor culturale.

Aşa că potrivit funcţionalismului, jocurile, pe lângă stimularea creativităţii, inteligenţei, sociabilităţii etc., mai servesc şi la înarmarea indivizilor cu bagajul cultural necesar pentru supravieţuirea în comunitate. Avem atât o transmitere, cât şi o transformare a valorilor, pe măsură ce copiii cresc şi îşi asumă din ce în ce mai conştient aspecte ale culturii lor.

Şi gânditorii antici meditau asupra beneficiilor jocului ca mijloc de integrare. Ştiau şi ei cât de important este ca cei mici să înveţe regulile societăţii. Pentru ei, unul component esenţial al personalităţii era caracterul, iar acestea trebuia modelat de la o vârstă fragedă. Asta se putea realiza prin povestiri cu tentă moralizatoare, dar şi prin jocuri care, potrivit lui Platon, erau mai cu folos dacă aveau reguli bine stabilite, pentru că astfel se crea deprinderea de a respecta legile. Copilăria era un fel de perioadă de training pentru viitoarele cariere. Şi acum concret, cu ce se ocupau copiii grecilor şi romanilor?

Jucării

Cele mai multe erau fabricate chiar acasă. Rareori vedem copii pe vasele greceşti care să nu se joace cu ceva. Jucăriile sunt atât de sinonime cu copilăria incât un rit de iniţiere în viaţa de adult presupunea dedicarea acestora unui zeu sau unei zeiţe. Printre primele jucării pe care le primeau copiii erau zonăitorile, singurele care mai supravieţuiesc astăzi sunt cele din teracotă. Alte obiecte des întâlnite erau cele pe roţi, nişte beţe pe care se putea amplasa o platformă.

Roller-ul cu 2 roţi ajuta şi la învăţarea mersului, după cum deducem din reprezentările de pe un sarcofag de secol II a.Hr., care înfăţişează un cadru mobil pe care se sprijină un băieţel. Un alt sarcofag ne arată un car mic în care un băiat flutură o sabie. Cel mai probabil doar copiii patricienilor se bucurau de aşa ceva.

Păpuşile erau printre cele mai populare jucării, unele dintre puţinele obiecte adresate exclusiv fetelor. Erau făcute din lemn, os, fildeş, abanos sau teracotă. Înaintea căsătoriei fetele îşi dedicau păpuşile Afroditei sau lui Artemis, semn că intrau într-o nouă etapă a vieţii. O păpusă foarte întâlnită era dansatoarea, încă din secolul al V-lea a.Hr., care avea braţe şi picioare mobile şi frizuri clasice. Unele erau pictate, pe altele le îmbrăcau copiii. De asemenea aveau şi castaniete (krotala) şi găurele prin care se puteau trece sfori pentru a le manevra. Păpuşile variau de la modele foarte simple, dintr-o bucată, la modele complexe cu membre mobile, unule chiar mimând pregătirea pâinii.

Titirezii (strobilos, rombus, bembix) erau şi ei foarte îndrăgiţi. Unii aveau un vârf de lemn, alţii nu aveau şi se menţineau în mişcare doar prin loviri repetate.cele mai timpurii datează din secolul al VIII-lea a.Hr., iar unele aveau semnificaţie rituală, de ofrande. Beţele şi cercurile erau printre preferatele băieţilor, care se şi antrenau cu ele. Rostogolirea doagelor necesita îndemânare maximă. Poetul Martial ne povesteşte că băieţii agăţau clopoţei de ele pentru a-i avertiza pe trecători.

Şi arşicele (astragaloi, tali) erau populare. Fiecare avea patru fete lungi dintre care una neregulată, una plată, una concavă şi una convexă. Dacă erau folosite ca zaruri, fiecare faţă reprezenta un număr.

Se jucau în diverse moduri cu ele. Pollux ne descrie jocul numit pentelithoi, în care arşicele erau aruncate în aer şi trebuiau prinse pe dosul palmei, iar dacă nu reuşeai, le culegeai de pe jos fără să le scapi pe celelalte. Martial descrie şi el un joc în care obiectivul era să obţii cât mai multe feţe identice. Jocurile cu nuci (nuces)erau asemănătoare. Oricât de distractive ar fi fost, Martial ne reaminteşte de pericolul dezvoltării unor dependenţe mai târziu. Ca şi la restul obiectelor, adolescenţii renunţau la nuci (nuces relinquere) când se căsătoreau.

Copiii iubeau foarte mult şi animalele miniaturale, precum purcei, capre sau văcuţe. Nici urmă de vreun animal mitologic, semn că probabil mai important era să se deprindă cu ce vedeau în viaţa de zi cu zi. Printre cele mai timpurii exemple se află un căluţ descoperit la Athena în secolul al VIII-lea a.Hr., cu câte o gaură în fiecare picior unde s-au introdus cepuri şi roţi, în încercarea de a-l reconstrui.

Este însă greu de spus dacă nu cumva era şi acesta o ofrandă. Pe lângă cai, copiii nutreau o pasiune deosebită şi pentru mingi. Întâlnim mai multe denumiri pentru acestea:pila, follis, trigonalis, harpastum. Unele apar la Martial, care ne spune că cea mai mică era harpastum, umplută cu păr. Paganicaera medie şi se umplea cu pene, iar follisera cea mai mare şi goală pe dinăuntru.

Galenus ne spune că se mai făceau mingi şi din băşici de porc sau bou, încălzite sau frecate până deveneau rotunde. Unele mingi se înveleau în piele colorată. Şi nu numai băieţii se jucau cu ele, dacă ne amintim de ce ni se relatează în Odiseea, când eroul a fost trezit de prinţesa Nausicaa ce se juca cu domniţele ei.

Jocuri

De foarte multe ori copiii pretindeau că sunt adulţi, fie regi, judecători, soldaţi sau senatori. Plutarh ne informează cu privire la un joc la care participă şi Cato cel Tânăr, când copiii au reprezentat un proces. Şi Rufinus din Aquileia ne spune că episcopul Athanasius se juca de-a botezul. Un joc foarte întâlnit în imperiul târziu era acela de-a călugării şi demonii. Prin astfel de imitaţii copiii se pregăteau într-un fel pentru viaţa de adult. În lumea antică predominau jocurile care testau rezistenţa, fortă sau agilitatea. Printre cele mai populare se numără dielkystinda, helkystindasau ephelkystinda. Helkystindaşi ephelkystindaerau jocuri cu odgonul, deci şi o formă de pregătire războinică. Dielkystindaera şi mai interesant, căci echipele nu mai trăgeau de sfoară, ci se ţineau de mâini, ceea ce îngreuna reuşita.

Copiii îşi măsurau anduranţa şi la ostrakinda, când două echipe se fugăreau una pe alta. Exista şi baba-oarba (myinda). Drapetinda era acelaşi lucru, numai că jucătorii pretindeau că sunt sclavi fugari. Agilitatea era de maximă importanţă la schoenophilinda, un joc la care copiii se aşezau în cerc şi cineva în afara cercului încerca să arunce o sfoară în spatele cuiva. Dacă reuşea, jucătorul din cerc era fugărit, dacă nu, el era. Khelikheloneera un joc similar, numai că cineva trebuia să stea în mijlocul cercului şi ceilalţi mergeau în jurul său. Trebuia să-i prindă, asta dacă nu îl distrăgeau întrebările pe care jucătorii i le adresau în marş. Chytrindaera şi mai greu, căci jucătorul din mijloc trebuia să ii prindă de picior în vreme ce ceilalţi îl înghionteau cu un băţ.

Şi jocuri cu mingea erau destule. La phaitindasau harpastontrebuia să te prefaci că arunci mingea cuiva şi să o recuperezi când era cazul. Aporrhaxisera un concurs de dribbling, lucru dificil dată absenţa cauciucului. La ouraniase arunca mingea în aer şi copiii se luptau pentru ea. Dexteritate şi precizie cereau şi jocurile cu nuci. Unoeri de alcătuia o grămăjoară de trei şi o a patra trebuia aruncată peste ele fără a le separa. Alteori se rostogoleau pe o pantă cu scopul de a lovi altele. Iar alteori se desena pe pământ un triunghi cu linii paralele prin ele, iar nuca trebuia aruncată cât mai departe.

Şi pietrele se foloseau adesea, ca în jocul numit ephedrismos, unde o piatră mare se amplasa la mare distanţă de jucătorii care trebuiau să o lovească cu mingi sau pietricele. Cine lovea de cele mai multe ori era purtat de perdant în spate până la piatră. La un fel de passe-boulecopiii se întreceau să nimerească piatra printr-un lemn găurit. Jocurile îmbunătăţeau performanţele fizice, dar şi lucrul în echipă. La episkyros se formau două echipe, pe un teren împărţit în linii paralele, iar prin aruncările repetate ale mingilor se încerca împingerea echipei adverse la linia de start.

Semnificaţii

Din cele câteva exemple invocate constatăm că în general divertismentul copiilor din lumea greco-romană nu diferă foarte mult de cel de azi. Avem însă detalii cu specific cultural, precum frizurile păpuşilor sau imitarea adulţilor cu funcţii publice. Şi în Grecia, şi la Roma se punea mare accent pe puterea elitelor, legată şi de cultul eroilor, iar copiii se creşteau în spiritul admiraţiei faţă de ei. Erau în bună măsură controlaţi şi ghidaţi spre anumite modele sociale. În plus, o integrare în cadrul de cultură dominant era cu atât mai necesar, cu cât mortalitatea atingea cote mari.

În societatea greacă tinerii nobili primeau, cel puţin la nivel nominal, responsabilităţi încă de la 16 ani. Iar pentru a face din ei cetăţeni exemplari era nevoie de o integrare culturală timpurie. Nici copiii săraci nu scăpau de statutul lor. De mici trebuiau să înveţe să ajute prin casă şi să se descurce.

Johannes Wilbert ne propune un model de studiu al integrării. Culturalizarea in opinia lui se obţine prin treiprocese:antrenarea abilităţilor, socializarea şi educaţia morală[4]. Sunt trei chestiuni general valabile. A treia se vede mai puţin în cazul jocurilor şi jucăriilor, deoarece alte instituţii (educaţia şcolară) preiau sarcina. Quintilian recomandă două lucruri:oameni de caliate în jurul tinerilor şi educarea acestora prin povestiri moralizatoare cu sens, care să le insufle bunele maniere şi principiile datoriei, supunerii, respectului şi altruismului.

Capacităţile fizice şi intelectuale se antrenau şi prin joc, care totodată asigura formarea de conexiuni sociale. Prin joc, copiii imitau oameni şi activităţi cotidiene de exemplu, pregătindu-se astfel pentru viitoarele roluri de adulţi.

Şi obiectele concrete îi ajutau în acest scop, precum micile care sau unelte. De aceea şi animalele miniaturale observăm că înfăţişează creaturi cât se poate de reale. La rândul lor, jocurile care solicitau mult fizicul îi pregătea fie pentru competiţiile sportive, fie pentru cele războinice. Tinerii îşi exersau mereu capacităţile prin întreceri, meciuri de box sau lupte corp la corp, pentru a dobândi o bună condiţie fizică. Jocul cu nucile sau mingea le îmbunătăţea capacitatea de concentrare.

Uneori tinerii nobili se întreceau şi la călărie sau încăierări cu săbii de lemn. Fetele îşi exersau şi ele capacităţile pentru a dobândi trupuri sănătoase ca să atragă parteneri, dar se şi ocupau cu activităţi specifice precum ţesutul sau torsul.

Cu alte cuvinte, copiii dobândeau nişte abilităţi generale, un fundament pentru educatia de mai târziu. Fără acest preludiu precoce, le-ar fi fost probabil destul de greu să îşi asume maturitatea atât de devreme. Socializarea este şi ea la loc de cinste, căci jocurile creează legături, ajută la înţelegerea altor perspective, la relaţionarea acestora. Jocul de-a senatorii sau oricine altcineva este foarte eficace din acest punct de vedere, pentru că facilitează înţelegerea normelor culturale, a ierarhiilor sociale, a dinamicii puterii.

Competitivitea jocurilor este o reflexie a celei din lumea adulţilor. Câştigarea unui joc avea o semnificaţie atât de mare, încât romanii îl numeau pe învingător rex.

Cu alte cuvinte, ca să facem un rezumat, jocurile şi jucăriile, dincolo de purul divertisment, constituie o introducere în societate, cu tot ce presupune ea (clase, putere, competiţie, roluri). Combinate cu alte forme de culturalizare ca religia sau instruirea şcolară, acestea ofereau un background suficient pentru a le facilita acceptarea regulilor din viaţa de adult.

 

Bibliografie:

S. Craig, Sports and Games of the Ancients, Londra, 2002.

M. Golden, Children and Childhood in Classical Athens, Londra, 1990.

J.M. Layne, The Enculturative Function of Toys and Games in Greece and Rome, M.A., Maryland, 2008.

J. Newson, Toys and Playthings in Development and Remediation, 1979.

B. Rawson, Children and Childhood in Roman Italy, Oxford, 2003.



[1]M. Fortes, “Social and Psychological Aspects od Education in Taleland”, Africa, 11, 4, 1938.

[2]H. Schwartzman, Transformations:The Anthropology of Children’s Play, New York, 1978.

[3]J. Scuder, A. Mickunas, Meaning, Dialogue and Enculturation:Phenomenological Philosophy of Education, Washington, 1985.

[4]Enculturation in Latin America:An Anthology, Los Angeles, 1976.